Eu cred ca omul trebuie sa se obisnuiasca cu dezordinea si sa inceteze sa se mai gandeasca la cum sa fie ordine in viata lui pentru ca altfel se va chinui sa faca mereu ordine in ganduri si in viata si asta inseamna frustrare continua, voi ce credeti? Totusi de ce ne simtim prost cand avem dezordine in ganduri si in jur? Dezordinea e ceva normal, nu?

Nu, dezordinea nu e ceva normal. E grav daca ajungi sa spui asta. Pentru ca orice lucru rau vine din dezordine, sau cel putin de acolo incepe. Si atunci ajungi sa crezi ca poti face orice, ca totul e normal.
Iti dau un pasaj dintr-o carte, care te poate ajuta sa intelegi chestia asta cu dezordinea, care tine mai mult de Legea morala care se afla in fiecare dintre noi, caci orice om stie ce e bine si ce e rau, stie ce e in ordine si ce nu.
"... am afirmat că sunt două lucruri ciudate cu privire la rasa umană. Primul,
că oamenii sunt obsedaţi de ideea unui anumit fel de comportare pe
care ar trebui să o practice, ceva ce am putea numi purtare corectă
sau decenţă sau moralitate sau Legea Naturii. Al doilea lucru este că în
realitate ei nu practică acest fel de comportament. Unii v-aţi putea
întreba de ce spun că lucrul acesta este ciudat. Poate că vi se pare că
este lucrul cel mai firesc din lume. În particular, poate că vă gândiţi că
sunt puţin prea aspru cu rasa umană. La urma urmei, aţi putea spune,
ceea ce eu numesc încălcarea Legii Binelui şi Răului sau Legea Naturii,
nu înseamnă decât că oamenii nu sunt perfecţi. Şi, în fond, de ce să
aştept eu ca ei să fie perfecţi? Răspunsul acesta ar fi corect dacă ceea
ce aş face eu ar fi să stabilesc exact câtă vină avem în faptul că nu ne
purtăm aşa cum aşteptăm de la alţii să se poarte. Dar slujba mea nu
este nicidecum aceasta. În momentul de faţă, eu nu mă ocup de
vinovăţie; eu încerc să descopăr adevărul. Din punctul acesta de
vedere, însăşi ideea că ceva este imperfect, că nu este ce ar trebui să
fie, are anumite consecinţe.
Dacă iei o piatră sau un pom, ele sunt ceea ce sunt şi se pare că nu are
nici un sens să spui că ar fi trebuit să fie altfel. Desigur, ai putea spune
că piatra are „o formă nepotrivită", dacă vrei să o foloseşti pentru o
grădină alpină, sau poţi spune că pomul este un pom rău pentru că nu
îţi dă atâta umbră cât ai aşteptat. Dar singurul lucru pe care-l spui prin
aceste afirmaţii este că piatra sau pomul se întâmplă să nu fie potrivite
pentru un scop oarecare al tău. Tu nu acuzi piatra sau pomul, decât
poate în glumă, pentru că sunt aşa cum sunt. Tu ştii în realitate că,
dată fiind vremea şi pământul, pomul nu putea fi altfel. Ceea ce noi
numim, din punctul nostru de vedere, un pom „rău", este un pom care
respectă legile naturii sale în aceeaşi măsură ca şi un pom „bun".
Aţi observat ce rezultă din aceasta? Rezultă că ceea ce noi numim în
mod obişnuit legile naturii - modul în care vremea acţionează asupra
unui copac, de exemplu - se poate să nu fie cu adevărat legi în sensul
strict al cuvântului, ci numai o figură de stil. Când spui că pietrele care
cad se supun întotdeauna legii gravitaţiei, oare nu este acelaşi lucru ca
şi cum ai spune că legea nu înseamnă decât „ceea ce fac pietrele
întotdeauna"? Tu nu crezi de fapt că atunci când îi dai drumul unei
pietre, aceasta îşi aminteşte dintr-o dată că se află sub porunca de a
cădea la pământ. Tu nu spui, de fapt, decât că piatra cade. Cu alte
cuvinte, nu poţi şti cu certitudine dacă există ceva mai presus şi în
afară de lucrurile însele, vreo lege cu privire la ce ar trebui să se
întâmple, o lege care este distinctă de ceea ce se întâmplă de fapt.
Legile naturii, aşa cum sunt aplicate pietrelor şi copacilor, s-ar putea să
însemne doar „ceea ce face în realitate Natura".
Dar dacă ne îndreptăm atenţia spre Legea Naturii Umane, Legea
Conduitei Decente, problema este cu totul diferită. Este clar că legea
nu înseamnă „ceea ce fac de fapt oamenii"; aşa cum am spus anterior,
mulţi oameni nu respectă deloc această lege, şi nici un om nu o
respectă în totalitate. Legea gravitaţiei îţi spune ce fac pietrele dacă le laşi să cadă, dar Legea Naturii Umane îţi spune ce ar trebui să facă oamenii şi nu fac. Cu alte cuvinte, când ai de-a face cu oamenii, intervine ceva ce este mai presus şi dincolo de faptele propriu-zise. Pe de-o parte ai faptele (modul în care se comportă oamenii) şi mai ai altceva (modul în care ar trebui să se comporte ei). În restul universului, nu este nevoie de nimic altceva decât de fapte. Electronii şi moleculele se comportă într-un anumit fel, şi din acţiunea lor decurg anumite rezultate, şi aceasta poate fi întreaga poveste. (Eu nu cred că aceasta este întreaga poveste, aşa cum veţi vedea mai târziu. Intenţia mea a fost să spun că, pentru stadiul la care se găseşte prezentarea mea până acum, aceasta poate să fie întreaga poveste.) Dar oamenii se comportă într-un anumit fel, şi aceasta nu este întreaga poveste, pentru că noi ştim tot timpul că ei ar trebui să se comporte într-un mod diferit. Faptul acesta este atât de neobişnuit, încât suntem tentaţi să încercăm să-l justificăm prin explicaţii. De exemplu, am putea încerca să spunem că atunci când afirmăm despre un om că nu ar trebui să se comporte aşa cum o face, afirmaţia noastră are de fapt acelaşi înţeles ca şi afirmaţia că piatra are o formă nepotrivită; adică, ceea ce face el se întâmplă să nu ne convină nouă. Lucrul acesta însă nu este adevărat. Un om care a ocupat locul de la geam în tren pentru că el a fost primul acolo şi un om care s-a strecurat în timp ce eu eram întors cu spatele şi mi-a luat geanta, sunt amândoi la fel de jenanţi pentru mine. Dar eu îl acuz pe al doilea [pentru fapta lui] şi nu îl acuz pe primul. Eu nu mă înfurii - poate cu excepţia unui moment, până când îmi vin în fire - pe un om care îmi pune piedică din greşeală; în schimb, mă înfurii pe un
om care încearcă să-mi pună piedică, chiar şi dacă nu reuşeşte. Cu
toate acestea, primul mi-a provocat o durere, în timp ce al doilea nu
mi-a făcut nimic. Uneori comportarea pe care eu o numesc rea nu îmi
este deloc neconvenabilă, ci dimpotrivă. În timp de război, fiecare
parte poate găsi că este foarte folositor să aibă un trădător de partea
cealaltă. Dar deşi ei îl folosesc şi îl plătesc, îl socotesc o lepădătură de
om.
Prin urmare, nu poţi spune că noi socotim comportarea altora decentă,
pentru simplul motiv că este comportarea care se întâmplă să ne fie
folositoare. Cât priveşte comportarea decentă a noastră înşine, cred că
este foarte clar că nu înseamnă o comportare care ne aduce neapărat
folos. Asemenea comportare înseamnă să te mulţumeşti cu treizeci de
lei când ai fi putut să primeşti trei sute, să-ţi faci cinstit temele de casă
când ţi-ar fi fost mai uşor să copiezi; să o laşi în pace pe o fată când ţi-
ar fi plăcut să faci dragoste cu ea, să stai într-un loc periculos când ai fi
putut să mergi într-un loc mai ferit, să-ţi respecţi promisiunile pe care
ai prefera să nu le respecţi şi să spui adevărul chiar dacă te face să
arăţi ca un neghiob.
Unii spun că conduita decentă nu este ceea ce foloseşte fiecărei
persoane individuale la un moment dat, ci ceea ce foloseşte rasei
umane în ansamblul ei; şi că, în consecinţă, nu este vorba de nici un
mister. La urma urmei, oamenii au oarecare simţ; ei îşi dau seama că
nu poţi avea siguranţă sau fericire adevărată decât într-o societate în
care fiecare este cinstit, şi tocmai pentru că înţeleg lucrul acesta ei
încearcă să se comporte decent. Acum, este perfect adevărat că
siguranţa şi fericirea pot veni numai de la persoane, clase şi naţiuni
care sunt cinstite, corecte şi bune unele faţă de altele. Acesta este
unul dintre adevărurile cele mai importante din lume. Dar el este
inadecvat atunci când este vorba să explice de ce avem sentimente de
un anumit fel cu privire la Bine şi Rău. Dacă ne punem întrebarea: „De
ce ar trebui să fiu eu altruist?" şi răspundem: „Pentru că este bine
pentru societate", am putea întreba din nou: „De ce să-mi pese mie de
ce este bine pentru societate, cu excepţia cazului când se întâmplă să-
mi fie mie de folos?" şi atunci ar trebui să spui: „Pentru că trebuie să fii
altruist" - răspuns care ne aduce din nou de unde am plecat. Ceea ce
spui este adevărat, dar nu înaintezi nici un pas.
Dacă ar întreba cineva ce rost are să joci fotbal, nu ar fi de mare folos
să răspunzi: „Ca să înscrii goluri", pentru că încercarea de a înscrie
goluri este jocul însuşi, nu motivul jocului, şi în felul acesta nu ai face
decât să spui că fotbalul este fotbal - lucru care este adevărat, dar care
nu are nici o valoare. De asemenea, dacă te întreabă cineva ce rost are
să te comporţi decent, nu are rost să răspunzi: „Pentru a fi de folos
societăţii", pentru că încercarea de a fi de folos societăţii, cu alte
cuvinte, încercarea de a fi altruist (pentru că „societate" nu înseamnă
de fapt altceva decât „alţi oameni"), este unul dintre lucrurile din care
constă comportarea decentă; ceea ce spui de fapt este că o
comportare decentă este o comportare decentă. Ai spune la fel de mult
ca şi dacă te-ai fi oprit la afirmaţia: „Oamenii ar trebui să fie altruişti".
Vreau să mă opresc aici. Oamenii ar trebui să fie altruişti, ar trebui să
fie corecţi. Nu că oamenii sunt altruişti, nici că lor le place să fie
altruişti, ci că ei ar trebui să fie aşa. Legea Morală sau Legea Naturii
Umane nu este o simplă constatare cu privire la comportarea umană,
după cum Legea gravitaţiei este, sau poate fi, o simplă constatare
despre modul în care se comportă obiectele grele. Pe de altă parte, nu
este o simplă născocire, pentru că noi nu ne putem debarasa de ea, şi
majoritatea lucrurilor pe care le spunem şi pe care le gândim despre
oameni s-ar reduce la nonsens dacă am face aşa. Nu este o simplă
afirmaţie despre modul în care ar trebui să se comporte oamenii aşa
încât să ne convină nouă, deoarece comportarea pe care o numim rea
sau incorectă nu este exact aceeaşi cu comportarea pe care o găsim
neconvenabilă, ba poate fi chiar contrariul ei.
În consecinţă, această Regulă a Binelui şi Răului sau Legea Naturii
Umane, sau oricum am numi-o, trebuie să fie într-un fel oarecare o
realitate - un lucru care există cu adevărat, nu unul născocit de noi
înşine. Cu toate acestea, nu este un fapt în sensul obişnuit al
cuvântului, în acelaşi sens în care comportarea noastră reală este un
%0

Nu, dezordinea nu e ceva normal. E grav daca ajungi sa spui asta. Pentru ca orice lucru rau vine din dezordine, sau cel putin de acolo incepe. Si atunci ajungi sa crezi ca poti face orice, ca totul e normal.
Iti dau un pasaj dintr-o carte, care te poate ajuta sa intelegi chestia asta cu dezordinea, care tine mai mult de Legea morala care se afla in fiecare dintre noi, caci orice om stie ce e bine si ce e rau, stie ce e in ordine si ce nu.
"... am afirmat că sunt două lucruri ciudate cu privire la rasa umană. Primul,
că oamenii sunt obsedaţi de ideea unui anumit fel de comportare pe
care ar trebui să o practice, ceva ce am putea numi purtare corectă
sau decenţă sau moralitate sau Legea Naturii. Al doilea lucru este că în
realitate ei nu practică acest fel de comportament. Unii v-aţi putea
întreba de ce spun că lucrul acesta este ciudat. Poate că vi se pare că
este lucrul cel mai firesc din lume. În particular, poate că vă gândiţi că
sunt puţin prea aspru cu rasa umană. La urma urmei, aţi putea spune,
ceea ce eu numesc încălcarea Legii Binelui şi Răului sau Legea Naturii,
nu înseamnă decât că oamenii nu sunt perfecţi. Şi, în fond, de ce să
aştept eu ca ei să fie perfecţi? Răspunsul acesta ar fi corect dacă ceea
ce aş face eu ar fi să stabilesc exact câtă vină avem în faptul că nu ne
purtăm aşa cum aşteptăm de la alţii să se poarte. Dar slujba mea nu
este nicidecum aceasta. În momentul de faţă, eu nu mă ocup de
vinovăţie; eu încerc să descopăr adevărul. Din punctul acesta de
vedere, însăşi ideea că ceva este imperfect, că nu este ce ar trebui să
fie, are anumite consecinţe.
Dacă iei o piatră sau un pom, ele sunt ceea ce sunt şi se pare că nu are
nici un sens să spui că ar fi trebuit să fie altfel. Desigur, ai putea spune
că piatra are „o formă nepotrivită", dacă vrei să o foloseşti pentru o
grădină alpină, sau poţi spune că pomul este un pom rău pentru că nu
îţi dă atâta umbră cât ai aşteptat. Dar singurul lucru pe care-l spui prin
aceste afirmaţii este că piatra sau pomul se întâmplă să nu fie potrivite
pentru un scop oarecare al tău. Tu nu acuzi piatra sau pomul, decât
poate în glumă, pentru că sunt aşa cum sunt. Tu ştii în realitate că,
dată fiind vremea şi pământul, pomul nu putea fi altfel. Ceea ce noi
numim, din punctul nostru de vedere, un pom „rău", este un pom care
respectă legile naturii sale în aceeaşi măsură ca şi un pom „bun".
Aţi observat ce rezultă din aceasta? Rezultă că ceea ce noi numim în
mod obişnuit legile naturii - modul în care vremea acţionează asupra
unui copac, de exemplu - se poate să nu fie cu adevărat legi în sensul
strict al cuvântului, ci numai o figură de stil. Când spui că pietrele care
cad se supun întotdeauna legii gravitaţiei, oare nu este acelaşi lucru ca
şi cum ai spune că legea nu înseamnă decât „ceea ce fac pietrele
întotdeauna"? Tu nu crezi de fapt că atunci când îi dai drumul unei
pietre, aceasta îşi aminteşte dintr-o dată că se află sub porunca de a
cădea la pământ. Tu nu spui, de fapt, decât că piatra cade. Cu alte
cuvinte, nu poţi şti cu certitudine dacă există ceva mai presus şi în
afară de lucrurile însele, vreo lege cu privire la ce ar trebui să se
întâmple, o lege care este distinctă de ceea ce se întâmplă de fapt.
Legile naturii, aşa cum sunt aplicate pietrelor şi copacilor, s-ar putea să
însemne doar „ceea ce face în realitate Natura".
Dar dacă ne îndreptăm atenţia spre Legea Naturii Umane, Legea
Conduitei Decente, problema este cu totul diferită. Este clar că legea
nu înseamnă „ceea ce fac de fapt oamenii"; aşa cum am spus anterior,
mulţi oameni nu respectă deloc această lege, şi nici un om nu o
respectă în totalitate. Legea gravitaţiei îţi spune ce fac pietrele dacă le laşi să cadă, dar Legea Naturii Umane îţi spune ce ar trebui să facă oamenii şi nu fac. Cu alte cuvinte, când ai de-a face cu oamenii, intervine ceva ce este mai presus şi dincolo de faptele propriu-zise. Pe de-o parte ai faptele (modul în care se comportă oamenii) şi mai ai altceva (modul în care ar trebui să se comporte ei). În restul universului, nu este nevoie de nimic altceva decât de fapte. Electronii şi moleculele se comportă într-un anumit fel, şi din acţiunea lor decurg anumite rezultate, şi aceasta poate fi întreaga poveste. (Eu nu cred că aceasta este întreaga poveste, aşa cum veţi vedea mai târziu. Intenţia mea a fost să spun că, pentru stadiul la care se găseşte prezentarea mea până acum, aceasta poate să fie întreaga poveste.) Dar oamenii se comportă într-un anumit fel, şi aceasta nu este întreaga poveste, pentru că noi ştim tot timpul că ei ar trebui să se comporte într-un mod diferit. Faptul acesta este atât de neobişnuit, încât suntem tentaţi să încercăm să-l justificăm prin explicaţii. De exemplu, am putea încerca să spunem că atunci când afirmăm despre un om că nu ar trebui să se comporte aşa cum o face, afirmaţia noastră are de fapt acelaşi înţeles ca şi afirmaţia că piatra are o formă nepotrivită; adică, ceea ce face el se întâmplă să nu ne convină nouă. Lucrul acesta însă nu este adevărat. Un om care a ocupat locul de la geam în tren pentru că el a fost primul acolo şi un om care s-a strecurat în timp ce eu eram întors cu spatele şi mi-a luat geanta, sunt amândoi la fel de jenanţi pentru mine. Dar eu îl acuz pe al doilea [pentru fapta lui] şi nu îl acuz pe primul. Eu nu mă înfurii - poate cu excepţia unui moment, până când îmi vin în fire - pe un om care îmi pune piedică din greşeală; în schimb, mă înfurii pe un
om care încearcă să-mi pună piedică, chiar şi dacă nu reuşeşte. Cu
toate acestea, primul mi-a provocat o durere, în timp ce al doilea nu
mi-a făcut nimic. Uneori comportarea pe care eu o numesc rea nu îmi
este deloc neconvenabilă, ci dimpotrivă. În timp de război, fiecare
parte poate găsi că este foarte folositor să aibă un trădător de partea
cealaltă. Dar deşi ei îl folosesc şi îl plătesc, îl socotesc o lepădătură de
om.
Prin urmare, nu poţi spune că noi socotim comportarea altora decentă,
pentru simplul motiv că este comportarea care se întâmplă să ne fie
folositoare. Cât priveşte comportarea decentă a noastră înşine, cred că
este foarte clar că nu înseamnă o comportare care ne aduce neapărat
folos. Asemenea comportare înseamnă să te mulţumeşti cu treizeci de
lei când ai fi putut să primeşti trei sute, să-ţi faci cinstit temele de casă
când ţi-ar fi fost mai uşor să copiezi; să o laşi în pace pe o fată când ţi-
ar fi plăcut să faci dragoste cu ea, să stai într-un loc periculos când ai fi
putut să mergi într-un loc mai ferit, să-ţi respecţi promisiunile pe care
ai prefera să nu le respecţi şi să spui adevărul chiar dacă te face să
arăţi ca un neghiob.
Unii spun că conduita decentă nu este ceea ce foloseşte fiecărei
persoane individuale la un moment dat, ci ceea ce foloseşte rasei
umane în ansamblul ei; şi că, în consecinţă, nu este vorba de nici un
mister. La urma urmei, oamenii au oarecare simţ; ei îşi dau seama că
nu poţi avea siguranţă sau fericire adevărată decât într-o societate în
care fiecare este cinstit, şi tocmai pentru că înţeleg lucrul acesta ei
încearcă să se comporte decent. Acum, este perfect adevărat că
siguranţa şi fericirea pot veni numai de la persoane, clase şi naţiuni
care sunt cinstite, corecte şi bune unele faţă de altele. Acesta este
unul dintre adevărurile cele mai importante din lume. Dar el este
inadecvat atunci când este vorba să explice de ce avem sentimente de
un anumit fel cu privire la Bine şi Rău. Dacă ne punem întrebarea: „De
ce ar trebui să fiu eu altruist?" şi răspundem: „Pentru că este bine
pentru societate", am putea întreba din nou: „De ce să-mi pese mie de
ce este bine pentru societate, cu excepţia cazului când se întâmplă să-
mi fie mie de folos?" şi atunci ar trebui să spui: „Pentru că trebuie să fii
altruist" - răspuns care ne aduce din nou de unde am plecat. Ceea ce
spui este adevărat, dar nu înaintezi nici un pas.
Dacă ar întreba cineva ce rost are să joci fotbal, nu ar fi de mare folos
să răspunzi: „Ca să înscrii goluri", pentru că încercarea de a înscrie
goluri este jocul însuşi, nu motivul jocului, şi în felul acesta nu ai face
decât să spui că fotbalul este fotbal - lucru care este adevărat, dar care
nu are nici o valoare. De asemenea, dacă te întreabă cineva ce rost are
să te comporţi decent, nu are rost să răspunzi: „Pentru a fi de folos
societăţii", pentru că încercarea de a fi de folos societăţii, cu alte
cuvinte, încercarea de a fi altruist (pentru că „societate" nu înseamnă
de fapt altceva decât „alţi oameni"), este unul dintre lucrurile din care
constă comportarea decentă; ceea ce spui de fapt este că o
comportare decentă este o comportare decentă. Ai spune la fel de mult
ca şi dacă te-ai fi oprit la afirmaţia: „Oamenii ar trebui să fie altruişti".
Vreau să mă opresc aici. Oamenii ar trebui să fie altruişti, ar trebui să
fie corecţi. Nu că oamenii sunt altruişti, nici că lor le place să fie
altruişti, ci că ei ar trebui să fie aşa. Legea Morală sau Legea Naturii
Umane nu este o simplă constatare cu privire la comportarea umană,
după cum Legea gravitaţiei este, sau poate fi, o simplă constatare
despre modul în care se comportă obiectele grele. Pe de altă parte, nu
este o simplă născocire, pentru că noi nu ne putem debarasa de ea, şi
majoritatea lucrurilor pe care le spunem şi pe care le gândim despre
oameni s-ar reduce la nonsens dacă am face aşa. Nu este o simplă
afirmaţie despre modul în care ar trebui să se comporte oamenii aşa
încât să ne convină nouă, deoarece comportarea pe care o numim rea
sau incorectă nu este exact aceeaşi cu comportarea pe care o găsim
neconvenabilă, ba poate fi chiar contrariul ei.
În consecinţă, această Regulă a Binelui şi Răului sau Legea Naturii
Umane, sau oricum am numi-o, trebuie să fie într-un fel oarecare o
realitate - un lucru care există cu adevărat, nu unul născocit de noi
înşine. Cu toate acestea, nu este un fapt în sensul obişnuit al
cuvântului, în acelaşi sens în care comportarea noastră reală este un
fapt. Se pare că va trebui să recunoaştem că există mai multe feluri de
realităţi, că, în cazul acesta particular, există ceva mai presus şi
dincolo de faptele obişnuite din comportarea oamenilor, ceva ce este
totuşi foarte real - o lege reală, pe care nu a elaborat-o nici unul dintre
noi, dar care descoperim că ne este impusă."

La mine in viata vreau sa am ordine, ca altfel o sa imi pierd mintile. Desi la mine in camera poate sa fie dezordine dar nu o sa se intample asta niciodata, pentru ca mama face curat in toata casa in fiecare zi.

Miw

Hmm. corect graiesti