Am 15 ani si timp de o perioada destul de lunga as putea spune, am avut o stare de neliniste ca sa-i zic asa. Anul trecut a fost un an foarte stresant, nu aveam timp de nimic si chiar daca se gaseau cateva ore libere nu ma puteam concentra la nimic, nu-mi mai placeau serialele, nici macar un film nu puteam vedea cap-coada, ce sa mai zic ca abia citeam 10 pagini dintr-o carte fara sa fiu distrasa. Perioada aceea a fost o perioada plina de greseli in care actionam impulsiv si imatur, nu eram eu, eu sunt calma si foarte empatica, nu sunt persoana aceea rautacioasa si mereu intr-o stare proasta pe care oamenii din jurul meu si familia o vedeau. Cand eram singura eram cu totul alta varianta a mea, una cu capul in nori, sensibila si chiar daca nu o aratam eram foarte ingrijorata de restul oamenilor din jurul meu, oameni de care imi pasa mult mai mult decat de propria persoana. Ei bine, lucrurile s-au mai linistit odata cu vacanta, cand dupa mult timp am ramas doar eu si cu mine, asa cum mi-a placut mereu, stateam noaptea pana la 5 dimineata ascultand muzica, dansand, jucandu-ma cu cainele sau uitandu-ma la filme de comedie, eram atat de fericita, fericita pentru acele momente poate nesemnificative, dar care pentru mine insemnau mai mult decat orice altceva. Relatia cu familia mea s-a imbunatit, am devenit mai intelegatoare, prea intelegatoare poate uneori. Cam in aceeasi perioada mi-am pierdut cea mai buna prietena, adica am fost lasata balta pentru un alt prieten si asta mi-a dat putin de gandit, oare e ceva in neregula cu mine? Am devenit foarte foarte ingrijorata de personalitatea mea, adica pana la urma, eu nu aveam multi prieteni, mai deloc de fapt, dar pentru mine nu era un fapt ingrijorator caci imi placea sa-mi petrec timpul singura, dar ma simtiteam inferioara din cauza lipsei abilitatii integrarii sociale si poate pentru ca eu nu cunoasteam atatea experiente sau persoane ca restul copiilor de varsta mea. De asemenea toata vara am incercat sa scap de cea mai mare frustare a mea, sa inteleg ca niciodata nu vei fi cel mai bun la nimic, pentru mine ideea de viata monotona, de viata inutila era destul incat sa ma distruga pe interior, nimic nu era destul de bun pentru mine, nicio nota nu ma satisfacea, cautam acceptarea in note, pentru ca acestea erau singurele ce-mi puteau da un rezultat concret, desi mie nu mi-a placut niciodata sa invat materiile din scoala. Poate din cauza lipsei mele de talent sau orice alt lucru ce m-ar deosebi de ceilalti am cautat raspunsul in alte lucruri, mi-am zis ca singurul lucru pe care il am este faptul ca sunt capabila sa inteleg mai bine unele lucuri decat ceilalti din jur, dar dupa aceea mi-am zis, ce stiu eu de fapt? Nu stiu nimic, niciodata nu voi sti si chiar daca voi sti ceva intotdeauna va fi cineva care stie mai mult decat mine, deci la ce folos, niciodata nu voi fi nimic mai mult decat o persoana oarecare, lipsita de scop sau poate un potential irosit prin lasitatea si nerozia de care dau dovada atat de des. A inceput scoala si am realizat ca sunt singura, singurii mei prieteni imi erau prieteni doar pentru ca aveam multe amintiri in spate, poate chiar din clasa 1, dar pana la urma, nu aveam nimic in comun cu acele persoane, nici macar pasiuni sau puncte de vedere asemanatoare, eu voiau sa discut subiecte interesante, dar se pare ca cei din jur erau interesati doar de relatii si statut social cat mai inalt, precum si integrarea in grupul copiilor populari, lucruri care mie mi se pare fara de folos. Poate ca eram eu ciudata care vorbea lucuri ce trebuiau tinute pentru mine, poate ca eram incapabila sa inteleg unele lucuri, oricum, mi-am dat seama ca eu, sunt cel mult mediocra in tot ceea ce fac. In vara mi-am descoperit pasiuni, mi-am facut vise, ma gandeam ca poate chiar o sa reusesc ceva, dar odata cu inceperea scolii au inceput si notele, note care erau mai mici decat in anii precedenti, m-au demoralizat groaznic, eu care puneam atat suflet in rezultatele de scoala desi obtinute printr-un minim de efort, acum nu mai eram copilul destept cu potential, acum sunt doar un elev de nivel mediu, cu note de 8 si 9, rareori 10. Nu inteleg, eu sunt constienta de faptul ca notele nu reflecta inteligenta si urasc acei tocilari iubiti de profesori cu medii de 10 pe linie, dar ma gandesc ca poate acel minim de efort, acele 5 minute de citit lectia inainte de test pentru a lua 8 sau 9, nu sunt destule, oare nu pot mai mult sau daca pot, are vreun rost? Daca cei din jurul meu oricum imi clasifica inteligenta bazata pe cateva cifre scrise intr-un catalog, degeaba sunt eu convinsa de anumite lucruri. Recent am primit cea mai grava insulta din viata mea " nu mai esti fata de dinainte ", nu am putut decat sa plang si sa ma gandesc la toate greselile facute de mine, eu incerc, chiar incerc si in ultimul timp aveam impresia ca fac progrese, dar la auzul acestor cuvinte n-am putut decat sa-mi amintesc din nou de esecul meu ca om, de mediocritatea si lasitatea mea. Nu reusesc sa fac nimic pentru mine fara sa ma simt prost, ma gandesc ca sunt alte lucruri ce trebuie facute inainte de a ma relaxa sau de a iesi afara cu prietenii. Nu stiu ce se intampla, vreau doar sa simt din nou acea stare de linistie pe care o simteam acum cateva luni la 4 dimineata cand eram singura si ascultam muzica. Nu stiu de unde sa incep si cum sa scap de aceste frustrari, nu stiu cum sa ma linistesc. Daca stiti vreo carte, film sau blog in care se prezinta situatii asemanatoare sau poate aveti voi vreun sfat va rog sa mi-l spuneti. Multumesc ca v-ati luat din timp sa cititi pana aici si scuzati-ma daca gasiti greseli gramaticale pe care le-am omis

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook