Cum sa trec peste faptul ca o persoana pur si simplu nu ma crede? Incerci sa-i demonstrezi ceva, iar ea pur si simplu nu te crede si nici nu-i pasa? Si te mai si ea la misto. Cum sa nu-ti pese tie ca nu-i pasă ei? Am avut multe probleme cu tata cand eram mica si mi-a facut destul de multe lucruri rele cand eram mica (dar nu vreau sa intru chiar asa in amanunte) si la un moment dat mi s-a parut ca am trecut peste, dar n-a fost asa. Acum mananc compulsiv din cauza asta (fac si alte lucruri). Un psiholog mi-a spus ca trebuie sa ajung la un compromis cu tata ca sa fiu impacata, dar tata imi spune tot mereu ca nu-i pasa de problemele mele si ca imi aduc eu aminte gresit. Stiu ca am doar 14 ani si nu vreau sa para ca ma revolt, dar m-a afectat extrem de tare ceea ce mi-a facut vreo 8 ani de zile si nu pot sa trec peste faptul ca nu-si cere scuze sau sa aiba macar vreun sentiment de regret, nici macar nu-si asumă. Le-am simtit ca pe niste traume, iar cand i le spun, râde. Imi spune ca sentimentele mele sunt gresite si ca doar vreau atentie. Se rasteste la mine de fiecare data cand aduc vorba. Si am inceput sa ma consum extrem de tare pe treaba asta, plang, ma doare capul. Din cauza acelor lucruri intamplate am si o lume imaginara de care nu pot scapa, ma simt putin zdruncinata psihic Si ma simt blocata in acele amintiri. Dar tata nu pare dornic sa recunoasca vreodata ca le-a facut si imi frange inima zilnic zicand ca nu-i pasa si ca doar inventez, ma face sa simt ca sentimentele mele sunt invalide. Si nu pot scapa de mancatul compulsiv si nici de acea lume imaginara, m-am gandit ca daca vorbesc cu el despre trecut probabil as scapa de astea, dar situatia mea nu pare indreptata intr-o directie buna. Si chiar NU vreau sa ma plang sau sa cer atentie, dar uneori ma ia gandul la suicid su ma tot macina (cum ar fi azi). Incerc sa ma conving ca sentimentele mele au sens si ca mereu voi avea un motiv sa traiesc si sa nu renunt, dar sentimentul ala e extrem de puternic, iar zilele nu par sa aduca nimic bun cu ele. Simt ca viata mea pur si simplu nu mai are vreun sens, desi incerc sa ma conving zilnic ca nu e asa. Am cateva taieturi pe corp, iar acele cicatrici doar imi aduc aminte de alte,, breack down-uri" ale mele, credeam ca o sa-mi treaca, dar mi-au ramas. Stiu ca sunt mica de varsta si poate unii o sa credeti ca cer atentie, dar nu o fac, adica... nici macar nu mi-am trecut numele adevarat. Dar ma doare sa mi se spuna de tata ca doar cer atentie. Nici macar nu-i pasa ce am de spus, cand vorbesc zambeste pe sub mustati, iar cand plang incepe sa rada, de fiecare data cand incep sa plang il bufneste rasul. Ma ia in sictir. Ce as putea sa fac sa trec peste asta fara ajutorul tatei? Cum as putea sa nu-mi mai pese de tata? Si sa trec de niste experiente din copilarie, sa le accept.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook