Da. Ce nu te ucide te face mai puternic. Când accepți că nu prea există dreptate pe lumea asta și totuși ești hotărâtă să-ți urmezi visul... e un pas matur.
Lucrez în învățământ de 4 ani. N-aș fi ajuns aici dacă aș fi renunțat în prima zi când am mers la școală ca profesor: I-am întâlnit pe cei ce (după dreptate) urmau să-mi fie colegi... dar am aflat că nu mai există postul pe care mi-l câștigasem prin concurs de titularizare (examen de 4 ore, după săptămâni de învățat). Am acceptat strâmbătatea dreptății... și mi-am căutat un alt post. Am lucrat în primul an cu jumătate de normă. În fine. A rămas un gust amar, dar sunt mulțumit că am acceptat să caut o soluție decât să-mi plâng de milă.
Am învățat să nu bat la ușile închise, ci să aleg mereu dintre posibilitățile existente.
Să vezi ce maturi vor deveni respectivii favorizați acum, când vor fi în căutarea unui loc de muncă. Și ce bine se râde la urmă.
Asta nu ma impiedica, bineinteles, sa imi continui planurile si sa caut sa imi ating visul. dar am ramas cu un gust foarte amar in urma aflarii rezultatelor, care efectiv m-au frapat. da m-am ofticat pentru ca la simulari din toata clasa formata dintr-un numar de 30 de colegi doar eu si cu inca 4 am trecut bacul, ca sa vad acum in cele din urma ca cei cu note de 3, 4, 5 la matematica au reusit sa ia 8, 9 . si nu vb de note de 3, 4, 5 numai la simulari, ci pe tot parcursul liceului.
anonim_4396 întreabă: