Hei, TPU, dacă astăzi fără să vreau, am deschis TV-ul și tot fără să vreau, era deschis deja la emisiunea Mireasă și am văzut acolo un cuplu sau un posibil cuplu, cu un el și o ea, ce discutau foarte frumos despre ei, despre viața lor, despre temperamentul lor și tot așa și le plăcea să aibă acele discuții și să se privească și părea totul foarte intim și deep între ei și de aici, am început să mă tot gândesc la viața mea, la lipsa de iubire din viața mea și la faptul că eu nu o să am niciodată așa ceva, dar mai ales că pentru prima dată, privind acel cuplu, având acele lucruri, îmi doream și eu să trăiesc așa ceva. Și de asta mi-au revenit tot felul de gânduri și dureri în suflet.
Precum : de ce unii au parte de atât de multe, parcă numai bune în viața asta și alții au parte numai de rău sau de foarte puține lucruri?
De ce unii cu un simț moral foarte dezvoltat, parcă o dau doar din rău în mai rău, iar alții care nu prea se gândesc decât la ei sau care chiar nu prea le pasă de nimeni în jur sau pur și simplu nu se gândesc la ce e etic și moral în viața asta și fac doar cum îi taie capul, o duc parcă mai bine în viață și au parte de mai multe?
De ce unii care sunt înzestrați cu multe de la mama natură, fac și mult mai mult rău sau nu lasă de la ei, deși ar părea superiori nouă, celorlați, deci chiar niște modele de urmat iar alții care nu-s la fel de înzestrați ca ei, par mai ok sau chiar mai buni sufletește și ar fi capabili să lase de la ei, doar pentru liniște și pace, deși tot ei sunt văzuți oile negre ale societății?
Ordonare:
După relevanţă
RăspundeEi bine, astea-s durerile mele, ce vrei?! Dar da, cu aceste întrebări adorm și mă trezesc. Într-un timp le uitasem, deoarece am avut ceva treabă să mă axez pe mine și fix asta și făceam, dar asta tocmai pentru că nu aveam job și studiam pentru mine sau pur și simplu stăteam oricum izolată de lumea asta inegală, imperfectă și incorectă, dar azi, lucrând și intrând pe un făgaș oarecum rutinat, din nou, ca gen, job-casă, casă-job, și având job, nici ne mai având timp de măcar a sta degeaba și a mă uita în gol sau a mă izola de lumea asta coruptă, azi din nou îmi apar gânduri și astfel de întrebări. Poate chiar și o mică repulsie fată de aceste situații. Dar aia e, oricum, dacă am învățat un lucru, e că, în viață nu trebuie să-ți pese, nici de una, nici de alta ci doar să-ți continui viața, în acest purgatoriu.
Răspunde 
Pentru ca viata e dura si nu trebuie sa ai moralitate si sa te gandesti la altii? In primul rand trebuie sa te gandesti la tine si la cei importanti pentru tine. Apoi daca se poate sa nu faci rau nimanui in procesul asta...e ideal dar nu trebuie sa fie important asta. Stiu ca poate suna ciudat dar cati oameni morali ai vazut tu sa aiba o situatie foarte buna in viata? Lasa naiba moralitatea, trage mai mult pentru tine si o sa reusesti! Banuiesc ca nu ai 70 de ani asa ca totul depinde de tine ca sa ai parte de iubirea aia! Mie iubirea imi e interzisa de lege si tot nu imi pasa 
) Mergi inainte, cunoaste oameni, traieste imoral, distreaza-te si o sa vina si lucruri mai bune
Păi, eu am moralitate. Deci ce pot face, dar ai și tu dreptate, căci fix asta vorbeam cu amica mea, la fel de morală ca și mine, anume că am observat, i-am zis ei, că de fapt oamenii care spunem noi popular "nebuni" sau mai "randeaua", eu una mă regăsesc, eu nepermițându-mi să o fac pe ea loca, dar i-am zis că dacă se regăsește ea și dorește să se adauge, e ok, și a zis că e ok, se adaugă și ea, deci o adaug și pe ea. Dar i-am zis teoria mea, ce am observat și cred eu, că de fapt noi o cam luăm razna, înebunim, doar pentru că tocmai suntem prea morali, încercând să facem totul bine, mult prea bine și apoi când vedem că nici nu ne prea ies acel bine, ne supărăm și o luăm, cum ziceam randeaua, pe când, am observat că unii oameni de ăștia fără nicio lege, însă amica mea le-a găsit și nume (oamenii junglei/maimuțe) care nu respectă parcă așa nicio regulă de asta chiar minoră (cum ar fi bunele maniere chiar, să respecte pământul întreg cu tot ce are, de la frunza din copac, la melcul de pe drum și la omul ce-ți trece calea, la a nu te scărpina în nas în public sau tuși în gura oricui, la a nu scuipa pe drum și tot așa) ei bine, oamenii ăștia am observat că parcă sunt mai de fier cu capul în lumea asta. Deci de aici, am ajuns la o concluzie, că și moralitatea asta și tot binele făcut sau luptat să devii versiunea ta cea mai bună și chiar să lupți pentru o lume mai bună, te ia cu capul și începi să re șubrezești psihic. Ceva ce la mine am observat mereu. Nu aș fi eu nici cea mai nebună, dar nici cea mai zdravănă, însă am observat, că după ce încerc să mulțumesc oamenii, să-i respect, să fac totul cât mai moral și mai moral, am apoi perioade când explodez și simt nevoia ca fix pe aceeași oameni pe care i-am ajutat, respectat, înc3rcat să-i onorez, aș vrea doar să le fac felul sau să le dau cu ceva în cap. ) Deci de aici concluzia că uneori nici să fii prea moral nu e musai bine.
Dar mna, așa am fost educată, iar un om educat, cam greu se mai schimbă și cizelează. Aia e când crești cu bunicii, tu copil fiind, căci bunicii de pe timpuri chiar știau să ofere cei 7 ani de-acasă copiilor. Azi am impresia că nici bunicii nu mai sunt ce-au fost bunicii noștri, căci doar văd în meseria mea, ce elevii am. Însă au mai fost și excepții. Ca spre exemplu eu am un elev la clasă, care a fost lovit, ridicat pur și simplu de la sol și dat cu fața de asfalt, și când a fost să chem familia am aflat că el stătea doar cu bunica, ai lui fiind la muncă în afară și bunică-sa, a fost atinsă de incident, dar a fost super doamnă, nu a certat pe nimeni, deși tocmai că elevul meu nu avusese nicio vină ci pur și simplu a fost victima acelei mici brute. Dar în ziua aia am vorbit foarte mult cu bunica băiatului, ca să-mi spună printre care și cum gândește și ce valori are femeia, apoi de la acel incident, vreau să spun că acel elev vine zilnic la mine la catedră și mă îmbrățișează și-mi dă o stare bună, mai ales când eu am o stare rea sau mă îmbolnăvesc. Iar de aici am dedus doar că, acel elev are cei 7 ani de acasă, pe care bunica lui a știut să-i pună.
Deci nu poți șterge cei 7 ani de-acasă din păcate. Altfel spus, asta mi-a fost dată soarta, să mă sacrific eu pentru tot, sau să încerc mereu să fiu eu bună cu tot Mapamondul iar apoi eu să sufăr și să mi degradez astfel și psihicul, aia e, măcar așa l-am descoperit pe Dumnezeu și unde nu mai pot eu, poate El. Altfel chiar aș înebuni.
Dar la fel cum cei 7 ani de-acasă nu pot fi șterși cu buretele, nici cei care nu au cei 7 ani de-acasă și au format un caracter de ăsta mai de maimuțică, cun spusese amica mea, nu se poate șterge. Oricât ar încerca ei, nu se mai poate șterge. Bine, acum chiar dacă se spune că ar fi schimbabil caracterul, nu mereu se și schimbă. E foarte greu să schimbi un om în viața asta, din oricare categorie ar face parte. În orice caz, eu una știu că orice-ar fi nu o să fac în veci rău la oamenii, iar când o să cedez, o să-mi fac doar mie rău, ceea ce e ok. Încă le mai pot duce, iar dacă nu o să mai pot, măcar o să mor repede, ceea ce oricum îmi și doresc, mai ales văzând în ce lume falsă și imorală trăim, zilele astea.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
