Voi aveţi frică de înălţimi? Dacă da, aţi avut-o dintotdeauna sau v-a apărut doar după ce aţi mai înaintat în vârstă?

Nu prea, imi place sa ma catar, sa dovedesc cate un munte, aveam in zona cladiri mari parasite in santier, ma urcam pana la ultimul egaj care era si 'acoperisul', imi placea sa ma uit in jur sa vad peisajul, mai degraba lumii ii este frica de acel peisaj inalt care iti da posibilitatea sa vezi totul in jur.

Da! Am avut mereu, am impresia ca, cad, mai ales in teleferic sau de pe bloc, chiar si de la balcon, imi imaginez ca vine un cutremur si da blocu in fata asa instant si ma duc in pana mea, nu ca mor, dar sa nu raman handicapat dracu`. Nu a avut legatura cu varsta la mine.

Cred ca ne nastem cu frica de inaltime

Am avut, dar cel mai probabil cand se starneste aceasta frica este din cauza instinctului de supravietuire, ca doar nu vreau sa cad si sa mor, stii. Tu, ce spui, ai avut, care crezi ca ar fi cauza acestei frici ? Poate ca s-a transmis de la stramosii nosti prin gena atunci cand erau la inaltimi mari in OZN-uri rapiti, cine stie .

Problema mea nu este frica de inaltimi, ci frica de a ceda echipamentul.

Nu,nu a inaintat in varsta am avut mereu aceeasi frica.Frica de a privi de sus in jos in abis.

Frica este nevoia de a avea pe cineva care sa te faca sa gandesti diferit, in lipsa "dementului" care poate face acel lucru, tu nu poti fi el ca iti e dor de el, si absenta lui e ca si cum n-ar exista "el". Am auzit si eu de unii sa aiba tot felul de frici, n-am avut niciodata frici, am avut mereu obsesia de a avea pe cineva, in orice faceam, si asta s-a interpretat de multe ori ca fiind vreo "fobie a mea" de catre cei din jur care ma priveau si nu ma intelegeau, urlau "fricoasa" si radeau aratand cu degetul. Comportemantul lor nu mi-a tinut loc de minunata viata care o aveam candva. Cand eram mica ma urcam si nu voiam sa ma dau jos, urlam dupa tata. Dar eu imi amintesc vieti anterioare, deci sunt constienta de ceea ce se intampla.
Desigur ca aveam multe cosmaruri mereu eram singura si suparata, cand eram copila mica, bunicii mamei stateau la bloc si acolo era "acasa" pentru mine, am avut multe cosmaruri in care trebuia sa sar de la fereastra ca nu puteam trece pe usa.
N-am avut nici o frica, cand eram mica, doar obsesia de a implica pe cineva cunoscut (eram obsedata de tata cand eram mica). Apoi crescand, da am inceput sa simt teama ca eram mereu singura si trebuia sa fac ceva sau sa fiu intre persoane necunsocute, uitasem cum gandeam candva cum ma simteam, eram cuprinsa de teama ma devora nu mai eram eu. Eh mai functioneaza, sa revad pe cineva de care uitasem, imi mai revin, sunt lucruri care ma tin in viata si fara sunt "moarta", ca un gandacel mic si speriat.
Si da "frica" e un comportament care se invata, cum se comporta ceilalti cum vorbesc ei, asa simti si tu despre situatia in care te afli. E o iluzie care se creeaza in mintea ta, pentru ca asa gandesti cum ti s-a dat ideea.

Nu imi este frica de inaltimi.Imi era pe cand eram copil dar cu timpul mi-am pierdut aceasta frica.

Cam tuturor ne e frica de cand ne nastem.