Am o problema grava. Mi-e rusine in tot ceea ce fac cu parintii mei, mi-e rusine sa le zic unde merg, ce fac, daca mentioneaza cuvantul,, fată" intr-o propozitie, nu mai pot zice nimic de rusine. Cand vreau ceva ii rog frumos daca imi dau voie, de parca ar fi niste straini pentru mine, nu stiu ce se intampla cu mine. Mereu cand am discutii despre prieteni, fete(situatia mea sociala) incepe sa ma doara burta rau de la emotii si rusine, de parca zici ca m-au prins cu cineva in pat, cam asa ma simt. Incerc din ce in ce mai mult sa ma indepartez de ei, sa raman singur. Ce pot face sa indrept aceasta situatie? Precizez ca, cu prietenii sunt extrem de deschis, le zic absolut totul, nu mi-e rusine de nimeni

Ai omis un element esential - varsta. Probabil ti se trage de la hormoni...

Salut. Eu te sfatuiesc sa vorbesti cu parintele de care te simti mai apropiat. In mod normal, baietii se inteleg cel mai bine cu mamele, care pot deveni bune confidente si care nu ar trebui sa te judece. Sfaturi utile despre fete si relatii poti primi si de la tata, dar asta nu inseamna ca trebuie s-o excluzi pe mama ta (doar daca nu va intelegeti sub nicio forma).
Ideea pe care vreau s-o punctez este sa nu vorbesti cu amandoi odata, ci separat. Ca sa nu te simti ca la interogatoriu, luat la intrebari. Fixeaza un dialog intim cu fiecare si cu siguranta isi vor face timp pentru asta, daca simti nevoia sa discuti cu ei despre ceea ce te preocupa.

Eu nu stiu cum crezi ca ai fost tu conceput.
Ca si-au tras-o si ei, lumanarele, o sticla de vin, maica-ta s-a dus la epilat in ziua aia probabil.
Deci sunt si ei oameni la fel ca tine, pe langa faptul ca sunt parinti.
Daca fi-miu era mare si il prindeam cu cineva in pat, ii ziceam, bravo tata, continua ca nu va deranjez, si ma duceam, ieseam prin oras, sa-i las sa-si faca treaba.
Hai sa zic, daca iti placeau baietii mai ziceam, ca era mai greu sa le zici.
Da asa? iti urmezi cursu vietii, pubertate, mai o gagica, mai o buca, cum face toata lumea de varsta ta.

Stiu ca o sa iti fie foarte rusine, dar vorbeste despre situatia asta cu parintii tai. Ei te cunosc cel mai bine si iti vor binele, deci raspunsul cel mai potrivit este la ei!

Buna. Asa eram si eu acum cativa ani. Stateam in camera mea cu zilele si ma inchideam in mine. nici eu nu intelegeam de ce, pur si simplu asa simteam la momentul acela. Cu timpul, ei au inceput sa se sature de chestia asta si eu m-am maturizat si mi-am dat seama ca nu e ok ce se intampla. Apoi am intalnit un baiat, l-am prezentat lor (cu greu si cu retineri) si asa am inceput usor usor sa port discutii cu ei, sa le povestesc ce se intampla in viata mea, vorbeam aproape totul cu ei si asta fac si acum (cu limite). M-a ajutat foarte mult iubitul meu, mi-a deschis ochii si m-a indrumat sa vad ca de fapt ei sunt mult mai deschisi decat par in a ne asculta si a ne ajuta mai ales. Daca te face sa te simti mai ok, poti discuta cu un psiholog intai, nu este o rusine! Am fost si eu si inca merg din cand in cand, atunci cand simt eu ca am nevoie. Elibereaza-ti mintea si o sa vezi ca va fi bine! Incearca sa iesi din zona asta...