Buna ziua/seara! Am nevoie de ajutor, va rog sa imi spuneti cum sa trec peste asta sau cum sa gestionez situatia.
Tatal meu are boala Parkinson.Simptomele i s-au agravat in ultima vreme.Si are o varsta foarte inaintata, de 80 de ani. Are pierderi de memorie,momente in care nu prea rationeaza,dureri de cap, ameteli si tot tacamul...Se deplaseaza greu, tremura destul de tare si oboseste rapid.
Sper sa nu fie sfarsitul.Nu acum,cand tocmai imi gasisem echilibrul in familie si cariera.
Tin la el enorm, m-a crescut cum a putut mai bine si am o multime de amintiri dansul.E cumplit sa vad cum boala il schimba pe zi ce trece.
E mai mereu timorat si melancolic.Astea sunt simptome ale maladiei.In plus,neurologul spune ca in timp se ajunge la invaliditate, adica practic esti in scaun cu rotile.
Ceea ce ma ingrozeste este gandul la cum ar arata viata dupa moartea lui...Doamne fereste!
Mama ar ramane singura, si ea are o stare de sanatate fragila...Asta ar insemna ca va trebui sa se mute la unul dintre noi(eu sau surorile mele).Nu o putem lasa singura.Si casa parinteasca ar ramane pustie...Acolo ne petreceam fiecare vacanta, o parte din viata mea e acolo.Nu imi inchipui cum as trece pe langa curtea copilariei mele,unde pana nu demult era plin de pomi infloriti si voie buna,si sa vad locul pustiu.
Mai mult, ma doare gandul ca toata lumea din jurul meu ar suferi.Nu imi place sa imi dea lacrimile,spre binele meu ma feresc sa plang...Dar ceilalti nu s-ar abtine, iar eu nu as rezista.Si m-ar afecta.
Stiu ca sfarsitul e aproape pentru tata Iar gandul asta ma ucide zi de zi. Apoi ma gandesc la mama,care nici ea nu e intr-o pasa grozava.
Voi ati trecut prin asa ceva? Ma poate intelege si pe mine careva, sa imi spuna cum a trecut peste?
Multumesc anticipat!

Cel mai bun sfat in situatia asta este sa nu te mai gandesti la ce-o sa fie, ci sa iei fiecare zi pe rand si sa te bucuri de ea. Tatal tau e inca in viata, profitati de asta, stai cat mai mult cu el, fa-i cat mai multe bucurii, spune-i ca il iubesti. Asa va fi fericit, viata, lunga sau scurte pe care o mai are, va fi mult mai frumoasa si va avea valoare. Nu pierde un prezebt care poate fi minunat pentru toti, de teama unui viitor pe care oricum nici nu iul cunosti si nici nu il poti preveni

Buna, draga! Eu nu am trecut prin asa ceva, parintii mei sunt in viata, slava Domnului! Insa acum 4 ani mi-am pierdut bunica la 73 de ani si, cu ajutorul lui Dumnezeu si al credintei mele in El si in viata de Apoi, am trecut mai usor peste.Incearca si tu si roaga-te mai mult lui Dumnezeu, increde-te in El, incearca sa te apropii mai mult de El si o sa vezi ca te va ajuta. Iti promit ca o sa ma rog si eu pentru voi, caci cu cat se roaga mai multi oameni, cu atat e mai bine. Multa sanatate si capul sus! O sa vedeti ca va fi bine! Pupici si un weeknd minunat sa aveti

Îmi pare foarte rău. Eu te înțeleg.
Ambii mei bunici au fost loviți de Parkinson.
Unul a fost diagnosticat când avea 70 ani, a luat 10 ani tratament și se ținea bine pe picioare și mintal, după cam 10 ani medicamentele nu își mai fac efectul și apare dementa. El a ajuns la pat, nu mai putea sa stea in picioare, apoi nu mai putea sta nici in fund, apoi a rămas paralizat dar încă vorbea, țin minte ca ii dădeam și eu sa mănânce și făcea glume, deși uita lucruri și mai delira puțin. Apoi nu a mai recunoscut pe nimeni și nimic, după asta a mai rezistat câteva săptămâni. Cred ca a fost in decursul a vreo 6 luni de când a început sa nu se mai poată tine pe picioare.
Celălalt bunic a fost diagnosticat la 65 de ani (acum 5 ani), a refuzat sa își ia tratament pana acum 2 luni, de când ia se simte mai bine.
E o boala care evoluează in timp și știai deja ca va veni și momentul asta, încearcă sa ii fii alături, e foarte important pentru ca știu ca in boala asta apare și anxietatea și probabil tatălui tău ii e frica și nu vrea sa fie singur. Din ce spui tu, nu cred ca sfârșitul e așa aproape, depinde și de cât timp are boala asta.
Bunicul meu tremura destul de tare și se mișcă greu, făcea atacuri de panica, acum ca ia tratament nu mai tremura deloc și e foarte lucid. Poate ca tatăl tău nu ia tratamentul care trebuie.

Salut. In 2015 tata, care are 79 de ani, a suferit un atac cerebral. Vreau sa iti spun ca, daca supravietuieste, se pierde mult din persoana care sufera asa ceva. Nu vorbim de timorat si melancolic, vorbim de o umbra a ce era, scaderea drastica
a inteligentei. Pareza pe partea stanga. Ei, cu timpul s-a mai recuperat, totusi e tot el, desi diminuat. Eu am simtit ce simti tu cu inca cativa ani mai devreme, cand mama a facut cancer. Pur si simplu nu puteam sa suport ca mama sa moara. Uite ca s-a facut bine si mama. Cand va muri tatal tau, nu se stie, Parkinson avanseaza incet. Profita ca mai traieste, si stai de vorba cu el, tatalui tau nu i-au murit neuronii in masa, ca lui tata. Te salut cu respect.

Nu am trecut prin asa ceva, cei 4 bunici ai mei au murit de cancer (diverse faze, diverse complicatii).
Insa latura cealalta, o intelege oricine, chiar si cei care nu sunt in situatia iminenta de a pierde un parinte.
Casa parinteasca -leaganul fericirii- devenind incet o ruina, sau instrainata. (cand nu ai posibilitatea sa o vizitezi des, sau sa lasi pe cineva in chirie sa aiba grija de ea.) face ca bucatele din suflet sa plece odata cu ea si sa inghiti in sec ori de cate ori iti trec prin gand imagini ale copilariei.

Păi pana la urma esti bărbat în toata firea, ai o soție și poate niste copii de crescut/îngrijit, esti cap de familie si asta e tot ce contează. E destul de bătrân, altii săracii n-apuca nici jumate din vârsta domnului, dar normal, e tatăl tău si te doare, trebuie sa te consolezi cu asta. Sper ca nu iti vei lasa mama pe drumuri, trebuie sa fii puternic mai ales daca esti singurul băiat și restul fete. Dar poate nu se va intampla acum, oricum o data si o data tot se va duce, esti constient, nu?

Imi pare rau ca treci prin asta.
Am trecut prin ceva asemanator cu bunicul meu, de care eram foarte apropiata si eu, si fratele meu. Am incercat sa ne gandim ca e batran si nu merita sa se chinuie asa... Ca asta nu e viata pentru el, si o sa-i fie mai bine cand toata durerea o sa inceteze. Cam asta ne-a tinut pe linia de plutire si datorita faptului ca am asteptat sa se intample asta, am suportat mai usor situatia, decat daca ar fi murit din senin. Deci e bine ca stiti la ce sa va asteptati...

Incearca sa nu te mai gandesti atat de mult la lucrurile astea, sa ii fii aproape cat poti in perioada asta, si lui, si mamei tale. Mama ta o sa fie bine, pentru ca o sa aveti grija de ea.

Dar eu zic sa incerci, totusi, sa mergi la un psiholog.

Se poate și mai rău.
E trist, suferi, treci peste.Cursul normal al vieții.
Cât despre plâns și faptul că n-ai rezista, nu e așa.Pe moment da, n-ai face față, după vei rezista.Nu pentru că ai fi tu puternic, dar n-ai altă soluție.
Are 80 de ani, nu 40.Are o vârstă...și tu la fel.

Ionel,este normal felul in care te simti, am trecut si eu prin asa ceva doar ca diferenta a fost ca erau bunicii mei, cei care m-au crescut. bunicul a muit cand am intrat in clasa 1 cand aveam doar 8 ani si a murit rapid in 3 zile de stat la pat. dupa moatea bunicului meu bunica s-a imbolnavit atat de rau de a ajuns la dementie, nu ma mai recunostea nici pe mine ca m-a crescut de la un an..era violenta pana a ajuns sa stea la pat cu sonda si sa nu se mai poata da jos din pat..eu am fost singura care am ajutat-o si a fost langa ea, mama era pllecata in Spania si tatal meu vitreg aducea vagaboante acasa si toti banii cae ii trimitea mama acasa pentru tratament el ii cheltuia cu "prieteni" ..eu la varsta de 10 ani trebuia sa fiu asistenta pentru bunica mea, ca eu ii faceam injectiile, trebuia sa gatesc sa spal sa ma ingrijesc si pe mine si sa mai merg si la scoala ...nici maca de mancat nu lua tatal meu vitreg..cumpara cate un bax de pulpe congelate si atat ..primele 2 luni i-am dat buncii mele doar sana cu paine ca toate pulpele ramaneau congelate inauntru chiar daca eu le puneam sa le frig in tigae si m-a rugam ca sa moara bunica mea mai repede, nu ca sa imi fie mie mai usor, ma satura faptul ca eram inutila in fata durerilor ei ..nu o puteam ajuta cu nimic si pe zi ce trecea era mai rau si mai rau...nimeni nu ar trebui sa fie condamnat sa traiasca intr-o continua neputinta.
Casa unde am copilarit si era a mea ca mi-a lasat-o bunicul mie mama a vandut-o ca ea administra toate bunurile mele pentru ca eu eram minora atunci,.asa ca acolo unde am atatea amintiri a devenit un magazin
s-a pierdut tot ..gadina lu bunicu ca nici macar o pietricica in plus nu gaseai asa de ordonata era gradina aia ...trandafirii lu bunica ca tare se inerva cand furau tiganii trandafirii iesiti din gard afara. teiul ala care mirosea cand deschideam geamul ...si bradul din mijlocul curtii care il impodobea bunicul in fiecare craciun s-a ofilit..nu a mai ramas nimic ..amintiri care acum dor