Există comunicare între tine și părinții tăi? Sau a existat cel puțin în perioada copilăriei, cea a adolescenței? În zilele noastre, ultimele persoane la care apelează copiii sunt părinții, atunci când au o problemă de orice natură. Ei preferă să apeleze mai întâi la prieteni sau străini din mediul virtual, orice numai nu părinții. Uneori chiar singuri după mintea lor, își "rezolvă" problemele. Cât de mult a contat pentru tine sfatul părinților tăi în momente de "cumpănă"? Ai o comunicare armonioasă cu ei? Dacă nu, ce te împiedică să discuți cu ei despre problemele tale?

La mine situația a fost mereu mai complicată.
Cand am fost mică am comunicat bine cu ei doar in momentele in care ma aduceau acasa, pentru ca eu am copilărit la bunici.M-am acomodat cu bunici si m-au adus aici cand a trebuit să vin la școală. Problema era ca eu cand eram la școală eram la școală, cand veneau acasa ei mereu erau ocupați.Nu stiu unde s-a rupt acea mică legătura pe care o mai aveam cu ei dar cert e ca sa rupt.Cu mama mai vorbesc sa treaca vremea cu tata de loc (decat cand era de cearta).
De cand ma stiu m-am descurcat singura.Pana la 13 ani am fost mai mult singura sau la bunici iar de la 14 deja m-am mutat de acasa si mai veneam pe aici asa sa nu zică, ca nu vin pe acasa.Nu le-am cerut niciodata bani sau ajutorul, decat ca mai mâncăm o farfurie de mâncare cand veneam aici.
Nu am avut niciodata o comunicare buna cu ei si nici nu prea vreau sa am, pentru ca ei sunt genul mai restrictivi si cu rusine de societate ceia ce pe mine ma deranjează (adică ce va zice lumea), iar atunci prefer să nu le spun ce am, ce fac, ce am de gand sa fac si poate uneori chiar ii mint pentru a fi liniște în casa.

Nu, nu, nu, eu am apelat la eii dar mi-au dat ocupat de mai multe orii
N-a contat deloc, nici nu sau obosit sa dea unul

Nu am avut niște relații foarte "tandre" cu părinții în copilărie.
În schimb am avut o prietenă imaginară cu care mă înțelegeam foarte bine. Dar ne-am despărțit pentru că părinții mei o plăceau mai mult pe ea.

Copiii vor sa discute cu parintii despre lucruri care la varsta lor nu ar trebui sa le faca, sau discuta despre o libertate totala ceea ce inseamna "liber la toate nazbatiile care ii trec lui sau altora de varsta lui prin cap"
Cu asa ceva parintii nu sunt de acord. Discutati subiecte ce privesc prezentul sau viitorul vostru si o sa vedeti ce bucurosi vor fi sa va dea sfaturi. Nu toate sfaturile parintilor vor fi bune, dar sub nici o forma nu trebuie sa spuneti asta - parintii sunt convinsi ca sunt mai destepti decat copiii si nu accepta sa le faca copiii observatie.
Ascultati parintii, alegeti ce e bun, dar mai ales invatati din ceea ce au scris specialistii din domeniu care va intereseaza.
Important este ca fiecare sa-si formeze un fel de a fi astfel incat sa-i faca pe cei din jur (inclusiv pe parinti) sa il aprecieze

"Uneori chiar singuri după mintea lor, își "rezolvă" problemele."

Asta inseamna maturitate, dupã mine. Altfel ajunge copilu "lângã"parinte si la 30 de ani.

Părinții in primul rand sa se asigure ca nu au degeaba un plod pe pământ.

Nu toată lumea trebuie sa facă copii, doar cei demni de asa ceva, parintii adevărați care le pot oferi copiilor lor atât necesitățile materiale, dar MAI ALES iubire, înțelegere și educație.

Am o relație foarte bună cu mama mea.

Eu vorbesc cu ai mei despre multe subiecte si viata mea: prieteni, iubite, sex, viața, droguri, etc. Pana la urma au o experiență de viață si pot sa te invete foarte multe in orice moment. In momente de cumpana e destul de important sfatul lor, si la nevoie le cer ajutorul daca e ceva serios. Avem uneori dispute, dar cine nu are.

Nu prea exista... Mai mult se discuta, cu prietenii sau oamenii virtuali, WhatsApp, discord, viber, etc

În familia mea au existat 2 probleme majore:
1. Lipsa comunicării (sau mai bine zis a adevăratei comunicări)
2. Incapacitatea de a ne arăta atât nouă, copiilor, cât și unul altuia cât de mult ne iubesc/se iubesc.
Pe fondul acestor probleme cu timpul au inceput sa apară și alte probleme. Adică..prin gimnaziu ajunsesem efectiv să îmi urăsc mama, sa-mi fi dorit să mă nasc în altă familie(nici acum nu îmi vine să cred de unde am avut atâta răutate)
Cu timpul, după plecarea mea de acasă, la liceu, lucrurile au început să își revină la normal (după ce am început să comunicăm..Si fiecare dintre noi să spună frustrările și lucrurile care dor.) Acum, la 20 de ani am o relație foarte bună cu părinții mei și încerc să recuperez timpul pe care l-am pierdut în copilărie. Vorbesc foarte des cu ei ai ii iubesc enorm.iar când vine vorba de sfaturi, ei sunt primii la care apelez pentru ca până în acest moment toate sfaturile primite au fost mai mult decât bune.