Hi there!
Am nevoie de ceva ajutor din partea voastra. A oricui. Trebuie cumva să mă eliberez de tot ce mă apasă și să caut ajutor. Simt că mă sufoc în propria-mi viață. De ce?  Pai...
S-ar putea să fi ajuns în pragul unei depresii.
De când mă știu am fost o fire retrasă, fără prieteni, tăcută, cuminte, ascultătoare, rușinoasă. În timp ce crescusem mi-am dat seama că această timiditate pe care o am, poate fi combinata cu Anxietate.
Nu trebuia să vorbesc cu un specialist despre aceste lucruri că mi-am dat seama din START că ceva e în neregula... Sufăr de o anxietate, anxietate socială însoțită de o timiditate gravă.
Mă încurc în cuvinte când vine să vorbesc cu cineva, simt că mă pierd definitiv. Mă iau toate transpirațiile pe moment și uit și cum să vorbesc. Tremur și rostesc cuvinte fără sens. Frica aia mă face să mă rătăcesc cu totul. Se mai întâmplă în atâtea cazuri, ca tipa sau tipul respectiv cu care vorbesc, să-mi ceara de 10 ori să repet o frază pentru că nu înțelege ce zic.
Câteodată mă albesc toată la față, de zici că-s abia scoasă din pământ. Serios. Și mă mai întreabă: "Ești OK? Vrei niște apă? Pari foarte palidă, ți-e rău?" ori "Doamne ce te-ai albit dintr-o data la față. Hahaha! Uite-te la ea! Zici că e vie!" Urăsc.
Și la capitolul emoții stau prost. Sunt așa sensibilă ca plâng absolut din orice. Pun f mult la suflet și când cineva îmi aduce o jignire la adresa mea, oricât de nesemnificativa și mica ar fi ea, plâng instant și mă gândesc 3 zile la acel cuvânt sau frază urâtă rostita despre mine.
Nu-s deloc OK. Fiecare zi e la fel. La fel de rahat, fără vlagă. Fără puțin de culoare în ea. Încep să mă gândesc uneori care e scopul pentru care trăiesc în lume? Dacă aș muri și așa m-aș simți și eu, știu eu... Poate într-o altă viață mai "happy" și împăcată?
Începând din clasele primare mă adaptam greu. Colegii/colegele, râdeau de mine. Ba că sunt prea grasă, ba prea urâtă... Mă dădeau mereu la o parte. Așa cum era la primară... Așa și la gimnaziu. Dar mai rău.
Marginalizata de felul cum arat, de felul cum vorbesc... Ca eram tăcută, prea rușinoasă, toți mă priveau de sus de parca vezi Doamne fii de miniștri ce erau. Clasele 5-8 au fost un chin pentru mine. Absolut niciun prieten n-am avut. Toți ma dădeau la o parte mai ales când erau de realizat proiecte pe echipe. Uram pauzele pentru că pe toate le petreceam singura în banca. Mă mai bucuram când îmi cerea unu' sau doi tema de casă... Le-o dădeam cu tot dragul, poate așa mi-ar fi dadut o șansă să le fiu prietenă. Dar nu.
La liceu lucrurile parca s-au mai schimbat... Sau tot la fel sunt. Aici mai am colegi de treaba ce fac conversație cu mine din plăcere, nu doar pentru teme...
Țin să menționez că am 16 ani. Am luat vacanța de vara și din nou un chin. Plâng în fiecare zi, gândindu-mă la ce viață mai duc... Urasc totul. Tot ce mă înconjoară. Prea multe comentarii și etichete aruncate cum că nu-s bună de nimic, o incapabila, tot ce fac e să stau în casă, mâncând, stand și iar dormiind.
Cum am spus și mai sus, pun orice la suflet. Mă supăra orice gluma făcută pe seama mea sau orice replică tăioasa. Aud pe ai mei vorbind cu prieteni de ai lor, despre mine... Că nu fac nimic bun, petrecând 24 din 24 între 4 pereți. Sau când își fac ei cunoștințe noi și mă aduc și pe mine în discuție ca: "Aaaaa, știți ea e mai rușinoasă... Sta toată ziua în casa, n-are cu cine ieși, n-are prieteni." Mă deranjează cuvintele astea, de fiecare data când le aud. Și ei nu se opresc. Toate aceste "trăiri" și ce mai trăiri pe care le-am avut, s-au acumulat iar stima mea de sine e scăzută.
De ce spun că posibil să fi ajuns la un prag al depresiei? - Pe zi ce trece mă înec într-o tristețe profunda. Mă închid în mine și plâng. Mai ales când privesc ceilalți adolescenți de vârsta mea, distrându-se pe nu știu unde, cu o groooază de prieteni, trăind viața la maxim. Iar eu... În singurătate.
Ajungând în clasa a 10-a am studiat psihologia și câteva din ramurile ei. Aflând ca sunt un om Introvertit de cel mai înalt grad cu un temperament melancolic. Am și zile bune. Dar de cele mai multe ori cedez nervos. Duc o viață plictisitoare. În singurătate. Nimeni nu mă înțelege... Nici măcar ai mei. Nu am cu cine povesti de aspectele astea, de aceea am cerut ajutor aici. Părinții mei sunt niște comuniști. Am încercat de câteva ori să le spun ce am pe suflet iar ei, "Du-te și te culcă. Vorbești în dodii." N-am cu cine... Mai are rost trăită viața?

Bună! Nu am citit întrebarea toată, am dat mai întâi jos si am citit,, Mai are rost trăită viata?" Si dupa am citit-o. Asa gandesc si eu in unele momente când mă simt ca tine, dar în altele cand sunt la maxim de fericită, simt ca viata are să îmi oferă atatea si ca cel mai important, viata e cum mi-o fac eu. Totul este doar în viziunea ta, viața este roz, dar carioca e în mâinile tale! Tu ești foarte deschis, de fapt este aici un monolog interior, adevarat că simți nevoia să te descarci, foarte bine faci că nu ții în tine! Știu, lumea se duce la psiholog când vede că nu mai poate, deși nu ar trebui să îți fie rușine sau frica ca vei fi criticat în funcție de ce ii vei spune psihologului, dar de multe ori conteaza foarte mult psihologul, felul în care te ia, si astfel se creeaza această conexiune sufletească si mintală, dar mai rar.
În fine, daca te duci la psiholog să știi că nu inseamna ca esti nebun!
De când te stii, esti o fire rușinoasă, timidă... etc, stiu, Sunt la fel, retrasă, am nevoie de spațiu, libertate, nu mă simt nici eu înțeleasă, mă înțeleg singura si ascultând melodii imi dau singura putere să merg mai departe. Am fost și eu odata la psiholog, din cauza altor probleme, acum mi-am revenit, si mi-am dat seama cat de prost imi înscenam scenarii de tot felul în cap, in legatura cu viata. Si acum o fac, dar nu prea mă mai stresez asa. E normal sa simti toate chestiile astea, asa e la adolescenta, schimbări bruste de temperament. Are rost sa trăiești. Poate ai frați, joaca-te cu ei, desenează, invata, asculta muzica, compune melodii, fa tik tokuri, cel mai important fa sport, daca zici ca esti mai grasuta, ca să fii mai increzatoare, stai la dieta, fa o metamorfizare si lasa i pe toți cu gura căscată, cine vrei să o facă în locul tău? Plus ca sportul reduce stresul m
Fundă?

Nu te duce la psiholog ca dai banii degeaba. Esti o fire timida, tăcută si singuratica ca mine. Ce-i rau in asta? Traieste viata asa cum e ea. Fericirea o poti capata de oriunde.
Eu sunt baiat, am 22 ani si tot la fel sunt si acum, n-am avut parte de nicio prietena, n-am avut niciodată primul sărut. Comunic foarte putin spre deloc cu persoanele straine. Cand ma acomodez, dupa o săptămână, doua, atunci parca imi mai dau drumul si mai discut cu ele, dar si atunci, nu foarte mult.
Eu nu sunt urât si nici gras/grasut, am doar fundul mare(pare mai de femeie , dar sunt foarte emotiv, la mine nu se pune problema cu kilogramele
Si eu ma pierd in cuvinte foarte mult cand discut cu cineva chiar si acum la varsta asta, dupa ce am terminat un liceu pe profil real si dupa ce am terminat anul 3 de facultate, inca am dificultăți in a comunica, mai ales face-to-face.

Ce o fi de facut, cum am mai zis, ne trăim viața asa cum este ea, mergem înainte.
Nu sunt de acord cu intrebarea ta de la sfarsit(ultima intrebare).
Viata e frumoasa trebuie trăită.

Inca ceva, aud si eu de la mai multi prieteni/colegi/amici (băieți) la majoritatea nu le plac fetele grase/grăsuțe, le dau tot felul de porecle aiurite si tind sa le jigneasca mai mereu. Nu-i baga in seama pe respectivii daca ti s-a intamplat, treci peste.
Pe mine daca ma jigneste cineva ma doare la basca, poate si sa ma injure pana li se usuca gura, eu tot nu-i voi baga in seama sau tot nu ma voi răsti la ei, pur si simplu ii ignor.
Pun si eu la suflet multe chestii, chiar foarte multe, dar nu doresc aici sa dau exemple despre ceea ce pun eu la suflet.

Nu știu daca te-a ajutat cu ceva anume comentariul meu, dar sa stii ca mai exista oameni de genul tau, nu te întrista si nu te inchide in tine, trăiește-ti viața. Foloseste-te mai mult de pasiunile pe care le ai.

Pai si tu unde ai trait pana acum, ascunsa in cutie? Iesi din cutie afara, fa-ti prieteni, vezi cum e viata reala si o sa iti revii e foarte simplu.

Am citit textul scris de tine și am remarcat câteva aspecte și trăsături pe care le ai și pe care le poți schimba prima dată.
1. Din felul în care scrii pot aprecia că ești o fată destul de inteligentă și că poți folosi rațiunea. Aici este un aspect pozitiv și poți lucra la dezvoltarea acestei trăsături;
2. Experiența din școala generară ți-a adus o frustrare destul de mare în ceea ce privește astectul tău fizic în primul rând, dar și o senzație de inferioritate când vorbim de competențe. Lucrează cu psihicul astfel încât să conștientizezi ce calități ai (ex. inteligența);
3. Tinzi spre a fi antisocială, cel mai probabil din frica de a nu fi batjocorită sau tratată inferior. Aici trebuie să lucrezi din nou cu psihicul și să îți propupi să fii mai tolerană când vine vorba de glume, tratează-le ca atare și amuză-te cu ceilalți.
Spercă poți conștientiza că ai niște hibe și să încerci să le îndrepți, să te deschizi și să initieți chair tu conversații și să vii cu propuneri de a ieși din casă.
Vina nu este doar a celorlați, traumele din generală sunt într-adevăr destul de adânci, dar le poți pune pe seama inocenței vârstei, dar acum că ai crescut nu cred că se mai pune problema că ceilalți au ceva cu tine ci tu ai ceva cu ține și cu ei. Eu dacă aș întâlni o persoană ca tine care nu dorește să comunicăm sau trebuie să fiu precaut să nu o jignesc cu o glumă, păi refuz să interacționez cu persoana respectivă.

Acum răspunde-ți singură la următoarea întrebare: Tu ai vrea să fii prietenă cu tine? Succes.

Nu iti poti pune un diagnostic singura.
Daca tu esti timida dintotdeauna este absolut normal sa iti vina greu sa te adaptezi unui mediu nou fata de cel de acasa. Daca nu prinzi curajul necesar sa iesi, sa comunici si sa te simti bine cu cine esti atunci vei continua sa duci aceeasi viata plictisitoare. Toata lumea are defecte, nu exista o fata perfecta sau un corp perfect, trebuie doar sa invatam sa ne iubim si sa ne acceptam chiar si atunci cand altii nu o fac. Daca traiesiti de pe urma complimentelor celorlalti, atunci s-ar putea sa mori din cauza criticilor lor. Frumusetea incepe in momentul in care decizi sa te accepti pe deplin si sa fii tu insati.Crede in tine, fii o voce, vorbeste si nu te teme ca ceea ce spui este gresit, omul invata din propriile greseli, nu te simti vinovata pentru ceea ce altii cred despre tine, uneori trebuie sa pui mainile la urechi, sa te ridici in picioare si sa privesti inainte. Cand sunt lovite sufletele tari nu sangereaza, ci incep sa straluceasca. Asta trebuie sa faci si tu, fiecare critica ar trebui sa te ambitioneze. De cele mai multe ori cei care te critica aspru sunt si cei care au esuat de mai multe ori decat tine si se simt la fel de nesiguri. Acesti oameni nu sunt mai fericiti pentru ca se otravesc cu propria lor rautate.
Nu privi timiditatea ca pe un lucru mizerabil, ci din contra, priveste-o ca pe o calitate, oamenii care stiu sa iti vorbeasca vor putea descoperi comorile sufletului tau.
Mustrarile sunt de doua feluri constructive si destructive, totul depinde de modul in care tu le privesti.
Iti spun un secret, atunci cand evitam sa ne expunem la situatii de care ne este frica, ne ajutam pe moment, insa pe termen lung aceasta atitudine nu face decat sa ne accentueze frica pentru ca nu vom invata niciodata cum sa facem fata acestor situatii. Frica ar trebui sa fie un punct de reper minunat, ea te va conduce la reusita. Ia lucrurile pas cu pas, este foarte important sa iesi putin cate putin din zona ta de confort.
Repeta dupa mine :" AM INCREDERE IN MINE", "POT SA VORBESC IN FATA CUIVA", "SI CE DACA VOI FI JUDECATA", "MI-E TOTUL CLAR SI SUNT COERENTA IN CEEA CE SPUN", "EU SUNT FRUMOASA", "VOI REUSI TOT CEEA CE IMI PROPUN".

Pana sa iti raspund, la ultimele randuri trebuie sa-ti zic ca si parintii mei sunt la fel, orice sentiment de tristete sau de astea e rasplatita de furie din partea tatei sau de replici precum "fii barbat/asta nu e nimic/e din cauza calculatorului".


Fac 18 ani anul viitor si iti zic foarte sincer ca si eu sunt introvertit, nu-mi place sa vorbesc cu 20 de oameni fata in fata, ma simt extrem de ciudat cand e o pauza silentioasa intr-o discutie in care eu iau parte. Ideea e ca la asta se poate lucra (stiu ca suna naspa dar daca ne formam acum skill-ul de a vorbi, atunci we're set for life). Incearca, putin cu putin, sa nu mai pui la suflet orice replica indreptata spre tine, cu cat o faci mai mult, cu atat te simti mai naspa. Si eu am problema asta, mai ales cand un prieten(fost acum, nu mai suntem prieteni de un an) vorbea cu un prieten (asta chiar e baiat de treaba, inca ne intelegem foarte bine) despre cum nu am cine stie ce carisma, nu sunt cine stie ce persoana inteligenta, interesanta, utila etc etc. Cat despre stat in casa, eu zic sa incepi sa iesi o data pe zi sau o data la 2-3 zile pe afara, cel mai fain fiind in timpul unei ploi (asta daca ai unde sta). In opinia mea ploaia e cea mai faina vreme, miroase a aer curat afara, e racoros, sunetul constant al apei ma linisteste. You should try that too! Si iti zic despre asta cu iesitul pentru ca si eu petrec mult timp in casa, jucandu-ma si vorbind cu prietenii, si nici mie nu-mi place sa primesc replici de genul "e timid sta in casa blabla".


Si inainte sa inchei, te rog nu te mai uita la ceilalti de pe afara. Majoritatea consuma droguri, fumeaza mult, beau mult, umbla numai dupa "fericirea" asta de a bea, fuma, **** si gata. Vor sa fie in trend, umbla cu frizuri si papuci de 600 de lei adunati, recomandati de fraierii de pe tiktok, ca sa faca o impresie buna (falsa) despre ei, ca sa ascunda caracterul lor. Cunosc n exemple. Alea sunt persoane cu care nici eu n-as fi prieten. Prietenii adevarati au venit la mine sa fim prieteni pentru felul in care ne intelegem, pentru legaturile noastre, nu pentru care poate oferi tigari si alcool si drecu stie mai ce. Cheers!

Bună! Dacă vrei accepta mi cererea și îți povestesc cum am înlăturat aceasta frica a mea de a vorbi în public sau de a socializa. Și eu am avut aceste probleme, dacă e sa le spunem asa pentru ca într-un fel sau altul eu am ales sa ma detașez de colegii de clasa pentru ca nu îmi plăceau oamenii falși, dar m-am împrietenit în schimb cu persoane cu care sunt prietena și acum, deși au trecut câțiva ani.