Imi place la nebunie sa scriu. Stiu ca e foarte ambiguu aceasta formulare, dar o sa o clarific putin. Imi place sa scriu despre orice, in format gen roman. Nu vreau sa ma "lansez" acum, pentru ca vreau sa o fac atunci cand simt ca ceea ce scriu are o calitate mai inalta decat in acest moment. Am mai incercat sa castig experienta prin tot felul de compuneri, si prostioare din sfera asta pentru ziarul local, dar de fiecare data nu am primit mai mult decat un raspicat "NU", din partea celorlalti. Ca sa fie mai uso, o sa exemplific. Inainte de ziua mamei, o profa ne-a cerut sa facem o compunere pentru mama. Eu am facut una, la care am lucrat destul de mult, si care era pentru mine o reusita destul de mare, mai ales ca eu sunt mai cinica, si simt ca fac cancer de fiecare data cand aud chestii siropoase, asadar, mi-a fost greu sa fac ceva cat de cat lacrimogen. Faza e ca nu a aparut la ziar, dar nici nu am primit-o inapoi. E pierduta cumva intre spatiu si timp, si cel mai mult ma oftic pentru ca un coleg care a abondonat demult scoala, a scris o compunere, care a aparut in ziar. Intrebarea mea este cum sa gasesc pe cineva care sa ma poata indruma pana voi fi indeajuns de experimentata pentru a-mi fi autodidact.

Confunzi placerea cu talentul---una-i talentul si alta-i placerea!
Talentul este o aptitudine care nu se dobandeste prin invatare/instructie --- se poate, eventual, cizela prin instructie.
In schimb, placerea este o simpla emotie care se poate dobandi si prin invatare.

Ce inseamna_a-mi fi autodidact_?

În mod foarte exact, materialele trimise către redacții ale diverselor publicații ( ziare, reviste), și care nu se publică, nu se returnează expeditorului.
Altceva...
Nu prea știi să scrii românește.
Dacă se scrie „și", nu se pune virgulă după ( sau înainte de „și") decît numai dacă ceea ce urmează după( sau înainte ) de „și" este o frază cu caracter explicativ.
Altfel spus, o incidentă. Sau o apoziție ( propoziție apozițională).Sau o paranteză. Sau o explicație, intercalată în context.
Așa, de exemplu...
„Un prieten de-al meu, despre care îți spun mereu, și cu un coleg de-al său...".
Uneori le folosești bine, alteori nu.
Nu prea știi unde se pun virgulele.
În ultima frază a textului tău, dacă ai spus că pui o întrebare, de ce la finalul frazei nu ai pus semnul întrebării?
Ai dezacorduri în conceperea textelor.
Adjectivul „ambiguu, uă" este un adjectiv cu două terminații ( deci pentru masculin și feminin).
Și atunci, dacă acest adjectiv determină pe substantivul feminin „formulare", nu era normal ca și adjectivul „ambiguu" să fie la genul feminin?
Deci, corect ar fi fost „ foarte ambiguă această formulare".
În altă ordine de idei, însă, acest „ambiguu " est un adjectiv care nu admite grade de comparație.
Cu alte cuvinte, „foarte ambiguă " este incorect ( din acest punct de vedere).
Cuvîntul „cinică" nu se potrivește în contextul în care l-ai plasat.
„Cinic " = cu sînge rece, care spune fără sfială o serie de răutăți la adresa celor din jur ( sau cu care discută), cumva nesimțitor, dezinteresat de durerile și necazurile altora, insensibil, dacă vrei.
Ori, ceea ce spui tu, referitor la reacțiile tale, demonstrează tocmai contrariul caracterologiei unui tip cinic.
Cît despre faptul că unui fost coleg de-al tău i-a fost publicat un material ( trimis unei publicații), vis-a-vis de toate „NU" - urile primite de tine, denotă faptul că acel material a fost demn de a fi publicat și al tău nu.
Plus că, acesta nu e motiv „de a te oftica" pentru acest lucru.
Înseamnă că acel coleg este mai priceput în a scrie, decît tine și, ca atare, trebuie să crezi că la acea publicație la care ai trimis un material, lucrează niște oameni care, totuși, se pricep în a discerne ce e bun ( deci publicabil) și ce nu e.
Ți-o spune cineva care se pricepe foarte bine a corecta texte literare scrise în limba română.
Sfatul meu este următorul : înainte de a te apuca de scris ( genul „roman", zici tu!) cel mai bun lucru este de a citi măcar ceva între 500 și 1.000 de titluri și apoi abia să te bată gîndul de a scrie literatură.
Nu e un lucru ușor și la îndemîna oricui.
Eu am citit cîteva mii de romane, plus alte cîteva zeci de mii de ( luate în total ) de nuvele, schițe, poezii și articole ( din ziare sau reviste) și încă nu m-am hazardat să mă apuc chiar de roman.
Să ai noroc și sănătate!

Am mai găsit ceva ce mi-a scăpat la prima lecturare.
Nu anume cineva îți poate fi „autodidact".
Tu ești acela care îți ești autodidact.
Prefixul „auto" se folosește înaintea acelor cuvinte ( și nu doar atît) care se referă la ceva ce face o anumită persoană cu sine sau despre sine.
Autograf, autobiografie, autoportret, autocontrol și încă altele.
„Autodidact" este acea persoană care se instruiește singură, care citește foarte mult, cărți de toate tipurile și, nu în ultimul rînd, tot felul de dicționare, pentru a afla sensurile diferitelor cuvinte sau, la dicționarele specializate, orice despre : scriitori străini, muzicieni, fotbaliști, medici celebri, termeni medicali, evenimente celebre în istoria lumii, cascade, peșteri, rîuri, mări și oceane, popoare, diferite limbi care se vorbesc pe glob...
Și încă multe alte genuri de dicționare.
Un asemenea gen de autodidact se pare că ar fi fost celebrul scriitor francez Jules Verne.
Cel care a scris peste 50 de romane plasate în mii de locuri din lumea aceasta.
Interesant, după cîte se spune, este faptul că el nu a ieșit niciodată din hotarele Franței.
Cu alte cuvinte, tot ceea ce a conceput el, veritabilele lui capodopere, au fost, e adevărat, incomensurabile în ceea ce a scris și ce a imaginat, dar toată această știință despre tot ce a scris, a fost rodul unui unui îndelungat proces de autoinstruire( cărți, hărți, atlase, despre anumite popoare, idei științifice, evenimente istorice).
Un fel de, încercînd să te pui tu în această situație, a învăța o limbă străină fără profesor. Ca să dau cel mai la îndemînă exemplu.

Un profesor sau o profesoara de romana. Cred.