|

Buna tuturor, o sa las mai jos o "mica" (destul de lunga) lucrare ca sa zic asa, desigur inca nu e nici pe departe la final, vreau de a va ruga sa o cititi pentru a imi spune cum vi se pare, vreau sa stiu daca va captat atentia, si/sau daca ati simtit ceva pe parcursul lecturei. Astept cateva raspunsuri, pe urma ofer funda celui mai elaborat raspuns. Lectura placuta:







Întuneric, singurul lucru ce-mi mai încălzește inima, foșnetul frunzelor lovite de vânt răsună peste tot în jurul meu, copacii par a șopti, își șoptesc durerea muribundă. Stelele nu se arată, mă lasă din nou singur. Cerul este lipsit de orice urmă de sclipire, ele nu sunt aici, nu și acum. Dar, când au fost cu adevărat? Sunt asemănător stelelor, o singură sclipire în ochii unora, o pată în ochii altora, doar o existență singuratică. Înfiorat de această eternă prezență: pământul. Acest pământ ce a permis paraziților să se infiltreze, să aducă dezastru și suferință. Agonie.



Mă odihnesc la trunchiul bătrânului stejar, vechiul meu "amic", el tot timpul îmi asculta gândurile ce îmi apăsau conștiința, fără să-mi reproșeze ceva. Îmi așez ușor răsuflarea disperată, încerc de a-mi calma gândurile exasperate printre sentimentele uitate, nu de mult înghețate. Aclamez în delir, între timp, las al meu subconștient a-și face jocul.



Îmi aduc aminte când, eu și tatăl meu am construit primul hambar. Aveam nouă ani, eram entuziasmat din pricina zâmbetului de bucurie ce se afla pe fața tatălui meu. Eram neîndemânatic, nu a durat mult până când urma să am un accident, tatăl meu a suferit din această cauză, trebuia să îi duc un lemn, doar o amărâtă de scândură dintre zecile aflate acolo, am tras o scândură ce se afla la baza sprijinului, în secunda următoare ar fi trebuit să fiu strivit de lemne. Nu s-a întâmplăt așa, tatăl meu m-a împins, mi-a salvat viața cu sacrificiul piciorului stâng. Nu am reușit să uit asta niciodată, de fiecare dată când îl vedeam, vina își făcea simțită prezența. Încă își face.



Ziua de duminică, acele zile de duminică în care mama mă trezea de dimineață pentru a merge la biserică, după care la sora mamei mele, de fiecare dată stăteam de la începutul slujbei până la sfârșit, nu eram un "adept" al exagerării în ale creștinismului, o făceam pentru zâmbetul ei. Zâmbetul mamei era cel mai colorat lucru pe care îl vedeam, era atât de liniștitor, cald, îmi alina sufletul, dar în același timp era îngrijorător, de fiecare dată când se ruga la biserică, lăsa o portiță să scape, așa văzând ce se află in spatele acelui zâmbet, disperare. Nu eram o familie perfectă, desigur, rar existau certuri în casă, care se sfârșeau imediat, dar nu tot timpul certurile duc la dezastre. Tata avea o boala gravă de inimă, de aici și zâmbetul fals al mamei. Pe atunci nu înțelesesem ce se petrece, nu știam de ce în unele nopți când mă strecuram pe acoperiș ieșind pe geam, auzeam suspinele mamei de sub terasă. Tatăl meu, oricât s-ar fi rugat mama de el pentru a venii la biserică, el refuza, zicând: "Pot să mă rog și în altă parte, nu este necesar să aud cuvintele de doi bani a ălora" după această propoziție mama nu mai zicea nimic. În fiecare seară înainte de culcare, urcam sus pe acoperiș uitandu-mă la stele, întrebându-le unde-s ele. Sute, mii, milioane de stele pe îndepărtatul cer, una lângă alta, luminând care mai de care, nu puteai spune că ar fi singure, și totuși... ele chiar sunt singure. Blestemate la o eternitate singuratică, chinuite, obligate doar să privească, sau doar eu eram cel care le privea?



Adesea mă întrebam unde merge o stea după ce se stinge, am avut ocazia să văd multe stele stingându-se sau căzând, dar încă nu am aflat răspunsul. Probabil și dânsele au avut o grămadă de ocazii în care au văzut moartea. S-ar putea ca și ele să ne privească. Se spune că fiecare suflet are câte o stea, unul din motivele pentru care ieșeam pe acoperiș, îmi căutăm steaua cu privirea și mă întrebam dacă am să o văd vreodată. Dar acum, uitându-mă pe cer, mă îndoiesc că un suflet meschin ca al meu ar avea parte de așa o minunăție plină de lumină.



Nu lipsea nici o zi de marți fără prăjiturile bunicei din partea tatălui, erau pline de glazură de vișine. Mâncăm pe săturate, chiar și după ce îmi simțeam stomacul greoi, tot mai luam cel puțin o porție. Bunica era satisfăcută că îmi plăceau așa de mult delicatesele dânsei. Desigur, de fiecare dată bunica îmi spunea fel și fel de povești de pe vremea ei, una mai captivantă decât alta, ascultam atent în timp ce savuram fiecare prăjiturică. Uneori credeam că din poveștile bunicei am ajuns să-l cunosc mai bine pe tatăl meu, care a murit când aveam vârsta de doisprezece ani. Asta a avut un efect destul de mare asupra mea, am stat destul de mult prin spitale, eram traumatizat. Am ajuns să uit majoritatea lucrurilor făcute înainte de "întâmplare". Șase luni mai tarziu, într-un final am reușit să îmi revin, dar nu pe deplin. Unul dintre singurele lucruri pe care nu o sa le pot uita vreodată, este corpul lui plăpând lipsit de vlagă, împânzit de lemn. Acea imagine ce mi-a bântuit majoritatea nopților. Mama a fost tot timpul lângă mine, mă încuraja fără încetare, avea mai multă grijă de mine decât de ea, dar eu am fost orb, am fost orb de propria-mi durere, incapabil de a vedea durerea ei. Incapabil de a vedea orice, întotdeauna eram cu capul în nori, chiar dacă trupul îmi era prezent, eu eram absent, pierdut în a mea lume, indiferent de realitate. M-am închis în mine, am respins societatea și tot ceea ce ține de ea. Nu mi-a păsat de nimic, dar acum regret, regret că nu am fost atent, regret pentru tot ce s-a întâmplat. Regret că nu am reușit de-a schimba ceva.



Doar regretele mi-au mai rămas, doar durerea mă mai face să simt că trăiesc. Am ajuns să urăsc omenirea, am ajuns sa urăsc tot ceea ce înseamnă sa fii uman. Aș fi vrut sa fiu o pasăre, un vultur, să îmi pot deschide aripile și să ating acel albastru al cerului. Să pot zbura spre necunoscut.



Chiar și după ce am rămas doar eu cu mama, am întreținut ferma în continuare, ne descurcam cumva, dar asta nu avea să dureze mult. La vârsta de 14 ani, într-o zi normală de lucru, cineva ne-a făcut o vizita. A întrebat de mama, era un domn îmbrăcat la costum cu toate tacâmurile, un orășean. În timp ce ei doi stăteau de vorbă, eu faceam curat în țarc. Au stat de vorbă în jur de o oră, după care dânsul a plecat, se vedea clar ca lumina zilei că era iritat. Se pare că vroia să ne cumpere ferma pentru a construii o fabrică, cum ferma se afla la periferia orașului, probabil locul era numai bun pentru el. Dar l-a refuzat, când mi-a zis că l-a refuzat, am zâmbit. M-am bucurat că nu a făcut o astfel de prostie. Nu doream ca cineva să pângărească locul îndrăgit de tatăl meu.



Îmi aduc aminte zilele de școală, deloc plăcute. Eram considerat de ceilalți un țăran, cu toate că vocabularul meu nu era plin de vulgarități la fel ca al lor, și nici nu aveam interesul de a deranja pe cineva. Nu era zi în care nătărăul clasei să nu îmi facă ceva, asta doar pentru că locuiam la o fermă, ei vedeau asta ca pe ceva josnic, dar ei nu știu minunăția unei ferme. Singurul lucru care mai înfrumusețea ziua, era ea. O fată nu prea sofisticată, fără pic de fițe de care restul erau pline. Niște ochi irizați, ce îți făcea plăcere să îi privești, un trup plăpând cu o piele albă, fină. Chipul ei pueril adăpostea un zâmbet de o ardoare ce îți făcea ziua mai bună. Probabil eram îndrăgostit până peste cap de această nălucă. Eram prea timid să incep o discuție cu ea, dar asta avea să se schimbe mai târziu.



Încă îmi amintesc bine, era o zi de marți, am fost pedepsit din cauza unui nătâng din clasă, care mi-a rupt o carte și a dat vina pe mine. Diriginta m-a trimis în bibliotecă să ajut la curățenie și aranjarea cărților. Aveam să fac asta timp de o lună.



Nu a fost așa rău, de fapt a fost chiar un lucru bun. Pentru prima data eram recunoscător acelui nesuferit. Pentru că trebuia să ajut timp de o lună, aveam o scuză să mă prezint acolo în fiecare zi, acolo unde era și acea fată. Se pare că ea făcea acest lucru din propria inițiativă. Încă îmi amintesc foarte bine prima zi în care am intrat acolo.







O încăpere lugubră, pereții find tapetați cu întunecata culoare de după amurgul zilei de odinioară, rafturile învechite și praful ce se poate zării de la intrare, un candelabru chiar în mijlocul sălii de-o incandescență puțin mai mult înclinată spre a fii grotească, la fiecare pas făcut, podeaua semnaliza cât de bătrână este, asta făcându-ți șinea spinării să se cutremure, pereții deloc lipsiți de tablouri sumbre ce te fac să fii foarte atent la tot ceea ce se petrece, sau la ce s-ar putea întâmpla, la fiecare mișcare îți creează senzația că ai fi urmărit de ochii schițați pe aceste pânze, mă plimb printre rafturile apăsate de feluri și feluri de cărți, oprindu-mă la colțul raftului, admirând făptura ce se află în fața mea, observând prezența mea, se întoarce schițând un zâmbet inocent, ce te face să vrei să-l protejezi. Înainte să îmi dau seama, obrajii mi se aprinse, schimbându-se într-o culoare roșiatică, iar suflul s-a făcut puțin mai absent și apăsat. Pur și simplu am rămas în loc, uitându-mă la ea.



-Dacă întunericul este lipsa luminei, atunci lumina de unde vine?



în acel moment am simțit cum un înger a vorbit, vorbe dulci, calde, pe un glas ce îți mângâia urechile. Poate supraestimez lucrurile, dar pentru mine chiar așa era.



-Nu știu, probabil se naște, la fel ca noi.

-Lilith, încântată de cunoștință.

-Akii, de asemenea.



încă îmi amintesc acel zâmbet ce mi l-a arătat în timp ce îmi strangea mână, cam ciudat să strângi mână unei fete, dar așa era ea, o ciudată, și îi iubeam această calitate. Primul nostru moment a fost unul ciudat, plin de mister, în acea zi eram puțin fericit, nu știu dacă era din cauza că vorbisem cu ea, sau din cauza că urma să îmi petrec o luna alături de Lilith în acea clădire parcă abandonată, dar detaliile nu mă prea interesau atunci.



A doua zi eram nerăbdător să îmi îndeplinesc "pedeapsa", încă de dimineață eram agitat și cât mai grăbit ca să ajung la școală, mama a observat că ceva este diferit, dar în acea dimineață nu a zis nimic, am avut o discuție despre asta mai târziu, a zâmbit cu gândul că copilul ei s-a îndrăgostit. În acea lună, nu era dimineață în care să nu mă grăbesc spre școală, oricum sunt mai matinal de felul meu, dar atunci aveam și un impuls. Secundele erau minute, minutele îmi păreau ore, iar la finalul fiecărei ore răsuflam ușurat că se mai sfârșise încă una. Orele treceau greu, în special cele de matematică, urăsc matematica, cu toate că eram destul de bun la ea, îi dadeam profesoarei de înțeles că nu mă prea pricepeam, asta doar pentru a nu mă scoate într-una la tablă, desigur, nici cu restul notelor nu stăteam prea rău, încercam să îmi țin mediile cât de cât pe aceeași undă. Totuși, nu era destul faptul că nu eram fan al orei de matematică, trebuia să avem noi o profesoara ursuză, aspră, căreia nu-i convenea nimic, cred că dacă îi aduceai marea la picioare, de nu îi ștergeai și papuceii de prăfușor, nu îi convenea, că na, ce să faci dacă ai pe puțin peste patruzeci de ani, nu ești măritată, și cel mai probabil locuiești cu pisici, normal că ajungi să fi așa, și te mai plângi în fața copiilor cum te părăseau bărbații, cu toate că părerea mea, când auzeam o astfel de poveste de la ea, era că sigur toți au fugit mâncând pământul după câteva zile de viețuire cu această antichitate, asta dacă nu ii mânca pământul pe ei înainte de a reuși evadarea. Îmi aduc aminte că într-o zi, nenorocită zi, am comentat eu impertinent, mai mult pentru mine decât pentru alții, am zis doar un cuvânt, care a ieșit pe gură din motiv că m-a scos profesoara la tablă, pe cât de bătrână pare, pe atât de bun îi este auzul, înainte să merg la locul meu am murmurat cuvântul "scoică", iritat de faptul ca dânsa tot băga de vină. Zile negre au urmat după, a sunat pe mama pentru a veni la școală, asta a fost destul de problematic. Am sfârșit prin a îmi cere scuze, cu toate că aș fi preferat să nu o fac, dar cuvântul mamei era mai presus decât o banală lege pentru mine.



Uneori mă gândeam că bătrânii, făceau ceva antrenamente speciale pentru auz, treceam pe lângă ei salutându-i, nici că te vedeau, imediat cum șopteam cuvântul "babă" sau "moșneag", nu dura mult până săreau cu gura pe tine cu replici de genul: "Nu te-au învățat ai tăi să-i respecți pe bătrâni?", și multe altele. Evident, erau și bătrânei de treaba, care aveau de împărțit cu tine tot felul de povești, auzite sau trăite, precum o carte magică ambulantă. De altfel, și mama era magică, reușea de multe ori să mă calmeze, și nu doar atât, pe lângă alte chestii, una care o aflam destul de enervantă, era că atunci când trebuia să caut ceva, căutăm mult și bine, după care plângându-mă mamei că nu găsesc, dar dupa apariția ei, puf, nu ar fi durat mai mult de câteva secunde să găsească ceea ce eu căutam, ca prin magie, de parcă lucrurile trageau la ea.

3 Raportează Evaluează
Răspuns Câştigător
| explică:

Nu stiu de ce naratorul mi-a dat impresia unui jurnal de om de varsta medie care scrie pentru sine. de aceea am si tratat textul cu tandrete. e un tip care trece prin evenimente banal-country, cu un discurs foarte fugitiv ca adresat unui psihiatru si cu foarte putina psihologie.
gandeste-te ca orice text nu e facut doar ca sa fie bun ci si ca sa convinga cititorul de o viziune asupra lumii.
trebuie sa iti cunosti naratorul, sa fie barbatul viselor tale, sa ii dai tot ce ai mai bun, sa fie suma ideologiei tale, dar a unei ideologii complexe care sa nu se sinucida mioritic in fata unui copac pentru ca viata e grea ci din ceva tragic sau mai bine deloc. daca il discretitezi nu va mai fi credibil
inca un lucru absolut fantastic la un personaj si ceea ce te intereseaza de fapt ca cititor e sa stii nu lucrurile prin care a trecut x( ai nevoie de aer si suspans in text) ci toate gesturile neinsemnate, rare. pozitia in care citeste o carte si ce carte, caderea unei pisici, felul in care trece lumina, daca bea ceai sau nu, toate replicile gingase ale femeii lui, ce vrea si ce nu poate, cum se imbraca, daca isi arunca cersaful ca sa moara de frig sau nu, sa ii cunosti in profunzime si diferentiere pe toti apropiatii lui si cate si mai cate! de aceea e foarte greu sa faci un personaj si nu exista carti din astea, strain de tine.
sa il luam pe buzura care are o carte cu o femeie la o cabana pe munte, tot un mediu rural ca in textul tau. nu-i spune viata ei grea printr-un foc ci arata cum ea se indragosteste si el se crede atat de retard incat o paraseste si ea il acuza ca a imbatranit si ca are nevoie de el, poate sa isi lase animalele pentru care traieste apoi poate termina liceul si sa isi gaseasca un job. cum intalneste un calugar care a ratat 5 facultati si isi bate superiorii care il biciuiesc mai mult decat trebuie ca sa fuga sa se dezbrace in fata ei etc. nu cred ca buzura a inventat povestea asta pentru ca e prea funny, ci el fiind psihiatru a auzit in mod sigur cazuri....2008 - 3263 + Vezi răspunsul întreg

2 răspunsuri:
| explică:

Scrii mai bine jurnale ca mine, eu am acea rutina de a scoate esentialul din tot si a face tot ce mi se intampla utilitarianist.
in primul rand scrii foarte armonios. e superb ca de la bun inceput legi natura cu eul si nu o descrii ca intr-o sadoviniana. imi dai impresia ca o transcezi intr-atat incat sa o faci sa te naturezehappy
imi place ca faci o trecere usoara de la tristete la natura si iti mentii durerea ca sa treci la copilarie. asta te face sa nu suni pueril.
ideea de a introduce soarta e frumoasa de asemenea si apoi continui cu un fel de resemnare si tacere referindu-te la femei.
trecerea de la o stare la alta leaga totul dar nu de ajuns. iti lipseste putin din profunzimea extroversiunii si mai ales eul tau e neterminat. mai presus de toate desi da bine si te cred ca esti meschin vreau sa stiu motivul tragic, existential care iti da constitutia asta. as vrea sa fiu vultur- ce te-a schimbat? nu e de ajuns sa spui ca esti incapabil de a vedea orice. adica explicatiile pe care le dai dupa te fac sa cazi din apogeu. al doilea episod in care incerci sa imi explici cu stelele nu ma convinge.
ideile sunt bune( in afara de cel cu bunica in care arati ca involuntar ai intrat intr-un paradis fara scapare al prajiturilor, care te face imun la suferintele celorlalti. in general noi astia ingerii jurnalelor ipohondre nu ne acuzam pe noi insine. noi ii criticam pe altii ok?) dar vreau sa vad un ''din ziua aia''.
descrierea femeilor este juvenila, numai un copil de sase ani isi descrie mama dupa zambet, sau ca pe sfantul mina al obiectelor pierdute. incearca sa vezi partea gorgeous din ea.
cat despre descrierea lui lilith uita-te la idiotul lui dostoievski. femeia e descrisa cu istoria si naturaletea ei psihica si mai putin figura determina ceea ce e. nu doar tu faci asta-esti ca bolintineanu dar m-am obisnuit sa citesc portrete de femeie facute standard si fara identitate.
suferinta motiveaza ce cuvinte auzim mai intens deci ultimul aliniat la fel ca si descrierea...2005 - 2100 + Vezi răspunsul întreg

RăspundeRăspunde Raportează Evaluează
| a răspuns (pentru anonim_4396):

Nu am spus ca voi si raspunde comentarilor, ci doar ca voi oferi funda raspunsului care imi place. Si ca sa te lamuresc ca mi se pare ca nu ai inteles, este o poveste, nu a mea, eu nu sunt personajul, eu nu sunt naratorul, eu nu am trait toate acele lucruri, si se poate sa fie doar din perspectiva protagonistului(la fel ca faza cu vulturul) eu sunt creatorul. Si povestea este neterminata, faza cu zambetul mamei lui, este din cauza ca aceasta moare mai tarziu, el acum sta jos la trunchiul unu-i stejar, pe punctul de a-si lua viata, si ii trec prin fata ochiilor toate clipele pe care nu le poate uita, de la cele mai banale pana la cele mai serioase.
Apreciez pentru raspuns, sa zicem ca eu tin cont de tot ceea ce mi se spune atunci cand scriu ceva, dar asta nu inseamna ca o sa aplic obligat, pana la urma mai intai de toate scriu pentru mine. Mersi din nou ca ti-ai luat din timp, daca nu mai apar raspunsuri o sa primesti funda pentru raspunsul elaborat.

RăspundeRăspunde Raportează Evaluează