Credeti ca exista viata dupa moarte?

Eclesiastul9:5,6,10

Nu

Nu,sunt convins ca nu exista nimic dupa moarte

Nu. Nu cred nici ca exista suflet, iar daca e asa, viata dupa moarte nu poate exista. Sunt destule dovezi ca nu exista suflet, le-ai putea gasi si daca nu ai citi ce spun altii.

Potrivit crestinismului si Sf. Scripturi, da, exista...:

"Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai." Luca 23, 43;

"Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat." Ecclesiast 12, 7

„Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El A PUS ÎN INIMA LOR (a tuturor) şi VEŞNICIA, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit."- Ecc. 3, 11

"Şi a murit săracul (Lazar) şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam." - Luca16, 22;

"Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu cu Hristos, deoarece asta ar fi cu mult mai bine. Dar pentru voi este mai necesar să rămân în trup" (Filipeni 1, 23-24)., etc...
Dacă existenţa lui Pavel alături de Hrisos în viaţa de dincolo, ar fi mult mai bună rezultă de aici că este o existenţă CONŞTIENTĂ în care sufletul nu dispare pur şi simplu.

"Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu vă mai pot face nimic. Am să vă spun de cine să vă temeţi: temeţi-vă de Acela care după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de Acesta să vă temeţi" Luca 12, 4

"Si precum este randuit oamenilor, o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata (pentru suflet)" (Evrei 9, 27).

"Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut pe când trăia în trup (se are in vedere aici doar sufletul)" (II Corinteni 5, 10

"Ci eu, deşi departe CU TRUPUL, însă de faţă CU DUHUL, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta:" I Corinteni 5, 3

" Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea TRUPULUI, ca DUHUL să se mântuiască în ziua Domnului Iisus." I Corinteni 5, 5

" Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă ŞI CU TRUPUL şi cu DUHUL." - Corinteni 7, 34, etc...

Nu exista niciun motiv sa cred.

În principiu nu, dar totul e posibil.

Există viaţă după moarte? Unii spun că da, alţii că nu. Dar ce învaţă Biblia? Învaţă ea despre un mod de existenţă după moarte? Numai studiind-o cu seriozitate şi cerând lumină de la Dumnezeu putem afla răspunsul sigur la această întrebare. Însă lucrurile par confuze în mintea multor cercetători ai Bibliei, pentru că unele texte par a se contrazice, şi aceasta deoarece mulţi nu înţeleg unele principii care primează în interpretarea Bibliei, cum ar fi: 1. Noul Testament este o revelaţie superioară Vechiului Testament. [Cei din Vechiul Testament au avut o vedere în ceaţă asupra multor subiecte care sun limpezite în Noul Testament]. 2.În aflarea adevărului despre starea morţilor, versetele cu greutate nu sunt ceea ce cred: Iov, David sau Solomon; ci, ce spune Domnul Isus care vine din cer, ce spun versetele care conţin revelaţii (descoperiri) asupra cerului sau a realităţilor spirituale; şi ce spun apostolii care au fost învăţaţi de Domnul direct. Aceste declaraţii sunt cele mai cu greutate în a trage concluziile corecte. În continuare vom dezbate această temă ţinând cont de aceste două principii expuse mai sus şi folosindu-ne de Biblie.



& Conform Bibliei există viaţă după moarte?

& Ce este sufletul, şi supravieţuieşte el morţii?

& Ce se întâmplă cu cei buni dar cu cei răi după moarte?

& Iadul din Biblie diferit de iadul popular sau al teologilor

& Ce se întâmplă la judecată cu cei răi?



Conform Bibliei există viaţă după moarte?

Cu toate că în Vechiul Testament oamenii în general credeau că moartea este opusul vieţii, şi că moartea era inexistenţă (Iov 3:11, 13,14, 17-22; 17:16; Psalmul 49:8-20; 146:4; Ecleziast 9:5, 10). Ei aveau o lumină limitată, unii dintre ei nu credeau nici în înviere (Iov 14:10-12; Ecleziast 9:5, 6), care este prezentată clar, doar începând cu profetul Isaia (Isaia 26:19). Ei nici nu cunoşteau că în viitor va exista un trup al lui Cristos, o mireasă ce va fi în cer cu Domnul ei (Efeseni 3:5, 6). De aceea, când citim astfel de texte trebuie să le evaluăm corect prin prisma nivelului lor de cunoaştere limitat. Trebuie să înţelegem că adevărul este revelat progresiv, astfel noi ca creştini, în primul rând, ne întemeiem teologia pe Noul testament, care aruncă o lumină mult mai mare asupra unor adevăruri (Ioan 1:17). Ce învaţă Noul Testament despre moarte? Învaţă el că moartea este sfârşitul existenţei? Sau că este o continuare a existenţei?

Fără a intra prea mult în detalii şi dispute teologice mai adânci, putem spune că Isus a învăţat de o viaţă după moarte. Acest lucru este arătat în relatarea cu bogatul şi Lazăr din Luca 16:19-23, pe care vă invităm să o citiţi din propria Biblie, acolo este relatat atât omul bogat şi nemilostiv (omul rău) cât şi săracul Lazăr (omul bun) continuă să trăiască după moarte. Isus cu siguranţă nu ar fi spus o astfel de învăţătură dacă aceasta nu ar fi adevărată. Nu credem că Isus a vrut să-i inducă în eroare pe ascultătorii Lui, şi nici să facă referire la o istorie falsă[1]; ci, El care este Adevărul (Ioan 14:6), a făcut referire cu siguranţă la nişte realităţi ale vieţii de după moarte.

Tot la fel şi apostolii, continuatorii Săi vorbesc de o existenţă care continuă şi după moarte, să vedem câteva referiri:

& 2 Corinteni 5:1-8 „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică…Da, Suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.[2]" Observăm din cuvintele lui Pavel că el considera moartea o desfacere a acestui cort (trup), pentru a intra în clădirea din ceruri care este veşnică. El considera moartea o părăsire a trupului acesta ca să fim acasă la Domnul.

& Filipeni 1:20-24: „Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup." Înţelegem din acest text, că Pavel face o antiteză între viaţă şi moarte, şi în timp ce viaţa era slujirea lui Cristos, şi a fraţilor din Filipi, cât şi rămânerea în trup; moartea era: un câştig, o mutare spre a fi împreună cu Cristos, şi nu o inexistenţă cum cred unii.

& 2 Timotei 4:6-8: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea" Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui." Tot apostolul Pavel compară moartea cu o plecare nu cu o inexistenţă sau anhilare, chiar dacă răsplata o primeşte doar la venirea Domnului, dar în ce priveşte existenţa, el continua să existe şi după moartea lui.

& 2Petru 1:13-15: „Dar socotesc că este drept, că atâta timp cât mai sunt în cortul acesta (trupul acesta), să vă ţin treji aducându-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va vea loc deodată, după cum mi-a făcut cunoscut Domnul nostru Isus Hristos. Dar îmi voi da silinţa, ca şi după plecarea mea, să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri." Iar apostolul Petru credea la fel ca şi Pavel că moartea era nu o inexistenţă, ci o dezbrăcare de acest trup (cort), şi o plecare.

& În Matei 17:1-7; Marcu 9:1-8; Luca 9:28-36 este prezentat apariţia lui Moise şi Ilie cu ocazia schimbării la faţă a lui Isus. Din această relatare se deduce că există viaţă după moarte, căci altfel cum putea Moise şi Ilie să vorbească cu Domnul după moartea lor?



Ce este sufletul, şi supravieţuieşte el morţii?

Cuvântul suflet în Biblie, provine din ebraicul: „nephesh" (Vechiul Testament fiind scris în ebraică) şi din grecescul: „psy-khe" (Noul Testament fiind scris în greacă), aceşti termeni sunt echivalenţi, după cum reiese din Fapte 2:27 care citează din Psalmul 16:10, sau Romani 11:3 care citează din 1Împăraţi 19:10 (vezi traducerea NW[3], în BCR este tradus cu viaţă). În ebraică cuvântul suflet apare de 754 de ori, iar în greacă de 102 ori.

De cele mai multe ori cuvântul suflet se referă la omul ca întreg sau la viaţa omului, nu la o entitate din om. Faptul că omul este sufletul reiese din zeci de texte, vezi de pildă: Exod 1:5; 12:4, 16 n.s; Levetic 7:18, 20 n.s; 20:6 n.s; Numeri 21:5; Deuteronom 24:7; Psalmii 57:6; 72:14; 107:9; 119:28; Proverbe 8:36; 10:3; Ieremia 31:14; Ezechiel 7:19; Fapte 27:37; Romani 13:1; 1Petru 3:20, etc.

De asemenea din următoarele texte reiese că sufletul este viaţa omului sau a animalului: Geneza 9:4 n.s; Levetic 17:11 n.s; Deuteronomul 12:23; Proverbe 29:24 n.s; Isaia 43:4 n.s; Matei 16:25; Luca 21:19; Iacov 1:21. Astfel şi animalele sunt suflete căci Geneza 1:30 se spune: „...toate animalele pământului...are în sine suflet viu." SS 1874, vezi şi n.s din BCR şi Levetic 24:18NW; 1Samuel 22:19-22; Apocalipsa 8:9NW; 16:3NW; Ezechiel 47:9 n.s. BCR.

Biblia în multe texte susţine că omul este un suflet (Geneza 2:7), dar există texte unde se arată şi varainta că omul are un suflet (Matei 10:28; 1Tes. 5:32; Evrei 4:12), deci nu numai că omul este suflet este susţinută de Biblie; ci, şi varianta că omul are suflet. În concluzie, sufletul, este persoana; fie existând în trup (Romani 13:1; 1Petru 3:20), fie existând în afară de trup, ca spirit (Matei 10:28; Fapte 20:10).

Sufletul moare sau supravieţuieşte morţii?

Atunci când sufletul se referă la om, sufletul moare, deoarece sufletul este omul, şi omul moare (Ezechiel 17:17; 18:4, 20; etc.); însă atunci când se referă la persoana spirituală lăuntrică, care este o componentă a omului (Iov 27:3), acesta nu moare. Astfel cuvântul suflet, în anumite împrejurări, când este indicată viaţa, el se referă la ceva mai mult decât viaţa fizică, care încetează la moarte. Astfel omul nu numai este un suflet, dar el şi are un suflet (1Tesaloniceni 5.23; Evrei 4:12); şi acesta se poate detaşa de corp (vezi: Geneza 35:18; 1Împăraţi 17:21; 2Corinteni 12:1-4; 1Corinteni 5:3; Coloseni 2:5) şi acel suflet nu moare; ci, supravieţuieşte morţii.

Prin urmare, în aceste texte cuvântul „suflet" are sensul de: spirit, persoana dinăuntru care nu moare, şi supravieţuieşte morţii, în aceste cazuri sufletul nu moare, dar să dau câteva exemple:

& Matei 10:28: „Şi să nu vă temeţi de cei omorând trupul, dar neputând să omoare sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel putând să piardă[4] şi sufletul şi trupul în gheena." Este interesant că Domnul Isus, arată că oamenii pot ucide trupul, însă ei nu pot ucide sufletul. Susţinătorii anhilării sufletului, susţin că aici, Domnul se referă la faptul că oamenii nu pot ucide perspectiva de viaţă a persoanei, adică că depinde de Dumnezeu dacă aceea persoană în viitor va învia sau nu. Însă această interpretare este forţată, căci Isus nu spune despre oameni, că ‘nu pot ucide speranţa’, sau ‘nu pot opri învierea’, ci El spune clar că ceva supravieţuieşte morţii, că ceva ce Isus numeşte: suflet, nu poate fi ucis. De aceea, nu trebuie să ne fie frică de oameni şi de ceea ce ne pot face ei, dar să ne temem doar de Dumnezeu.

& Luca 12:20 NW: „Dar Dumnezeu i-a zis: om fără minte, în noaptea aceasta, ţi se va cere sufletul. Ale cui vor fi lucrurile pe care le-ai strâns?" Este interesant că din acest text, reiese, că bogatul cu comportament nebun (în greacă: afron = nebun; fără minte; ignorant), are un suflet, el nu numai că este un suflet, dar el şi are un suflet, prin care va da socoteală, pentru că s-a îmbogăţit faţă de el şi nu faţă de Dumnezeu, şi în noaptea aceea Dumnezeu îi va cere sufletul şi va pierde toate bunurile materiale.

& Fapte 20:9, 10: „Şi un tânăr, numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut jos din catul al treilea şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a pogorât, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe şi a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el." O exprimare ciudată, dacă Pavel ar fi crezut în anhilarea sufletului, sau că sufletul este doar omul, el nu ar fi putut afirma: „sufletul lui este în el", ci „sufletul este el". Însă el credea că sufletul la moarte, nu mai este în om, adică pleacă, de fapt el compara moartea cu o mutare sau plecare (vezi v.29). În acest caz Eutihos a fost înviat de Pavel, care prin îmbrăţişarea lui, cu autoritatea lui Cristos, nu a îngăduit ca moartea să se instaleze şi ca sufletul să plece, de aceea el a spus: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el." (vezi şi 2Împăraţi 4:32-35).

& Apocalipsa 6:9-11: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?" Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.". Observăm aici o descriere clară şi fără echivoc a unor suflete după moarte, este vorba de unii creştini ce au fost junghiaţi (omorâţi) „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră", însă ei nu şi-au încetat existenţa, nici nu au intrat într-un somn inconştient; ci, ei şi-au continuat existenţa, nu ca regi cu Cristos, nu ca fiinţe ce şi-au primit răsplata; ci, ca suflete în aşteptarea judecăţii, dreptăţii şi răsplăţii lui Dumnezeu. Din acest text observăm că sufletele pot vorbi, pot fi îmbrăcaţi, deci au un corp spiritual[5] bine definit, doar că ei trebuie să aştepte timpul lui Dumnezeu. Şi adventiştii şi Martorii lui Iehova, interpretează acest text că se referă la sângele martirilor, care în mod figurat vorbesc, ca şi sângele lui Abel sau a lui Cristos (vezi Geneza 4:10; Evrei 12:24). Însă de unde ştiu ei, că această vorbire a sângelui lui Abel şi a lui Cristos este simbolică şi nu literală? Totul se bazează pe o presupunere. Însă, dacă vorbirea acestor suflete, ar fi figurativă, nu se preciza, ceea ce ei au spus. Căci ei au spus: „: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?" Deci e vorba de o vorbire literală nu figurată. În plus, nici nu se descria, posibilitatea ca ei să primească haine albe, şi de asemenea sfatul de a se repausa sau odihni, este un nonsens pentru cineva care nu există!? Pentru persoane care există doar în mod figurativ. Cum poate sângele să se îmbrace cu haine albe? Acest text este o dovadă clară că sufletele creştinilor după moarte există, că ei chiar dacă nu au primit răsplata, nu au fost răzbunaţi, chiar dacă nu domnesc efectiv cu Cristos, ei există, vorbesc, pot fi îmbrăcaţi, se pot odihni, pot aştepta în mod conştient.

& Apocalipsa 20:4: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani." Observăm şi în acest text, că unii creştini care au fost ucişi, din cauza „mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei", chiar după moarte Ioan îi vede sub forma unor suflete. Dacă Domnul Isus, care i-a dat revelaţia lui Ioan învăţa că sufletul este doar omul, şi că omul nu are un suflet care supravieţuieşte morţii, atunci nu îi prezenta lui Ioan „sufletele celor ce li se tăiase capul". Însă având în vedere că Isus îi prezintă în viziune la Ioan, nişte suflete ale unor martiri, este clar că Isus prezeintă un adevăr, şi anume că oamenii au un suflet după moarte. Chiar dacă aceştia nu domnesc din clipa morţii, ci doar după ce ei revin la viaţa fizică, când învie în corp fizic, şi doar atunci vor domni „cu Hristos o mie de ani." Faptul că textul spune: „au vieţuit" NTTF -2007[6], nu se referă că doar din clipa învierii au început să trăiască, ci se referă la faptul că ei atunci, la începutul miei de ani, „au revenit la viaţă" (NW), „au înviat" (BC; BO; BCR n.s. „au trăit"), adică au început să vieţuiască fizic, în corp. Mai multe despre întâia înviere, şi despre corpul sfinţilor la înviere, voi explica în continuare la capitolul obiecţii cu privire la viaţa după moarte.

În concluzie: Sufletul poate însemna persoana în întregul ei, în timpul vieţii sau după moarte; el poate denota: omul persoana, care trăieşte în trup, dar şi persoana ca partea imaterială cu numeroasele ei simţiri şi sentimente, afară din trup. Acest înţeles de suflet = personă, are două sensuri: 1) persoană fizică în viaţă; 2) persoană spirituală după moarte. Sau: 1) omul dinafară, şi 2) omul dinăuntru (2Corinteni 4:16; 5:1, 2,8).



Ce se întâmplă cu cei buni dar cu cei răi după moarte?

Toţi oamenii până la învierea lui Isus, fie buni, fie răi, după moarte ajungeau în locuinţa morţilor, şi ca trup şi ca suflet (Iosua 23:14; 1Împăraţi 2:1, 2 n.s. Fapte 2:27; 13:36; 1Samuel 28:19).

Însă locuinţa morţilor era împărţită în două compartimente despărţite de o prăpastie, aşa cum descrie Isus în Luca 16:19-31, o zonă în care cei răi erau chinuiţi, şi o zonă numită „sânul lui Avraam", unde cei drepţi se bucurau de mângâiere, şi unde erau în intimitate şi în părtăşie cu Avraam. Această învăţătură a Domnului concorda cu crezul evreilor din timpul lui, care chiar înainte de a veni Domnul pe pământ, au început să creadă în viaţa după moarte.

În cartea „După căderea cortinei SFÂRŞIT" se descrie crezul evreilor din timpul lui Isus:

„Din scrieriile iudaice rezultă că contemporanii Domnului Isus, credeau în ideea stării conştiente de după moarte. Conceptul lor despre sheol s-a adâncit faţă de unii scriitori ai V.T., astfel expresia „sânul lui Avraam" apare în literatura extrabiblică, şi se afla atunci în tradiţia curentă a poporului iudeu. Josephus Flavius afirma că „sânul lui Avraam" este locul fericit unde merg sfinţii la moarte („Discurs asupra iadului"). În literatura iudaică apare precum că, sheolul era era compus din două camere (2Ezra 4:4; Înţelepciunea lui Solomon 3:1), una din camere fiind destinată drepţilor, iar cealaltă nelegiuiţilor (Midraş, asupra cărţii lui Rut 1:1). Acolo cei răi sunt blestemaţi, biciuiţi, chinuiţi (Talmud Erubin 19a). Locuitorii unei camere pot fi văzuţi şi pot vorbi cu locuitorii celeilalte camere (Mirdaş asupra Ecleziastului 7:14).

Când ajung în iad, drepţi sunt întâmpinaţi de grupul îngerilor slujitori (Talmud Kethuboth 104a; 4Ezdra 7:85-87, 91-95), sunt primiţi de Avraam, Isac şi Iacob (4Macabei 13:17), şi îşi primesc răsplata temporară în „sânul luiAvraam" (Talmud Kiddusin 72b)."

În plus, se cunoaşte că cuvântul „Locuinţa Morţilor", care apare în majoritatea traducerilor în limba româna, este traducerea cuvântului ebraic „sheol", care apare de 66 de ori în Biblie şi a cuvântului grecesc „hades" care apare de 10 ori. Atât cuvântul „sheol" cât şi „hades" sunt echivalente (compară Fapte 2:27 cu Psalmul 16:10).

Aceşti termeni au sensul de ceea ce zace dedesubt, partea de jos, groapă, loc subteran, locul unde se află morţii. El se referă la mormântul comun al oamenilor decedaţi, deoarece în ebraică pentru mormânt individual se foloseşte alt termen: „geber" care înseamnă şi loc de îngropare - Geneza 23:4, 6,9, 20, Vezi 2Cron. 34:28; Iov 10:19; Ps. 88:5, unde qeber este redat mormânt.

Sufletul Domnului nostru a mers în şeol, (Ps. 16:10; Fapt. 2:27), dar „groapa [qeber, mormânt] Lui a fost rânduită împreună cu cei răi... şi cu cel bogat." Isa. 53:9, astfel se face o distincţie între mormântul individual şi cel comun.

Iar în limba greacă pentru mormânt individual apare: „mnemeiois" (Ioan 5:28, 29), sau: „tapos" (Matei 28:1).

În plus, „sheolul" şi „hadesul" nu apare niciodată la plural în Biblie, iar aceasta nu vorbeşte niciodată de „sheolul" sau „hadesul" unei singure persoane, pe lângă toate acestea, omul nu face niciodată în Biblie un „sheol" sau „hades" ci o groapă sau mormânt, de aceea „sheolul" sau „hadesul" se referă la mormântul tuturor morţilor.

În V.T.[7] găsim texte despre Locuinţa Morţilor, pe care credincioşii din V.T. o descriu ca pe un loc al inconştienţei şi inexistenţei: De pildă, Ecleziast 9:10, spune: „Tot ce găseşte în mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune."

Aici conform concepţiei lui Solomon se arată o totală inactivitate, chiar pe plan mintal. Un alt text este Isaia 38:10, 11,18, aici chiar şi credinciosul rege Ezechia în teama lui de moarte, spune despre Locuinţa Morţilor: „…cu acei care locuiesc acolo unde totul a încetat să fie, nu voi mai vedea vreun om." Deci în Locuinţa Morţilor, nu-l mai vezi pe oameni, şi acolo totul a încetat să existe, astfel acest rege credincios descrie „sheolul" ca un loc al inexistenţei.

Este clar că în contrast cu Solomon, Ezechia şi alţii din V.T., care aveau o anumită teamă de moarte, credinicosul din N.T. consideră moartea: un câştig, o plecare şi mutare la Cristos (Filipeni 1:21-25).

Astfel cei din V.T. au prezentat, despre sheol, un punct de vedere: uman, profan, şi nu divin, venit nu din perspectiva unei revelaţii; ci, din perspectiva observării umane limitate (comp. cu Ecleziast 1:13, 14; 3:21), sau descris din perspectiva dimensiunii materiale a sheolului, nu a celei spirituale. Căci în sheol merg şi trupurile (dimensiunea materială), descrirea celor din V.T. probabil se concentrează asupra acesteia.

În alte pasaje se arată că în sheol merg şi lucruri fizice, ca de pildă: trupurile moarte ucise de sabie (Ezechiel 31:14-18); perii albi şi însângeraţi (Geneza 44:29; 1Împăraţi 2:6, 9); acolo există viermi (Isaia 14:11); la gura „sheolului" se risipesc oasele celor morţi, în el intră bogăţia Ierusalimului (Isaia 5:14; Psalmul 141:7); acolo există arme, săbii, oseminte (Ezechiel 32:27).

În timp ce în alte pasaje, se arată că şi sufletele, nu doar lucrurile materiale merg în locuinţa morţilor (Luca 16:22, 23; Fapte 2:27, 31).

În concluzie, înţelegem că în locuinţa morţilor (sheolul sau hades), există două dimensiuni, una materială şi un spirituală, acolo sunt şi trupurile fizice, dar şi sufletele sau spiritele acelor trupuri.

Credinţa evreilor din timpul lui Isus, credeau că sheolul avea două compartimente, unul pentru drepţi numit „sânul lui Avraam" şi unul pentru nedrepţi. Parabola lui Isus din Luca 16:19-31, are o anumită asemănare cu o astfel de viziunea asupra sheolului. Dar nu numai această parabolă prezintă o existenţă în locuinţa morţilor; ci, şi în cazul: regelui Babilonului şi în cazul Faraonului şi a mulţimii Egiptului.

Astfel în Isaia 14:9-17 profetul inspirat de Dumnezeu declară: „Locuinţa morţilor de dedesubt se mişcă pentru tine, ca să te întâmpine la venirea ta. Pentru tine trezeşte umbrele, pe toate căpeteniile pământului; i-a ridicat de pe tronurile lor pe toţi împăraţii pământului. Toţi aceştia vor răspunde şi vor zice...Cei care te vor vedea se vor uita ţintă la tine, te vor privi zicând..." (Biblia Bucureşti 2001; vezi şi NW).

În acest text se vorbeşte cum regele Babilonului se coboară în locuinţa morţilor, unde sunt umbrele (suflete) altor regi, care iau cuvântul şi vorbesc, ei îl văd pe regele Babilonului (v.16) şi îi deplâng soarta. Aici nu e vorba de descriere figurată a sheolului (locuinţei morţilor), nici de o vorbire figurată, căci e vorba de personaje reale, de oameni, nu de cetăţi ca şi în Isaia 29:4.

Tot la fel în Ezechiel 32:21-32 se precizează starea unor personaje reale în sheol: „Atunci vitejii cei puternici vor vorbi în locuinţa morţilor…Faraon îi va vedea şi se va mângâia pentru toată mulţimea lui…căci l-am lăsat să răspândească groaza în ţara celor vii. De aceea Faraon şi toată mulţimea lui se vor culca împreună cu cei netăiaţi împrejur, cu cei ce au murit ucişi de sabie, zice Domnul Dumnezeu."

Deci este interesant că se descrie locuinţa morţilor, ca un loc unde cei morţi pot comunica şi vorbi, un loc unde se pot vedea unii pe alţii.

Este clar că locuinţa morţilor constituie pentru cei răi o pedeapsă temporară până la judecată (Luca 16:22, 23), care are loc la învierea generală, când se vor sfârşi cei o mie de ani (Apocalipsa 20:5-14). Ea este o stare intermediară din clipa morţii, până la judecată.

Doar de la învierea Domnului, cei credincioşi în Cristos, merg după moarte în locuinţa din ceruri, în prezenţa Domnului Isus (2Corinteni 5:1-8; Filipeni 1:20-24); şi nu mai în locuinţa morţilor ca cei din V.T. Dar să intrăm în amănunte despre problema iadului:



Iadul din Biblie diferit de iadul popular sau al teologilor

Iadul în viziunea Bibliei diferă de vizunea unor teologi. Conform Bibliei, putem face nişte afirmaţii despre iad, care ar fi şocante şi pentru Martorii lui Iehova şi adventişti, şi pentru teologii evanghelici. Dar este datoria iubitorilor de adevăr să nu se lase înşelaţi, să cerceteze Scripturile spre viaţă veşnică (comp. cu 2Tesaloniceni 1:10-12; Iacov 1:21).

1)Iadul există, deoarece este descris în Biblie, iar cuvântul „Iad" apare în Biblie.

Această afirmaţie ar părea şocantă pentru unii, însă ea este reală, căci după cum am văzut, cuvântul Hades apare în Biblie (Septuaginta + N.T.) de 76 de ori în total, iar acest cuvânt desemenează iadul. În unele traduceri ale Bibliei, acest cuvânt „hades" este tradus cu „locuinţa morţilor" însă alte traduceri îl trasliterează prin cuvântul „iad", sau „infern".



Tot aşa cei care traduc hades cu iad, ei nu fac o traducere ci o transliterare, care nu este ceva greşit, ci este o opţiune a traducătorului. Deoarece Hades (iades) prin filiera slavonă = Jadu, ajunge în româneşte să fie transliterat cu iadu (iad).

Astfel cuvântul iad apare în Biblie, din grecescul hades, şi astfel iadul este descris în Biblie în aceste 76 de pasaje unde apare expresia hades în greacă, tradus în unele traduceri cu „locuinţa morţilor". Însă acest adevăr ne duce la alte afirmaţii şocante, dar biblice despre iad:

2) Iadul nu este doar un loc al chinului, ci şi al mângâierii.

E şocantă o astfel de afirmaţie despre iad, ca în acesta să nu fie doar chin, ci şi pace, bucurie şi mângâiere. Dar vedem conform cu Luca 16:19-26, că în timp ce bogatul se chinuia în iad (hades), Lazăr era mângâiat, tot în iad (hades), dar într-o altă zonă despărţită de o prăpastie, dar în aceiaşi dimensiune spirituală, deoarece se puteau vedea unii pe alţii. Chiar şi Josefus Flavius arăta că iadul (hadesul) era împărţit în două, despărţit de o prăpastie: camera drepţilor în dreapta, un loc al mângâierii, şi cea din stânga, camera nedrepţilor, un loc al ruşinii. În concluzie, concepţia populară că în iad este doar chin, este nebiblică, şi neconformă cu crezul iudaic din vremea lui Isus. O altă afirmaţie şocantă despre iad, dar biblică:



3) Iadul nu este veşnic:

În timp ce teologii evenghelicii susţin sus şi tare că iadul şi tortura din iad este eternă, tot la fel şi crezul popular, Biblia arată că iadul va fi goloit şi va fi distrus în lacul de foc, după mia de ani, după cum se spune în Apocalipsa 20:13, 14, Biblia Ortodoxă: „Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc."

Dacă acceptăm că aruncarea morţii în lacul de foc însemnă că moartea nu va mai fi, tot aşa ca să fim consecvenţi trebuie să credem că nici iadul nu va mai fi (comp. cu Apocalipsa 21:4; Isaia 25:8; 1Corinteni 15:26).

Astfel în ciuda teologiei anhiliştilor, necredincioşii merg în iad, căci locuinţa morţilor este sinonim cu iadul, deoarece originea cuvântului românesc „iad" vine din grecescul „hades", noi insa l-am împrumutat prin intermediul slavilor (slavonă: jadu), şi astfel s-a ajuns la cuvântul iad. Astfel traducerea Ortodoxă, traduce cu „iad", iar Sfânta Scriptura de la 1874 cu „infern", cuvântul „sheol" şi „hades". Astfel cuvântul iad chiar dacă nu apare în unele traduceri ale Bibliei, căci au tradus cu „locuinţa morţilor", însă iadul nu este altceva, decât: hadesul (sheolul), derivat din: hades – jadu – iad.

Însă după cum am văzut, iadul nu este etern; ci, temporar până la judecată, când şi iadul va fi distrus în lacul de foc, după cum se arată în Apocalipsa 20:13, 14. Astfel repet şi accentuez: iadul (hadesul) nu este veşnic, deoarece el va fi golit de morţi şi va fi aruncat în lacul de foc după cum se spune în Apocalipsa 20:13, 14.

Astfel iadul sau locuinţa morţilor, este descrisă ca fiind o starea intermediara, sau este condiţia (starea, locul) oamenilor între moarte şi înviere. Însă există oare şi un chin etern în gheena sau lacul de foc?



Ce se întâmplă la judecată cu cei răi?

Astfel, în acest capitol mă refer la pedeapsa finală a celor răi, nu la cea din timpul vieţii, sau la cea din starea intermediară dintre moarte – învire, din locuinţa morţilor. În acest capitol mă refer strict la pedeapsa finală, ultima, care se va manifesta fie la judecata când va veni Isus Cristos (Matei 25:31-46), fie după mileniu, la învierea generală şi judecata de la scaunul de judecată mare şi alb (Apocalipsa 20:11-15).

În ambele situaţii, cei răi se vor întâlni cu judecătorul în mod real (Matei 24:30 comp. cu Apocalipsa 20:11, 12), în ambele situaţii se vor pronunţa sentinţe eterne, iar pedeapsa pentru cei răi va fi identică în ambele situaţii: „focul cel veşnic", „pedeapsă veşnică", sau „lacul de foc" toate aceste expresii se referă la aceiaşi pedeapsă (comp. Matei 25:41 cu Apocalipsa 20:10).

Majoritatea teologilor cred că plata pentru păcate, este un chin etern. În opoziţie cu aceştia se află adventiştii, Martorii lui Iehova, studenţii în Biblie, etc. care susţin că pedeapsa focului etern este un simbol al morţii, nimicirii, anhilării, distrugerii. Unii (adventiştii, etc.) cred însă într-un chin temporar al celor răi, care se finalizează în moarte sau distrugere, alţii (Martorii lui Iehova, etc.) nu învaţă nici măcar de un chin temporar.

Care este adevărul?

Însă explicaţia este că Biblia nu se contrazice; ci, se complectează, astfel învăţătura că cei răi vor fi nimiciţi/omorâţi nu elimină doctrina chinului etern.

Astfel a crede că cei răi vor fi nimiciţi, distruşi, omorâţi, nu anulează neaparat un chin etern. De ce? Deoarece dacă moartea fizică, duce la o despărţire a trupului de suflet (Matei 10:28a), atunci şi moartea a doua, cea veşnică, finală, realizează acelaşi lucru, şi anume despărţirea trupul de suflet. Moartea a doua, nimicirea, se referă la uciderea personanei în lacul de foc (Matei 10:28b), din punct de vedere fizic, însă sufletul lui, continuă să existe, şi acesta este chinuit etern (Apocalipsa 14:10, 11).

Problema este că anhiliştii nu cred într-o viaţă după moarte, într-un suflet care supravieţuieşte morţii fizice, şi de aceea, ei nu înţeleg că Biblia se completează, când susţine şi nimicirea şi chinul, şi astfel sunt nevoiţi să dea la o parte pasajele ce vorbesc de un chin etern ca pedeapsă, fie transferându-le în zona simbolicului, fie susţinând că sunt o interpolare.

Doar acceptând întreaga Biblie, înţelegem că ea nu se contrazice; ci, se complectează. Astfel moartea, nimicirea, este o parte din pedeapsa lui Dumnezeu, atunci când cei răi sunt aruncaţi chiar de vii în focul etern, sau lacul de foc, ei mor, însă sufletul lor supravieţuieşte morţii fizice, şi este chinuit etern. Deci doar luând şi textele despre nimicire şi cele despre un chin veşnic, ajungem la un tablou complet al pedepsei lui Dumnezeu, o pedeapsă, atât în ce priveşte şi trupul (moartea), cât şi în ce priveşte sufletul (chinul etern).

În acest sens, avem exemplul fiarei (anticristului) şi a profetului mincinos, doi oameni de care Diavolul se va folosi din plin, să înşele oamenii din perioada necazului celui mare, ambii sunt aruncaţi de vii în lacul de foc (Apocalipsa 19:20), astfel ei mor sau sunt nimiciţi din punct de vedere fizic (vezi şi Daniel 7:11; 2Tesaloniceni 2:8), însă ei ca spirite (suflete) continuă să fie chinuiţi etern, conform cu Apocalipsa 20:10. Chiar şi trupurile lor moarte vor rămâne în lacul de foc, au parte de tratamentul descris prin cuvintele: „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge." (Marcu 9:48; vezi şi Isaia 66:24).

Deci dacă locuinţa morţilor, avea două dimensiuni, un materială şi una spirituală, tot aşa şi gheena sau lacul de foc, au două dimensiuni, una fizică, a trupului, şi alta spirituală a sufletului, unde acesta este chinuit.

Totuşi Biblia vorbeşte în mod clar, şi de un chin al celor răi, să trecem în revistă câteva texte:

În Evanghelii, Domnul Isus Cristos repetă de mai multe ori ideea potrivit cărora, cei neascultători vor fi aruncaţi fie în cuptorul aprins, fie în întunericul de afară, şi acolo, va fi: „plânsul şi scrâşnirea dinţilor". (vezi textele: Matei 8:12; 13:42, 50; 22:13; 24:51; 25:30; Luca 13:28).

Matei 18:34, 35: „Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său."

În acestă parabolă (Matei 18:23-35), în care iniţial, stăpânul care îl reprezenta pe Dumnezeu, iartă un sclav, sau rob, care avea o mare datorie, dar din cauză că acest rob, nu iartă pe un coleg de sclavie care avea o foarte mică datorie faţă de el, stăpânul aflând, că robul cu datoria mare faţă de el, nu a iertat, nu a urmat exemplul lui, s-a mâniat, şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datorează. Isus confirmă că aşa va face şi Dumnezeu oamenilor care nu iartă. Însă este interesant, că cei neiertători, nu sunt distruşi sau anhilaţi; ci, chinuiţi. Cât timp? Până îşi vor plăti datoria. Pot plăti oameni vreodată dataria faţă de Dumnezeu? Nu (Psalmul 49:7, 8). Deci atunci cât timp vor chinui, fiind chinuiţi de chinuitori[8] sau temnicieri? Etern. Deci e clar că există un chin etern Isus a învăţat de el când a spus: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.".

O altă categorie de dovezi despre un chin etern sunt următoarele:

Apocalipsa 14:9-11: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!"

Este clar că îngerul îi vorbeşte la Ioan despre un chin etern de care au parte cei ce se închină fiarei. Însă adventiştii şi martori, încearcă să răstălmăcească acest text. Martorii, susţin că „Acest chin este determinat de umilirea suferită din cauza demascării acestora din urmă prin intermediul mesajelor proclamate de către aceşti profeţi". Textul nu pomeneşte de un chin din cauza unor mesaje proclamate; ci, din cauza focului şi pucioasei (sulfului).

Astfel NU putem interpreta altfel acest pasaj, deoarece nu găsim nicăieri în Biblie fraza: „chinuit în foc şi în pucioasă", sau „fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor" sau „nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei" ca având un alt sens, şi anume simbolic. Dar să trecem la un alt argument:

Apocalipsa 20:10 (BCR): „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde sunt fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii vecilor."

Teologi adventişti, au interpretat că expresia: „în vecii vecilor" nu se referă literal: pentru totdeauna, ci se referă la un timp care are un sfârşit, aceşti teologi acceptă un chin al lui Satan dar care se finalizează cu zdrobirea lui.

În timp ce cuvântul „en aion" = „în veci", sau cuvântul „veşnic", se poate referi la o epocă ce are un capăt, totuşi, expresia „în vecii vecilor" dacă o mai căutăm în Noul Testament o găsim doar cu sensul de eternitate (vezi: Romani 16:27; Galateni 1:5; Efeseni 3:21; Filipeni 4:20; 1Timotei 1:17; 2Timotei 4:18; Evrei 13:21 1Petru 4:11; 1Petru 5:11; Apocalipsa 1:6, 18; 4:9, 10; 5:13, 14; 7:12; 10:6; 11:15; 15:7; 19:3; 22:5).

Tot la fel şi în restul Bibliei expresia repetativă: „în vecii vecilor" desemnează eternitatea: Exodul 15:18; Psalmi 10:16; 45:17; 48:14; 52:8; 92:8; 145:1; 145:2; 145:21; Isaia 30:8; 34:10; Daniel 12:3.

Astfel chiar dacă cuvântul „aionas" înseamnă epocă sau perioadă de existenţă, prin faptul că cuvântul se repetă: „aionas ton ainon" lit. „în epocile epocilor" este nebiblic de a da o altă interpretare decât pentru totdeauna. Efectiv Biblia nu ne lasă să dăm o altă interpretare la această expresie.

În timp ce adventiştii au interpretat că expresia: „în vecii vecilor" nu se referă literal, Martorii lui Iehova, se leagă de expresia „chinuiţi", spunând că aceasta reliefează ideea că Satan şi slujitorii lui, vor fi prizonieri veşnici însă inconştienţi în lacul de foc, fără posibilitatea de a mai învia vreodată.

Însă cuvântul din greacă folosit aici este: „ba-sa-ni'zo" care în lexicoanele greşeşti este tradus cu „munciţi" sau „chinuiţi", de pildă conform cu The Thayer's Greek-English Lexicon of the New Testament: un prim sens al acestui cuvânt, este: a încerca metale cu piatra pentru încercat, al doilea sens este a chestiona sau interoga prin aplicarea torturii; al treilea sens: a tortura; al patrulea sens o tortură fizică sau mintală (Matei 8:29); al cincilea sens: Marcu 6:48 - muncire. Un cuvânt înrudit cu acesta este: „ba-sa-ni-stes" care apare în Matei 18:34 tradus prin „chinuitori", care chinuiau oamenii întemniţaţi.

Căutând toate textele unde apare acest cuvânt, pentru a găsi sensul lui, pe baza ocurenţelor biblice, este clar că acest cuvânt în toate formele gramaticale, are în N.T. sensul de „chin". Puteţi consulta în acest sens o concordanţă în lb. greacă, şi veţi vedea că chinuiţi: basanisqh, sontai din Ap. 20:10, îl găsiţi în alte forme gramaticale ale cuvântului în pasajele: Ap.9:5; 12:2; 14:11; 18:10, 15; Matei 8:6; 29; 14:24; 18:34; Marcu 5:7; 6:48; Luca 8:28. Şi în toate aceste pasaje este vorba de un chin, astfel că nici această interpretare, nu concordă cu sensul cuvântului dat de ocurenţele acestui cuvânt aşa cum apar în N.T.

În concluzie, dacă suntem sinceri, Biblia nu te lasă să dăm un alt sens acestor cuvinte, adică „chinuiţi" = chinuiţi, torturaţi, şi repectiv: „în vecii vecilor" = pentru totdeauna. Prin urmare e clar că oamenii răi şi Diavolul vor fi chinuiţi etern, deoarece Biblia însuşi nu ne permite o altfel de interpretare.

Însă care este sensul expresiei „focul cel veşnic", atunci când este folosită de Isus (Matei 15:41, 46), se referă la distrugere, sau la un foc literal etern cu scopul de a chinui? Pe baza altor texte, putem afirma cu toată convingerea că în cazul focului veşnic, este vorba de un foc care există pentru totdeauna, şi prin care sunt pedepsiţi cei răi. De unde ştim? Mai sus am studiat Apocalipsa 14:10, 11; 20:10, unde este vorba de un chin literal etern, şi acesta prin foc, Isus Cristos s-a referit la acest foc, atunci când a spus în Matei 25:41: „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!" În ce foc va merge Diavolul, într-unul temporar, sau simbolic, care reprezenta distrugerea? NU, căci Ap. 20:10, afirmă clar: „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde sunt fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii vecilor."

În Matei 3:12; Luca 3:17 şi în Marcu 9:42-48, se vorbeşte de un foc care nu se stinge, în greacă: „Pur asbeston" tradus în NTTF – 2007 lit. cu: „foc nestins" sau „focul cel nestins".

În timp ce în textele din Matei 3:12; Luca 3:17, este vorba de afirmaţia lui Ioan, cum că Isus va boteza cu foc, şi va arde pleava „cu foc nestins" (NTTF – 2007). Să înţelegem că pleava simbol al oamenilor răi, va fi arsă încontinuu, astfel oamenii răi vor fi arşi fără oprire, prin urmare chinuiţi etern? Sau pasajul are un alt sens? Din alte texte biblice, expresia „foc nestins", şi anume un foc supranatural, de la Dumnezeu, un foc ce durează literal veşnic, un foc care are sensul literal de nestins (comp. cu Leviticul 6:12, 13); însă un foc ce nu se consumă, ca şi în cazul arătării de la rug (Exod 3:2). Un foc ce doar omoară persoana, însă nu consumă sau nu face să dispară, trupul celor răi. Un exemplu elocvent, este cel din Isaia 66:24: „Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură."

Deci iată că focul veşnic sau de nestins, este un foc literal care nu se stinge niciodată, şi care după ce a ucis un om rău din punct de vedere fizic, are un rol de incendiere permanentă a trupului dar şi de chinuire a sufletului. Unii însă se întreabă: de ce să chinuie Dumnezeu etern un om, dacă el nu a păcătuit decât 70 sau 80 de ani?

Isus învaţă în Matei 12:32: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor."

Marcu 3:29: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic."

Luca 12:10: „Şi orişicui va vorbi împotriva Fiului omului, i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta."

De ce putem spune, că chinul şi pedeapsa este eternă? Deoarece păcatul, vinovăţia omului este eternă. Omul a respins pe Duhul Sfânt, prin care Dumnezeu dorea să-l convingă că este păcătos, că are nevoie de Cristos, a respins nevoia de Dumnezeu. A ales să trăiască o viaţă independentă, de aceea va avea cea a ales, şi anume a trăi etern fără Dumnezeu în chinuri, în gheena, departe de faţa lui Dumnezeu.

Chinul este etern, desorece păcatul este etern, este un păcat care nu va fi iertat niciodată, dacă cum spun anhiliştii, prin moarte omul este absolvit de păcat, atunci cum se face că Isus spune ceva contrar? El spune: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic." Şi veşnic, nu într-un sens relativ, ci absolut, deoarece „nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor", adică nici în epoca (gr. aion) viitoare, în epoca împărăţiei lui Dumnezeu eterne. Păcatul pur şi simplu „nu i se va ierta." Oamenii răi vor muri, fie în ziua de mânie a lui Dumnezeu, fie la judecata finală, când vor fi aruncaţi în lacul de foc, însă moartea lor fizică, nu va absolvi pe acel om de păcat; ci, el va avea un păcat etern, şi de aceea sufletul lui va fi chinuit etern.

Oamenii necredincioşi au păcătuit împotriva unui Dumnezeu veşnic, au repins veşnicia, cu Dumnezeu, şi de aceea vor trebui să trăiscă fără Dumnezeu, ceea ce este o viaţă de chin. Ei vor fi chinuiţi veşnic, deorece au comis un păcat veşnic, când au respins harul şi Duhul Sfânt (Marcu 3:29). Iubite cititor, focul veşnic nu a fost creat pentru tine, ci pentru Diavol şi îngerii lui, dar dacă nu te vei pocăi şi nu vei asculta de Dumnezeu vei ajunge şi tu acolo (Matei 25:41).

Iti spun dupa ce mor? bine? glumeam.Defapt e logic ca exista viata.Nimeni nu moare.Imagineaza-ti cum ar fi sa nu existi? Adica cum ar fi sa mori si sa nu mai existi?

Nu. Nu cred. Dar voi afla in momentul cand imi voi da ultima suflare.

Da eu cred. Chiar daca cateodata ma mai indoiesc as vrea sa mai fie viata dupa moarte