Iisus chiar a existat! A fost un personaj istoric real. Există si dovezi în sensul asta
Mulţi specialişti spun că există dovezi clare despre existenţa reală a lui Iisus Hristos la începutul primului mileniu al erei creştine. Dincolo de relatările Biblice, există menţiuni clare şi în operele autorilor antici păgâni.


Iisus Hristos este figura centrală a creştinismului. Odată cu el s-a născut religia care a ajuns să domine o bună parte din glob şi totodată să schimbe definitiv istoria. Până şi cronologia are ca punct fundamental existenţa lui IIsus Hristos. Până în secolul al XIX-lea nimeni nu se îndoia de faptul că Iisus Hristos a fost o persoană reală şi că a trăit chiar în anul 1 al primului mileniu, în zona Israelului de astăzi.

Odată cu eliberarea gândirii filosofice şi istorice de influenţele cutumelor de gândire medievală puternic influenţate de religie, au început şi îndoielile cu privire la existenţa reală a acestui simbol fundamental, al creştinismului. Mai mult decât atât odată cu dezvoltarea noilor curente de gândire, mai ales a celor ateiste sau agnostice, existenţa lui Iisus Hristos a fost contestată. Sunt însă numeroşi specialişti care susţin că există dovezi, mai ales documentare privind existenţa istorică reală a lui Iisus Hristos. Iar dovezile nu sunt de origine creştină, ceea ce le conferă mai mare credibilitate.

NOUL TESTAMENT, PRINCIPALA SURSĂ BIOGRAFICĂ DESPRE VIAŢA LUI HRISTOS
Evident, faptele şi viaţa lui Iisus Hristos sunt cel mai bine tratate în Biblie, mai precis în Noul Testament, care este o compilaţie a patru autori, Luca, Marcu, Matei, Ioan numiţi cei patru evanghelişti. Aceştia descriu, cu diferenţe minore, viaţa lui Iisus Hristos, din postura de martori oculari. Evident, există şi contestatari ai autenticităţii evangheliilor, unii, de exemplu, spunând că cea mai veche dintre acestea, după Matei, ar fi fost, de fapt, anonimă şi că nu ar fi fost scrisă de un martor ocular. De partea cealaltă, sunt cei care aduc dovezi privind autenticitatea scrierilor evangheliştilor, inclusiv celei a lui Matei.

De exemplu, episcopul de Ierapolis, citat de Eusebiu din Cezareea, pomenea în secolul al II-lea d. Hr despre această evanghelie, menţionând clar şi autoriul. Ea ar fi fost scrisă în aramaică. Alţii spun că, de fapt, Evanghelia lui Marcu a fost prima şi că a fost scrisă tot în aramaică. Majoritatea specialiştilor cred că evangheliile au fost redactate între anii 70 şi 86 d Hr. Sunt însă şi cei care cred că prima evanghelie a apărut imediat după anul 60 d. Hr. Dincolo de scripturi există o posibilă referinţă la existenţa lui Iisus Hristos şi într-o carte sfântă a evreilor, şi anume în papirusurile descoperite în 1940 la Marea Moartă, scrise între 150 îHR şi 70 d Hr, unde apare menţionat un "învăţător al binelui şi vieţii întru bine". Pentru unii, învăţătorul este Iisus Hristos. Evident există şi numeroşi contestatari.

UN CRONICAR EVREU, PRIMA MĂRTURIE NE-CREŞTINĂ DESPRE IISUS
Prima dovadă documentară a existenţei lui Iisus Hristos în afara textelor religioase îi aparţine unui evreu romanizat. Este vorba despre cunoscutul autor antic de limbă latină Flavius Josephus. Acesta a trăit în perioada 47-100 d. Hr şi a scris, printre altele, lucrarea "Antichităţi iudaice". Aici îl pomeneşte pe Iisus Hristos. "Era în acele vremuri un om înţelept numit Iisus. Este drept să-l numim om, pentru că era un izvor de lucruri minunate, un învăţător atât de bun încât oameni primeau adevărul cu plăcere. A atras de partea lui pe mulţi evrei, dar şi pe mulţi dintre cei numiţi gentiles. El era Hristos şi atunci când Pilat, la sugestia celor puternici din rândul nostru, l-a condamnat la moarte pe cruce, cei care l-au iubit de prima dată nu l-au abandonat, aşa că le-a apărut lor în viaţă, a treia zi, aşa cum profeţiii au proorocit. Aşa că tribul numit al creştinilor, după dânsul, trăieşte şi astăzi", scria Flavius.

IISUS ÎN ISTORIILE ROMANILOR
Numele lui Iisus apare şi în lucrările autorilor latini, unii dintre ei chiar ostili creştinilor. Tacitus scria în "Anale", în anul 115 d. Hr., că prefectul roman Pontius Pilat l-a executat pe Iisus Hristos. "Cristus, de unde vine şi numele creştinilor, a fost condamnat la crucificare în timpul domniei lui Tiberius, fiind trimis la moarte de către procuratorul Pontius Pilat", scria Tacitus. Un alt istoric roman, Pliniu cel Tânăr, guvernator al Asiei Minor scria într-o scrisoare către împăratul Traian în anul 112 d Hr. "Creştinii se întâlnesc în anumite zile orânduite, înainte de ivirea zorilor şi cântă imnuri lui Hristos, ca unui zeu, şi se leagă cu jurământ solemn, să nu facă fapte rele, fraude, adulter, să mintă sau să nege adevărul", scria Pliniu. Suetonius, la rândul său, scria că în timpul împăratului Claudius a fost alungată din Roma o comunitate de evrei care "făcea probleme fiind instigată de învăţăturile lui Hristos".

Ce părere aveți despre asta? Sursa:https://m.adevarul.ro/......index.html

Oamenilor nu le plac mustrarile lui Dumnezeu cand El le spune prin profetii Lui ca ei sa se intoarca de la caile lor rele ca sa traiasca. Si cand vine un astfel de profet, ei cauta sa il omoare. Asa au facut cu cei mai multi dintre ei; si asa au facut cu Domnul Isus. El a avut puteri supranaturale; dar niciodata nu le-a folosit pentru El Insus.
Iar daca El a spus ca "Imi dau viata, ca iarasi s-o iau" (Ioan.10:17), S-a referit la Tatal care L-a inviat "a treia zi dupa Scripturi".
Numai cunoasterea personala lui Dumnezeu va aduce credinta fiecaruia in md individual. Fara cunoastere personala nu poate exista credinta. Orice altceva este amagire, auto-inselare, lucru ce nu vine de la Dumnezeu. Si asa sunt cei mai multi crestini.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Eu nu cred pe nimeni cand imi relateaza fapte imposibile. Chiar nasterea lui Iisus nu e in regula, nu respecta legile naturii, nici Dumnezeu daca ar fi fost tatal lui Iisus nu a avut un comportament decent, sa lase insarcinata o femeie, sa o paraseasca, sa o lase in grija altui barbat, sa isi lase fiul sa fie maltratat, e un comportament ce nu poate fi laudat. E o poveste absurda, neverosimila, unde mai pui ca suferinta lu iIisus ar trebui sa absolve pacatosii de vina pe care se zice ca o au, iarasi un lucru foarte urat, daca un om greseste, el trebuie sa mearga la inchisoare, eu daca trimit la inchisoare pe altcineva in locul vinovatului nu inseamna ca cel vinovat si-a ispasit pedeapsa si ca e iertat, deci sunt niste nedreptati si nonsensuri uriase, apoi daca se zice ca Adam a pacatuit cu Eva si Dumnezeu i-a facut, deci e ca si cum trimit copilul la scoala cu tigari in ghiozdan si dupa aceea il cert ca de ce a fumat, Adam si Eva = vinovati, Dumnezeu = corectitudinea si nevinovatia maxima, deci e din nou o absurditate, o rautate, nedreptate si un comportament foarte urat. El ne-a facut gresit si tot noi suntem vinovati si pacatosi. Apoi se mai spune ca suntem fii lui. Eu vad ca seman cu mama si cu tata, nu cu un Dumnezeu invizibil fara chip si eu sa zic ca sunt fiul lui, apoi daca tot el e creatorul atotputernic care nu greseste, numai noi gresim si trebuie sa ne cerem iertare de la el, de ce face oameni rai, oameni cu defecte genetice, oameni bolnavi? Asta e chipul si asemanarea lui? El e alb sau negru? vad ca are si copii albi si negri. Apoi daca tot e asa de vizibil de nu-l vede nimeni si ne ajuta asa de mult si des de trebuie sa astepti o minune ca sa te ajute cu ceva, iar acea minune e si ea falsa daca suntem mai exigenti si nu ne lasam prostiti pe fata, ce incredere sa avem ca ne mai ofera si o asa zisa viata vesnica neverificabila, ca eu cu mama nu m-am mai intalnit dupa ce a murit. E multa fantezie, minciuna, povesti si legende neverificabile, cu o logica cat se poate de stramba, povesti spuse doar ca sa atraga prin promisiuni si amenintari false, ca sa nu te mai lasi de o asa credinta ca nu stiu ce ti se intampla, probabil pierzi viata de dupa moarte pe care n-o are nimeni si ajutorul invizibil. Daca exista un Dumnezeu, atunci nu e cel din carte. E unul invizibil care nu face nimic, orb, surd, mut si neputincios. Stiinta macar descopera cate ceva, mai avanseaza, dar de la credinta nu am nici o speranta.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Îți dau dreptate aici, pentru că și eu am fost ca tine. Ba încă tu vorbești prea frumos despre Dumnezeu; eu am fost mai rău. Dar asta până când Dumnezeu mi s-a descoperit. Cum și în ce fel a făcut-o, este un alt subiect de discuție pe care l-am oferit cu detalii de mai multe ori pe site.
Lucrurile ajung logice numai atunci când le cunoaștem. Iar cunoașterea nu este altceva decât educație. Cunoștința duce la educație.
Așa stau lucrurile și în domeniul spiritual. Viața noastră este o educație continuă. Problemele și necazurile nu sunt decât educație -o metodă prin care Dumnezeu dorește să ne educe. Și educația în domeniul spiritual nu este altceva decât încrederea în Dumnezeu. Credința în existența lui Dumnezeu o are și diavolul și îngerii lui; dar noi avem nevoie de mai mult. Adică de încredere. Și logic, această încredere nu vine decât prin cunoaștere. O credință oarbă nu este decât ca scârțâitul cretei pe tablă.
Nici n-am fi știut să scriem și să citim dacă nu am fi fost educați în privința aceasta. Nici lucrurile mai grele nu pot fi înțelese (de exemplu matematica) dacă nu suntem educați în privința aceasta -educati în cunoaștere.
Dar aici vorbim de lucruri spirituale. Pentru că omul este o ființă și spirituală -in sensul că avem și nevoi spirituale, și nu doar fizice. Si nevoile spirituale sunt acestea: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor". (Galateni.5.22,23) Toate aceste lucruri se pot găsi și în lume. Dar ele sunt doar copii, imitații ale celor reale. Numai atunci când omul va cunoaște aceste lucruri originale, numai atunci își va da seama ce este original și ce este fals, imitație.
De aceea noi trebuie să avem și o educație spirituală pe langa celelalte de ne purta bine cu oamenii sau de a învăța carte, de a învăța să muncim.
Dar dacă un părinte nu știe să scrie și să citească, cum îl poate învăța pe copilul lui aceste lucruri? Nu poate. Așa stau lucrurile și în cele spirituale. Dacă părinții noștri nu au fost educați în cunoașterea de Dumnezeu, ce poate să le spună copiilor lor despre El? Sau cum îi poate conduce la cunoașterea de Dumnezeu?
Dar slavă lui Dumnezeu că dacă părinții greșesc, totuși nu suntem lăsați de izbeliște. Aici intervine autoeducația. Adică dacă părinții noștri au neglijat această cea mai importantă educație, atunci este de datoria noastră să cercetăm cum stau lucrurile. Adevărul trebuie cunoscut și cercetat în mod individual.
Trebuie să recunoaștem că din punct de vedere spiritual noi suntem educați doar la nivelul de a învăța cum să ținem stiloul în mână; adică în sensul că "eu cred că există Ceva acolo", și nimic mai mult.
Ah! Eu nu știu la ce se gândesc oamenii atunci când dau naștere la copii! Sau nu se gândesc la nimic? Poate cel mult doar ca să le fie bine în viață și să nu aibă parte de lipsurile pe care le-au avut ei, și ca copilul să învețe să se poată descurca singur când va creste mare. De parcă numai atât ar avea nevoie un om: mâncare, băutură, casă, mașină și familie. Dar în care din lucrurile menționate se găsește dragostea, încrederea, pacea, bunătatea, răbdarea, credința, facerea de bine? Tindem să spunem că în familie, nu-i așa? Dar am adus noi aceste lucruri în noua noastră familie ca să le putem avea? Ori așteptăm ca ceilalți din familie să le aducă, pentru că noi suntem ocupați ca să aducem lucrurile materiale, bani și mâncare? Sau poate credem că odată ce ne-am format familii, dragostea, pacea și celelalte lucruri vor lua naștere așa în mod instant ca niște scântei și gata s-a aprins dragostea, s-a aprins și răbdarea, etc. Mi-e teamă că nu este așa, și că alt gen de scântei vor lua naștere.
Repet: fără educație în nici o mie de vieți nu vom avea parte de lucrurile spirituale menționate mai sus. Ba încă spun că dacă nu am fost educați -sau nu ne-am autoeducat- ca să avem dragoste chiar dacă nu ne simțim iubiți, dacă nu avem pace care să împrăștie atmosfera apăsătoare din cămin, dacă nu am fost educați ca să avem răbdare și îndelungă răbdare, și celelalte lucruri spirituale, atunci nici nu ar trebui ca să ne facem familii.
Pentru că toate acestea nu se găsesc într-o butelie și când este nevoie doar îi dăm drumul și aprindem focul. Nici măcar nu ne naștem cu ele. Aceste lucruri se dobândesc prin educație.
Îmi vin în minte oamenii aceia săraci și care mai au și o mulțime de copii. Câtă milă ar inspira situația lor -si trebuiesc educați ca să iasă din această stare- ei tot nu vor scăpa de judecată. Toți părinții vor fi trași la răspundere pentru educația precară oferită; sau pentru lipsa acesteia. Nici acei oameni din Africa nu vor scăpa. Sărăcia nu este o scuză pentru a nu oferi educație.
Iosif și Maria au fost si ei săraci. Dar Dumnezeu nu a găsit pe nimeni în toată țara oameni mai educați în cele spirituale. Ei erau oameni temători de Dumnezeu; erau evlavioși. Iar imaginea noastră despre ce este un om temător de Dumnezeu și evlavios este cu totul deformată; bineînțeles, din lipsă de educație spirituală. Domnul Hristos nu Se putea întrupa într-o familie în care ar fi lipsit educația spirituală. Este greu de imaginat ca un copil crescut și ajuns om matur la 35 de ani, și să nu fi păcătuit niciodată. Cu siguranță că am spune că este o aberație lucrul acesta. Dar nu este mai degrabă aberație creșterea unui copil fără educație spirituală?
Chiar dacă sunt puține cazurile în care găsim scris despre oameni că ei erau plăcuți înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor (vezi Iosif fiul lui Iacov; Samuel), chiar dacă nu se spune că ei n-au fost fără păcat, totuși aceste cazuri au existat.
Moralitatea -educatia spirituală- nu ne naștem cu ea, ci o dobândim numai prin educație. Iar vederea, înțelegerea noastră despre moralitate este îngustă. Pentru că moralitatea este de natură spirituală. Adică nu-i fac rău semenului meu ca să nu ajung la pușcărie; ci nu-i fac rău semenului meu pentru că îl iubesc.
"Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?" (Matei.5:47)
"Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,
ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei.5:44,45)
Avem nevoie să iubim și să iertăm chiar și atunci când nu putem să facem asta. Și fără educația de care am vorbit nu vom putea să o facem niciodată. Dumnezeu nu este absurd să ne ceară ce nu putem să facem. Dar ne cere să ne lăsăm educați de El; "pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu." (Matei.10:27)
Recomand cartea "Viața lui Iisus" -care este mai mult decât o carte:
https://www.viatasisanatate.ro/viata-lui-iisus
După ce o vei citi, vei ajunge să vezi ce înseamnă educația de care vorbesc. Unii chiar au dorit să dobândească o astfel de educație; alții din motive numai de ei știute n-au dorit să cunoască mai mult. Dar nimeni nu a putut să o conteste.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Acceptarea neadevarului drept adevar, a nedreptatii ca dreptate nu inseamna o educatie in sensul bun, ci o educatie in sensul de a accepta sa fii inselat. Cu vorbe multe si explicatii bizare se poate face orice.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Fără educație nu putem să deosebim binele de rău, și nici nu ne putem opune răului. Sau vom face aceasta în funcție de educația primită.
Cum am spus în altă parte, noi nu trebuie să dăm ațipire pleoapelor noastre până când nu vom găsi răspunsuri la întrebări. Nepăsarea sau lenea nu trebuiesc tolerate. Adevărul trebuie să existe în orice situație, și nu trebuie să fim nepăsători. Aceasta ne învață educația spirituală: ne îndeamnă să căutăm adevărul și să ne ferim de orice ni se pare rău. Și nu este nimic rău în educația spirituală, nimic rău în a dobândi aceste lucruri: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.

Răspunde

Raportează

Evaluează

E corect, dar educatia nu inseamna acceptarea unor fantezii drept adevar, pentru ca atunci ne imbogatim cunoasterea doar cu lucruri neadevarate, inutile si care ne duc mai departe in eroare. Cand citim ceva trebuie sa citim si cu mintea, si printre randuri. Nu ne putem lasa inselati de orice poveste ireala. Cand suntem copii si nu stim nimic, oricine ne poate induce in eroare spunandu-ne lucruri neadevarate ce par a avea o logica. Cu cat inaintam in varsta, suntem mai imuni la astfel de incercari. Minciuna e la tot pasul. E cam mult sa poti accepta fanteziile altora drept adevar cand in realitate nu se intampla asa. La fel nici interpretarile eronate nu pot ascunde adevarul. Cand esti mai batran si ai o oarecare experienta, nu iti trebuie mult sa vezi ce e real si ce nu. Stiinta are valoare. Se cerceteaza, se trag concluzii si se merge mai departe. Aceea e adevarata educatie. Credinta explica lucruri imaginare si reale simultan, folosind explicatii fanteziste, care nu se verifica in practica. Sunt doar iluzii legate de realitate. Orice e "scris" in credinta are explicatii clare, reale, simple, care nu au cum sa fie pe placul celor care au facut acele scrieri si nici pe placul credinciosilor care au acceptat acele scrieri drept adevarate.
In consecinta eu consider adevarata educatie aceea care se bazeaza pe adevar si nu ridica speculatiile si explicatiile fanteziste la rang de adevar.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Am înțeles ce vrei să spui. Doar că știința are ramura ei de lucruri palpabile; pe când spiritualitatea are domeniul ei: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor." (Galateni.5:22,23)
Pe de altă parte Biblia nu ne învață să separăm știința de celelalte domenii ale vieții. Știința este un dar oferit omului ce trebuie dezvoltat. Numai că omul a rămas doar la stadiul de dezvoltare al științei, și a uitat complet de partea cea mai importantă a omului: spiritualitatea -care până la urmă este și aceasta o știință.
De ce spun că spiritualitatea este cea mai importantă? De exemplu, dacă un om nu se simte iubit și nu iubește pe nimeni, singura lui nădejde și dorință este moartea. Pur și simplu nu-și dorește să trăiască. Și depresia -căci despre ea este vorba- se înmulțește foarte repede fără să țină cont de vârstă.
Repet: știința este doar un dar -printre multe alte daruri- pe care oamenii trebuie să-l dezvolte spre viață și sănătate. Dumnezeu nu este împotriva științei; El nu este împotriva darului Său. Dar noi nu trebuie să rămânem și să ne dezvoltăm doar la stadiul de știință.
Partea spirituală nu trebuie respinsă de oameni. Ne naștem cu această respingere față de Dumnezeu; dar dacă am fi primit o educație spirituală în copilărie, acum ne-ar fi fost ușor nu doar să-L acceptăm pe Dumnezeu (pentru că L-am fi cunoscut în copilărie), ci acum am fi fost ajunși la statura de om mare în cunoașterea Lui.
Lucrurile spirituale menționate mai sus sunt primele lecții pe care copilul trebuie să le învețe. La urmă când va creste mare va trece și pe partea de știință și alte domenii, dar niciodată nu va părăsi primele lecții. Pentru că acestea formează caracterul, și mă ajută să mă accept și să mă iubesc pe mine însumi și pe oameni. Și când un om va ajunge să cunoască pe Dumnezeu, este imposibil să nu-L iubească. Pentru că întotdeauna dragostea i-a naștere prin cunoaștere. Și această cunoaștere, acest domeniu de dezvoltare nu se sfârșește niciodată. Pentru că Dumnezeu este un izvor nesecat de cunoaștere, de viață.

Răspunde

Raportează

Evaluează

E corect, insa partea spirituala nu trebuie sa insemne fantezie, inlocuirea realitatii cu fictiune si cu sperante false. Prin credinta omul traieste intr-o realitate virtuala si nu de putine ori diferenta dintre realitate si fictiune e enorma si asta nu are cum sa-l ajute. El se crede protejat, nemuritor, pacatos, credincios si in realitate nu se afla in nici una din aceste situatii.

Răspunde

Raportează

Evaluează