| BlitzkriegJack a întrebat:

In ce circumstanta avem voie sa omoram pe cineva?

Also, este Dumnezeu nevoit sa respecte legile pe care le-a dat?

27 răspunsuri:
| EmaS a răspuns:

In nici una. Poti sa te aperi dar chiar sa omori pe cineva?!

| BlitzkriegJack explică (pentru EmaS):

Am inteles. Deci nu am voie sa omor pe nimeni, fara exceptii. Atunci Dumnezeu de ce a omorat acei peste 2 milioane de oameni in Potop?

| EmaS a răspuns (pentru BlitzkriegJack):

Pentru ca El este sfant si drept si pedepseste pacatul.

| BlitzkriegJack explică (pentru EmaS):

Deci noi trebuie sa tinem cont de legile lui si el nu? E ca si cum un fumator ne-ar spune sa nu fumam.

| danay72 a răspuns:

Nu avem nici o scuza pentru a omora pe cineva.Romani12:17-21.

Răspuns utilizator avertizat
| Inferno a răspuns (pentru danay72):

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Cod penal actualizat prin:
Lege nr. 247/2005 - privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente din 19 iulie 2005, Monitorul Oficial 653/2005;
Lege nr. 169/2002 - privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, Monitorul Oficial 261/2002;

| Inferno a răspuns (pentru danay72):

"Deutoronom
18. De va avea cineva fecior rău şi nesupus, care nu ascultă de vorba tatălui său şi de vorba mamei sale şi aceştia l-au pedepsit, dar el tot nu-i ascultă,
19. Să-l ia tatăl lui şi mama lui şi să-l ducă la bătrânii cetăţii lor şi la poarta acelei cetăţi şi către preoţii cetăţii lor să zică:
20. Acest fiu al nostru este rău şi neascultător, nu ascultă de Cuvântul nostru şi este lacom şi beţiv".
21. Atunci toţi oamenii cetăţii lui să-l UCIDA cu pietre şi să-l OMOARE. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău şi toţi Israeliţii vor auzi şi se vor teme."

| danay72 a răspuns (pentru ßirGagaWelch):

Daca ma ataca un nebun ma apar, sau fug, il imobilizez, dar nu-l omor.Cat despre tara, chiar si cand in Romania era obligatoriu serviciu militar, adevaratii inchinatori nu au efectuat acest serviciu si chiar au fost inchisi in inchisori sau au facut un serviciu alternativ, dar n-au pus mana pe arma.Acest lucru implineste de fapt ceea ce zice Biblia ca avea sa faca religia adevarata, in ultimele zile, adica sa nu practice razboiul.Isaia2:2-4.De fapt asa arata cineva ca-i un adevarat crestin, daca intr-adevar isi iubeste aproapele.Matei22:39

Răspuns utilizator avertizat
| danay72 a răspuns (pentru ßirGagaWelch):

Legi care reflectau îndurarea şi imparţialitatea
Era Legea mozaică un cod de legi rigid şi implacabil? În nici un caz. Sub inspiraţie divină, regele David a scris: „Legea lui Iehova este perfectă" (Psalmul 19:7, NW). După cum bine ştia el, Legea promova îndurarea şi imparţialitatea. În ce fel?
În zilele noastre, legile din unele ţări par a fi mai indulgente şi mai binevoitoare cu infractorii decât cu victimele. De exemplu, să zicem că hoţii sunt trimişi la închisoare. În acest răstimp, victimele suferă de pe urma furtului, dar mai au de plătit şi impozite pentru acoperirea cheltuielilor necesare cazării şi hrănirii infractorilor. În Israelul antic, nu existau închisori aşa cum există astăzi. Severitatea pedepselor era reglementată prin lege (Deuteronomul 25:1–3). Hoţul trebuia să despăgubească victima pentru ceea ce-i furase şi trebuia să plătească şi ceva în plus. Cât anume? Suma varia de la caz la caz. Din câte se pare, era lăsată la latitudinea judecătorilor care luau în considerare o serie de factori, cum ar fi căinţa păcătosului. Aşa se explică de ce în Leviticul 6:1–7 se vorbeşte despre o despăgubire mult mai mică decât în Exodul 22:7.
Legea era îndurătoare şi admitea că nu toate delictele erau deliberate. De exemplu, când un om ucidea pe cineva din greşeală, ucigaşul nu trebuia să plătească viaţă pentru viaţă dacă fugea într-una din cetăţile de refugiu, care erau situate pe tot cuprinsul Israelului. După ce judecători competenţi cercetau cazul, ucigaşul trebuia să locuiască în cetate până la moartea marelui preot. După aceea, era liber să locuiască oriunde dorea. În felul acesta, el beneficia de îndurarea divină. Totodată, această lege punea în evidenţă marea valoare a vieţii umane. — Numeri 15:30, 31; 35:12–25.
Legea apăra drepturile personale. Iată cum erau ocrotiţi datornicii: Legea interzicea intrarea în casa unui datornic pentru a-i sechestra bunurile ca măsură de asigurare a unui împrumut. Creditorul trebuia să rămână afară şi să-l lase pe datornic să-i aducă garanţia. Astfel, nimeni nu putea pătrunde cu forţa în casa aproapelui său. Dacă lua garanţie veşmântul exterior al unui datornic, creditorul trebuia să i-l înapoieze la lăsarea serii, deoarece era posibil ca acesta să aibă nevoie de haină noaptea pentru a se încălzi. — Deuteronomul 24:10–14.
Chiar şi războaiele erau reglementate prin Lege. Poporul lui Dumnezeu trebuia să poarte războaie nu pentru a-şi satisface setea de putere sau de cucerire, ci ca reprezentant al lui Dumnezeu în ‘Războaiele lui Iehova’ (Numeri 21:14, NW). În majoritatea cazurilor, israeliţii trebuiau să ceară mai întâi capitularea în condiţiile stabilite de ei. Dacă cetatea refuza să se predea, israeliţii puteau începe asediul, care se desfăşura după regulile stabilite de Dumnezeu. Spre deosebire de majoritatea soldaţilor care au luptat de-a lungul timpului, bărbaţii din armata Israelului nu aveau voie să violeze femeile sau să provoace masacre inutile. Ei nu aveau voie să distrugă mediul natural, fiindu-le interzis să taie pomii fructiferi. Armatele altor naţiuni nu aveau interdicţii de acest gen. — Deuteronomul 20:10–15, 19, 20; 21:10–13.
Nu vă înfioraţi când auziţi că în unele ţări chiar şi copiii sunt instruiţi să devină soldaţi? În Israelul antic, nici un bărbat sub 20 de ani nu era primit în armată (Numeri 1:2, 3). Chiar şi un bărbat matur era scutit de serviciul militar dacă era exagerat de fricos. Un bărbat căsătorit de puţin timp era scutit de armată un an întreg pentru a apuca să-şi vadă fiul care i se năştea înainte de a intra în acest serviciu riscant. În felul acesta, se spunea în Lege, tânărul soţ putea să-i facă o „bucurie" soţiei sale, cu care abia se căsătorise. — Deuteronomul 20:5, 6,  8; 24:5.
De asemenea, Legea le ocrotea pe femei, îi proteja pe copii şi apăra familia. Părinţii erau obligaţi prin lege să le acorde copiilor lor o atenţie permanentă şi să le ofere instruire spirituală (Deuteronomul 6:6, 7). Legea interzicea orice formă de incest, pedeapsa fiind moartea (Leviticul, capitolul 18). Era interzis şi adulterul, care destramă atâtea familii, răpindu-le siguranţa şi demnitatea. Legea îi ocrotea pe orfani şi pe văduve interzicând în termeni cât se poate de categorici abuzurile faţă de această categorie defavorizată. — Exodul 20:14; 22:22–24.
Unii ar putea întreba însă: De ce îngăduia Legea poligamia (Deuteronomul 21:15–17)? Trebuie să analizăm aceste legi în contextul acelor timpuri. A judeca Legea mozaică după criteriile din prezent şi în contextul culturilor actuale înseamnă, cu siguranţă, a-i da o interpretare greşită (Proverbele 18:13). Conform normei stabilite de Iehova în Eden, căsătoria este o legătură permanentă între un bărbat şi o femeie (Geneza 2:18, 20–24). Însă, pe timpul când Iehova a dat Israelului Legea, poligamia se practica de secole. Iehova ştia bine că poporul său „încăpăţânat" avea să încalce foarte des chiar şi porunci fundamentale, cum ar fi cele ce interziceau idolatria (Exodul 32:9). Aşadar, manifestând înţelepciune, el nu a ales acea perioadă pentru a corecta toate practicile lor legate de căsătorie. Să nu uităm însă că nu Iehova a instituit poligamia. El s-a folosit însă de Legea mozaică pentru a reglementa poligamia la poporul său şi pentru a preîntâmpina abuzurile.
De asemenea, sub Legea mozaică, un bărbat putea să divorţeze de soţia sa dintr-un motiv bine întemeiat, cauzele de divorţ fiind foarte variate (Deuteronomul 24:1–4). Isus a considerat această procedură o concesie pe care Dumnezeu le-o făcuse evreilor „din cauza durităţii inimii [lor]". Cu toate acestea, asemenea concesii au fost temporare. Pentru continuatorii săi, Isus a restabilit norma iniţială a lui Iehova cu privire la căsătorie. — Matei 19:8.
Legea promova iubirea
Ţi-ai putea imagina un sistem de legi actual care să promoveze iubirea? Legea mozaică promova iubirea mai presus de orice. Numai în cartea Deuteronomul, echivalentul ebraic pentru „iubire" apare în diferite forme de peste 20 de ori. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" era a doua mare poruncă din Lege (Leviticul 19:18; Matei 22:37–40). Evreii trebuiau să manifeste acest gen de iubire nu numai faţă de compatrioţii lor, dar şi faţă de străinul care locuia printre ei, ca o reamintire a faptului că şi ei fuseseră cândva străini într-o altă ţară. Ei trebuiau să manifeste iubire faţă de săraci şi faţă de infirmi, oferindu-le ajutor material şi reţinându-se să profite de pe urma situaţiei lor nefericite. Lor li se poruncea chiar să trateze cu bunătate şi consideraţie animalele de povară. — Exodul 23:6; Leviticul 19:14, 33,  34; Deuteronomul 22:4, 10; 24:17, 18.
Azi,Dumnezeu anunta ca va fi si in viitorul apropiat un necaz cum nu a mai fost,iar faptul ca permite sa se intample acest lucru,mi se pare normal,pentru ca pamantul e locuinta lui, iar cei care nu doresc sa faca ce spune El, mi se pare normal sa nu le mai permita sa stea.Ca si un parinte iubitor,spune ce e bine si ce nu,daca asculta trag foloase, daca nu, suporta consecintele actiunilor lor.Psalmi37:9-11.Cat despre dictatorii care au facut atat de multe atrocitati, acestia azi nu mai sunt si nu au nici o speranta de viitor. Dumnezeu e drept, nu sadic. Daca vei studia Biblia pe subiecte vei intelege mai bine.Fiecare intrebare pe care ai pus-o trebuie discutata in detaliu, nu cu cateva cuvinte care le spun eu.Intrebarile tale au raspuns. Poate te ajuta situl www.jw.org.Mie mi-a facut placere sa discutam.

Răspuns utilizator avertizat
| danay72 a răspuns (pentru ßirGagaWelch):

Libertate de alegere avem fiecare dintre noi. Faptul ca eu gandesc si actionez intr-un fel,iar tu in alt fel, arata ca avem aceasta libertate. Avantajul e ca Dumnezeu ne spune ce e bine si ce e rau, dar depinde de noi daca vrem sa tinem cont de normele sale. Apoi, legat de Satan, de ce nu l-a omorat inca.
Când i-a făcut pe Adam şi pe Eva să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, Satan i-a îndemnat practic la răzvrătire. El a pus la îndoială modul lui Iehova de a conduce. Cu alte cuvinte, Satan a spus: „Dumnezeu este un conducător rău. El îi minte pe supuşii lui şi îi privează de ceva bun. Oamenii n-au nevoie de conducerea lui Dumnezeu. Ei pot stabili singuri ce este bine şi ce este rău. Dacă aş fi eu conducătorul lor, le-ar merge mult mai bine". Cum urma să reacţioneze Dumnezeu la această acuzaţie calomniatoare? Unii cred că ar fi trebuit, pur şi simplu, să-i distrugă pe rebeli. Însă s-ar fi răspuns astfel la acuzaţia lui Satan? S-ar fi dovedit că modul de a conduce al lui Dumnezeu este bun?
Dând dovadă de un simţ al dreptăţii perfect, Iehova s-a reţinut să-i distrugă imediat pe rebeli. El ştia că era nevoie de timp pentru a răspunde aşa cum se cuvine acuzaţiei lui Satan şi pentru a demonstra că acesta era un mincinos. De aceea, Dumnezeu le-a permis oamenilor să se conducă o vreme sub influenţa lui Satan.

După unii, Dumnezeu ar fi trebuit, pur şi simplu, să-i distrugă pe rebeli şi să creeze alţi oameni. Însă Iehova îşi făcuse deja cunoscut scopul de a umple pământul cu descendenţii lui Adam şi ai Evei şi voia ca aceştia să trăiască pe un pământ paradiziac (Geneza 1:28). Iehova îşi realizează întotdeauna scopurile (Isaia 55:10, 11). În plus, dacă i-ar fi distrus pe rebelii din Eden, controversa legată de dreptul lui de a guverna ar fi rămas nerezolvată.
Să ne gândim la următoarea ilustrare: Un profesor le arată elevilor cum să rezolve o problemă dificilă. Un elev inteligent se răzvrăteşte şi spune că metoda profesorului nu este bună. El susţine cu tărie că ştie o metodă mult mai bună, lăsând impresia că profesorul este incompetent. Unii elevi îi dau dreptate, răzvrătindu-se şi ei. Ce ar trebui să facă profesorul într-o asemenea situaţie? Dacă i-ar da afară pe rebeli, ce vor gândi colegii lor? Nu ar crede oare că elevul care s-a răzvrătit şi susţinătorii lui au dreptate? Toţi ceilalţi elevi din clasă şi-ar putea pierde respectul faţă de profesor, considerând că îi este frică să nu se descopere că n-a avut dreptate. Dar, să presupunem că profesorul îi permite elevului răzvrătit să demonstreze în faţa clasei cum ar rezolva el problema.
Şi Iehova a făcut ceva asemănător. Să ne amintim că la cele întâmplate în Eden au asistat milioane de îngeri (Iov 38:7; Daniel 7:10). Modul în care avea să acţioneze Iehova urma să aibă un puternic efect asupra acelor îngeri, iar, în final, asupra tuturor creaturilor înzestrate cu raţiune. Ce a făcut deci Iehova? El i-a permis lui Satan să arate cum ar conduce el omenirea. De asemenea, Dumnezeu le-a permis oamenilor să se guverneze singuri, sub influenţa lui Satan.
Profesorul din ilustrarea de mai înainte ştie că elevul răzvrătit şi cei de partea lui se înşală. Însă el mai ştie că, permiţându-le să încerce să-şi demonstreze afirmaţiile, toată clasa va avea de câştigat. Când se va vedea clar că nu au dreptate, toţi elevii sinceri se vor convinge că profesorul este singurul competent să conducă clasa. Ei vor înţelege, de asemenea, motivul pentru care profesorul îi va da afară pe elevii răzvrătiţi. În mod asemănător, Iehova ştie că oamenii cu inima sinceră şi îngerii fideli vor avea de câştigat văzând că Satan şi adepţii lui au dat greş şi că oamenii nu se pot guverna singuri. Ei vor învăţa un adevăr esenţial, ca şi Ieremia din vechime, care a spus: „Ştiu, DOAMNE, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii". — Ieremia 10:23.
DE CE ATÂTA VREME?
Totuşi, de ce a permis Iehova suferinţa atâta vreme? De ce nu pune el capăt răutăţilor? Să ne gândim la două lucruri pe care profesorul din ilustrarea noastră nu le-a făcut. În primul rând, el nu l-a oprit pe elevul răzvrătit să-şi spună punctul de vedere. În al doilea rând, nu l-a ajutat pe elev să-şi demonstreze afirmaţiile. În mod asemănător, nici Iehova nu a făcut două lucruri. În primul rând, el nu i-a împiedicat pe Satan şi pe adepţii lui să demonstreze dacă au sau nu dreptate. Dar aceasta cerea timp. Pe parcursul a mii de ani de istorie, oamenii au avut posibilitatea să încerce tot felul de forme de guvernare independentă de Dumnezeu. În pofida progreselor înregistrate în domeniul ştiinţei, dar nu numai, nedreptăţile, sărăcia, criminalitatea şi războaiele au luat o amploare fără precedent. S-a demonstrat clar până acum că guvernarea umană a dat greş.
În al doilea rând, Iehova nu l-a ajutat pe Satan să conducă această lume. Dacă Dumnezeu ar fi împiedicat, de exemplu, crimele oribile, nu ar fi arătat el că susţine cauza rebelilor? N-ar fi dat el de înţeles că oamenii se pot guverna singuri, fără să suporte consecinţe dezastruoase? Dacă ar fi procedat astfel, Iehova s-ar fi făcut şi el vinovat de minciună. Însă „este imposibil ca Dumnezeu să mintă". — Evrei 6:18.
Dar ce putem spune despre suferinţa îndurată de oameni de-a lungul acestei perioade în care Dumnezeu a permis răzvrătirea? Ar trebui să ne amintim că Iehova este atotputernic. Prin urmare, el poate să înlăture efectele suferinţei omenirii şi chiar o va face, procesul de distrugere a pământului va fi anulat prin transformarea planetei într-un paradis. Efectele păcatului vor fi înlăturate pe baza credinţei în jertfa de răscumpărare a lui Isus, iar efectele morţii vor fi anulate prin înviere. Astfel, Dumnezeu îl va folosi pe Isus pentru ‘a distruge lucrările Diavolului’ (1 Ioan 3:8). Iehova va face toate aceste schimbări la momentul potrivit. Putem fi fericiţi că el nu a acţionat până acum, deoarece, altfel, nu am fi avut posibilitatea să învăţăm adevărul şi să-i slujim (2 Petru 3:9, 10). Între timp, Dumnezeu îi caută pe oamenii sinceri care doresc să-i aducă închinare şi îi ajută să suporte suferinţele pe care le-ar putea avea în această lume plină de necazuri. — Ioan 4:23; 1 Corinteni 10:13.

Răspuns utilizator avertizat
| M25M a răspuns:

Auto-aparare. Nu vorbesc dintr-o perspectiva religioasa, ci din cea umana.
Pentru ca ne iubeste, dar pedepeste-te pacatul, cu toate ca a dat liber arbitru dar cine mai tine cont...

| Mikhtarian a răspuns:

Nu avem voie sa omoram pe nimeni, suntem egali.
Dumnezeu stie cel mai bine, ce a facut fiecare.

| Inferno a răspuns (pentru Mikhtarian):

Legitimă apărare. Atac imediat. Circumstanţe atenuante legale. Provocare

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Indice alfabetic: Drept penal
- legitimă apărare
- provocare

C. pen., art. 44, art. 73 lit. b)

1. Legitima apărare presupune ca atacul material, direct şi injust pentru înlăturarea căruia persoana săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală să fie imediat - iminent sau actual. Nu se află în stare de legitimă apărare, în sensul art. 44 C. pen., persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală după scurgerea unui interval de timp de la consumarea atacului, în timp ce victima se retrăgea în fugă, întrucât atacul nu era nici iminent şi nici actual.
2. Circumstanţa atenuantă legală a provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., presupune săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, iar nu a altei persoane, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii sau prin altă acţiune ilicită gravă. Prin urmare, circumstanţa atenuantă legală a provocării nu poate fi reţinută, dacă făptuitorul nu a avut certitudinea că violenţa a fost exercitată de persoana vătămată.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 945 din 17 martie 2009

Prin sentinţa nr. 674 din 5 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 33 C. pen., a condamnat pe inculpatul G.V. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, iar în baza art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 33 C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 5 ani închisoare.
În baza art. 33 - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare.
În baza art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, ca pedepse accesorii.
Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat că între martorul Ţ.D. şi inculpatul G.V. a izbucnit un conflict privitor la martora A.V. (fosta prietenă a lui Ţ.D. şi actuala prietenă a inculpatului), iar în dimineaţa zilei de 15 aprilie 2007, Ţ.D. l-a sunat de mai multe ori pe inculpat, între cei doi existând discuţii în cursul cărora şi-au adresat reciproc injurii şi ameninţări, discuţii care s-au terminat cu concluzia că trebuie să se întâlnească seara în parc la Obor.
În jurul orelor 2300, Ţ.D. împreună cu alţi nouă prieteni au venit în parc, loc în care s-au întâlnit cu rudele şi prietenii inculpatului, între cele două grupuri având loc o încăierare în urma căreia numitul G.A. (unchiul inculpatului) a fost înjunghiat în fesa dreaptă. Datorită faptului că grupul inculpatului era format din persoane mai în vârstă şi mai puternice, Ţ.D. împreună cu grupul său, după înjunghierea numitului G.A., au fugit spre un magazin, fiind urmăriţi de cei din grupul advers. Ţ.D. împreună cu alte patru persoane din grupul său au fugit spre piaţă, iar celelalte cinci persoane din grupul său printre care şi cele două victime (P.M. şi T.A.) au fugit spre Şoseaua Colentina. În dreptul colţului unui magazin, în timp ce fugeau, cei cinci au fost ajunşi de inculpat şi o parte din grupul lui, loc în care inculpatul i-a aplicat victimei P.M. o lovitură de cuţit în spate. Profitând de faptul că în acelaşi timp T.A., care se îndrepta spre o staţie de tramvai, s-a împiedicat, inculpatul şi cei care-l însoţeau s-au îndreptat spre cel căzut. În apropierea gardului staţiei de tramvai, pe carosabil, T.A. a fost ajuns de inculpat, care i-a aplicat o lovitură de cuţit în partea stângă a toracelui şi alte lovituri cu pumnul şi mânerul cuţitului în cap. P.M. a mai alergat până la staţia de tramvai, loc din care a fost ridicat de salvare, decedând la scurt timp. T.A., după ce a plecat inculpatul, a sunat pe alţi membrii ai grupului său, care au venit cu un autoturism şi l-au transportat la spital.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală, moartea numitului P.M. a fost violentă, s-a datorat şocului hemoragic, consecinţa unei plăgi înjunghiate toracice penetrante cu intersectarea pleurei, pulmonului şi pericardului, cu hemotorax masiv şi hemopericard consecutiv. Leziunile traumatice tanatogeneratoare au putut fi produse prin lovire cu corp tăietor-înţepător (tip cuţit) care a acţionat pe o lungime de cca. 12 cm şi o lăţime maximă de 1, 2 cm. La examenul extern s-au mai constatat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu şi de corp/plan dur, în acelaşi context traumatic, iar între leziunile toracice descrise şi cauza medicală a decesului există legătură de cauzalitate directă, necondiţionată, moartea putând data din 15 aprilie 2007.
Referitor la leziunile suferite de T.A., raportul de expertiză medico-legală a conchis că numitul T.A. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor-înţepător (posibil cuţit/briceag sau similar) şi prin lovire cu şi de corp/plan dur, leziunile traumatice pot data din 15 aprilie 2007 şi au necesitat 16 - 18 zile de îngrijiri medicale; plaga penetrantă toracică a pus în primejdie viaţa victimei şi leziunile expertizate nu constituie infirmitate.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 222/A din 9 octombrie 2008, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul, reiterând motivele susţinute în faţa instanţei de apel referitoare la legitima apărare, depăşirea limitelor legitimei apărări, scuza provocării şi reţinerea circumstanţelor atenuante.
În drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul formulat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la comiterea unei grave erori de fapt cu consecinţa greşitei condamnări a inculpatului şi, respectiv, art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. referitor la greşita individualizare a pedepsei.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpat şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat nu este fondat, soluţiile instanţei de fond şi a celei de apel fiind legale şi temeinice.
Astfel, există o eroare gravă de fapt, în sensul art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., atunci când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată, este contrară actelor şi probelor dosarului.
Rezultă că pentru a fi reţinută „eroarea gravă de fapt" trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces, inclusiv cu privire la soluţionarea laturii civile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt.
Astfel, pe baza probelor administrate în cauză (probe care au fost analizate pe larg de către prima instanţă) a fost reţinută situaţia de fapt expusă anterior, însuşită şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, situaţie de fapt care a fost încadrată corespunzător şi în drept.
Fapta inculpatului G.V. care la data de 15 aprilie 2007, în public, l-a înjunghiat mortal pe numitul P.M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
Fapta inculpatului care, la aceeaşi dată, în public, l-a înjunghiat pe numitul T.A., provocându-i leziuni care i-au pus viaţa în pericol, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
1. Referitor la motivul de recurs privind legitima apărare:
Potrivit art. 44 C. pen., legitima apărare este apărarea pe care o persoană o realizează prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
De esenţa legitimei apărări este existenţa unei agresiuni, a unui atac care pune în pericol grav persoana sau drepturile acesteia ori un interes obştesc şi care creează necesitatea unei acţiuni de apărare imediată, adică de înlăturare a atacului înainte ca acesta să vatăme valorile ameninţate.
Potrivit legii, pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare, acesta trebuie să fie un atac material, direct, imediat şi injust, să fie îndreptat împotriva unei persoane ori unui interes obştesc şi să le pună în pericol grav.
De asemenea, şi fapta săvârşită în stare de legitimă apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, respectiv să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului şi să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Ori, în cauză, se constată că nu sunt îndeplinite nici condiţiile referitoare la atac şi nici cele referitoare la apărare.
Astfel, după cum rezultă din situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, la momentul la care inculpatul a început să exercite acţiuni violente cu cuţitul asupra victimelor, nu exista un atac actual sau iminent din partea vreunei persoane din grupul advers asupra sa sau asupra vreunei alte persoane din grupul care îl însoţea, iar între vătămarea martorului G.A. şi violenţele exercitate de inculpat s-a scurs un interval de timp, existând posibilitatea înlăturării atacului prin alte mijloace, nu prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.
În momentele în care inculpatul a aplicat loviturile cu cuţitul asupra celor două victime, atacul nu era în curs de executare şi nici pe punctul de a se declanşa.
Împrejurarea că atacul nu era imediat rezultă şi din desfăşurarea acţiunilor, astfel cum a fost relatată constant şi de către inculpat în declaraţiile date.
Astfel, infracţiunile au fost comise după ce grupul din care făceau parte victimele încerca să părăsească în fugă zona, fiind urmărit de grupul inculpatului.
În aceste momente, în care victima P.M. fugea, inculpatul i-a aplicat acestuia o lovitură de cuţit în spate, după care l-a abandonat, întrucât observase că victima T.A. se împiedicase şi căzuse, momente în care, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra, i-a aplicat o lovitură de cuţit în partea stângă a toracelui, urmată şi de alte violenţe cu pumnul şi mânerul cuţitului în cap.
În aceste condiţii, susţinerea inculpatului că apărarea sa a fost necesară pentru înlăturarea atacului, care, de altfel, la momentul exercitării violenţelor, după cum s-a menţionat, nu exista, întrucât victimele infracţiunilor s-au retras în faţa ripostei agresive a grupului inculpatului, nu este fondată.
Acţiunile vătămătoare ale inculpatului au fost plasate în timp şi în afara intervalului în care atacul putea fi iminent şi a momentului în care acesta putea fi consumat, astfel că cerinţa necesităţii nu a fost îndeplinită, întrucât actul pe care l-a invocat recurentul inculpat nu era nici iminent şi nici nu mai era actual.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar considera că erau îndeplinite condiţiile atacului, iar apărarea inculpatului era necesară pentru înlăturarea atacului, în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie a apărării referitoare la proporţionalitatea acesteia cu gravitatea atacului.
Astfel, faptele săvârşite de inculpat nu au corespuns nevoii de apărare pe care a creat-o atacul, întrucât inculpatul, în primul caz, a lovit-o pe victimă cu cuţitul în timp ce aceasta fugea şi se afla cu spatele la el, iar în al doilea caz, victima era căzută la pământ, având posibilităţi minime de ripostă.
Rezultă, din considerentele expuse, că inculpatul nu a acţionat în legitimă apărare atunci când a săvârşit faptele prevăzute de legea penală, întrucât nu a recurs la violenţe pentru a înlătura un pericol creat de un atac al victimelor, victime care încercau să fugă de grupul format din mai multe persoane, din care făcea parte şi inculpatul.
În aprecierea inexistenţei legitimei apărări nu trebuie omisă nici împrejurarea că inculpatul era înarmat cu un cuţit, iar victimele nu.
2. Referitor la motivul de recurs privind excesul scuzabil:
Art. 73 lit. a) C. pen. reglementează circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor legitimei apărări, iar pentru existenţa acesteia este necesar ca făptuitorul să se fi aflat, la începutul acţiunii sale, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele acestei apărări, însă această depăşire să nu fie determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac.
Ori, în cauză, se constată că inculpatul nu avea cum să depăşească limitele legitimei apărări, legitimă apărare care, după cum s-a menţionat, nu există în cauză, nefiind îndeplinite condiţiile acesteia privind atacul şi apărarea.
3. Referitor la motivul privind reţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării:
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., scuza provocării există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Rezultă că pentru reţinerea scuzei provocării trebuie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv: infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, stare care să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate.
De asemenea, este necesar ca provocarea să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar riposta infractorului la acţiunea provocatoare a victimei trebuie să fie îndreptată împotriva acesteia, iar nu împotriva altei persoane.
În cauză se poate reţine că inculpatul a săvârşit infracţiunile într-o stare de încărcare nervoasă, însă din probele administrate în cauză nu rezultă că această stare de tulburare a fost determinată de faptele provocatoare ale victimelor.
În declaraţiile sale, inculpatul a arătat că, după înfruntarea celor două grupuri, s-a înarmat cu un cuţit pe care l-a găsit pe jos, după care a început să lovească cu acesta haotic, pentru a se apăra.
Apărarea inculpatului este infirmată de celelalte probe administrate în cauză. Astfel, inculpatul, însoţit de alte persoane, pornise în urmărirea mai multor persoane, între care se aflau şi victimele, după ce a avut loc confruntarea între cele două grupuri, moment în care a lovit victimele în modalitatea arătată.
Probele administrate în cauză nu au făcut dovada că inculpatul a fost provocat de cele două victime, mai ales că iniţiativa confruntării între cele două grupuri a aparţinut inculpatului şi martorului Ţ.D., în vederea soluţionării unui conflict determinat de disputa cu privire la o fată.
După încăierarea care a avut loc între cele două grupuri, riposta inculpatului a fost îndreptată împotriva celor două victime, fără ca acesta să fi avut certitudinea că victimele erau autoarele violenţelor exercitate asupra sa sau asupra unchiului său, împrejurare care determină ca inculpatul să nu beneficieze de circumstanţa atenuantă a provocării.
4. Referitor la reţinerea circumstanţelor atenuante:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în raport cu natura infracţiunilor săvârşite, cu gradul de pericol social sporit al acestora, determinat şi de urmările socialmente periculoase ale faptelor (în cazul victimei P.M. urmarea fiind ireversibilă), cu împrejurările în care acestea au fost săvârşite şi modul extrem de violent în care a acţionat inculpatul, care nu a ezitat să folosească cuţitul cu care se înarmase, nu pot fi reţinute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.
La individualizarea pedepselor aplicate, pe lângă circumstanţele reale arătate, au fost avute în vedere şi circumstanţele personale pozitive ale inculpatului, respectiv era minor la data săvârşirii faptelor, a regretat şi recunoscut comiterea faptelor, cu nuanţările menţionate, s-a predat organelor de poliţie, iar anterior săvârşirii infracţiunilor a avut un comportament corespunzător în familie şi societate.
Circumstanţele personale ale inculpatului au stat la baza aplicării pedepselor într-un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de lege, pedepse care corespund, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului scop educativ şi coercitiv, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există motive pentru reducerea pedepselor aplicate recurentului G.V.
În consecinţa, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

| Mikhtarian a răspuns (pentru Inferno):

Si vrei sa citesc la ce ai dat copy paste? Penibil.
Eu cred in ce vreau, si fac cum vreau.
Tu.fa ce vrei.

| Inferno a răspuns (pentru Mikhtarian):

Daca nu citesti atunci tine-ti gura.

Răspuns utilizator avertizat
Răspuns utilizator avertizat
| cranci a răspuns:

Noi nu avem voie sa omoram pe nimeni deoare ce neam pune in locul lui DUMNEZEU pentru ca biblia spune Razbunarea e a mea.(A DOMNULUI)

| Inferno a răspuns (pentru cranci):

Cauza care inlatura caracterul penal al faptei, prevazuta in cap. V, t. II, art. 44, C. pen., partea speciala. Potrivit legii, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de legitima aparare. Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, impotriva altuia sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Este, de asemenea, in legitima aparare si acela care, din cauza tulburarii sau temerii, a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si imprejurarile in care s-a produs atacul. Ultima modificare adusa art.44 precizeaza ca se prezuma ca este legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin asemenea mijloace intr-o locuinta, incapere dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea.
Legitima aparare se caracterizeaza prin riposta apararii la un atac. Actul trebiue sa indeplineasca conditiile prevazute de lege, adica sa fie material, direct, imediat si injust.
Apararea sa fie necesara ( pentru inlaturarea atacului) iar obiectul ei sa se refere la valorile aparate de lege. Depasirea sau excesul limitei apararii sa fie din cauza unor puternice stari sufletesti (tulburare, temere etc.).