Ce erau în realitate vrăjitoarele? Mă refer la perioada Evului Mediu. Fenomenul a fost foarte răspândit şi larg mediatizat. Nu îl putem ignora; nu-l putem "băga sub preş". Deci ce erau, cum erau ele? Cum ajungea o femeie - şi de ce - în poziţia în care putea fi considerată vrăjitoare?
Ca să răspundem, trebuie să ne situăm în mentalitățile din evul mediu, și condiționarea lor socială.
Mai întâi erau credințe arhaice în puterea magiei pentru rezolvarea problemelor vieții. Astfel din timpuri imemoriale s-au conservat la toate popoarele medievale ale Europei cunoștiințe de medicină tradițională, la care se adăugau incantații magice. Astfel, magicianul, magul, vrăjitorul ( vraciul, cel care vindecă) și omologul lui feminin, vrăjitoarea, a fost localnic, ordinarius loci, cu mult înaintea creștinării acestor popoare, ceea ce în unele cazuri s-a făcut relativ târziu. Acești, aceste ființe, ce dețineau și transmiteau aceste doctrine și practici puneau în pericol autoritatea bisericii și a servitorilor ei, preotul călugărul, ecleziastul. Astfel combaterea fenomenului de magie, vrăjitorie, era vitală pentru cler. Astfel practicile vrăjitorești erau declarate malefice, rele, ca având conexiune cu forțele răului, ale întunericului, cu Satana, ca inamic spiritual. Micile reușite ale vrăjitoarelor în vindecarea bolilor, alte reușite în rezolvarea unor probleme psihologice și familiale ale clienților, le recomandau pe acestea ca deținând puteri oculte, și capabile de a face bine și rău prin incantații, blesteme, utilizarea de poțiuni, licori făcute din substanțe heteroclite, primejdioase.
-----
În preajma vasului jucați,
Spurcate mațe-n el băgați,
Râioasa broască ce petrece,
O lună-n somn sub piatra rece,
Și asudă un venin avan,
Să fiarbă-ntâiu în vrăjit cazan.
-----
Coadă de șarpe din băltoacă,
Să fiarbă-n vas și să se coacă.
Ochiu de salamandru, păr de lililac,
Un broatec și-al năpârcii ac,
De câini limbi, labe de șopârle,
Și aripi de buhă să s-azvârle,
Ca farmecul să clocotească,
În vas în ciorba cea drăcească.
-----
Solzi de balaur, colți de lup,
Momâi de hârce, colți și trup,
De lacomi chiți din mări sărate,
Cucută smulsă pe-noptate,
Răsaduri dintr-o tissă jună,
Tăiate la eclips de lună,
Ficat de-ovrei, fiere de țap,
Nas de turc și buze de arap,
Un deget de țânc sugrumat
de-o târfă, și-n șanț aruncat,
Cu mațele unui tigru dres,
Fac terciul lipicios și des.
-----
Aceasta este poțiunea magică a vrăjitoarelor din Macbeth de Shakespeare, vrăjitoare de pe la 1100. Nu poți să nu remarci ingeniozitatea și o doză evidentă de profesionalism.
Avea putere reală ca să schimbe lucrurile? Discutabil, dar suntem în mentalitatea medievală în care coincidențele țin loc de cauzalitate, se gândește post hoc, ergo propter hoc. Dacă ai băut chiar și o înghițirură din aceasă poțiune ( cu grijă, căci conținea și cucută), iar a doua zi, zâna bună, fata nobilului din castelul de peste deal sau cea bogată a morarului, s-a îndrăgostit de tine la prima vedere era clar, vraja a fost de vină.
Așa că apoi ura înverșunată împotriva lor, era justificată, pentru anihilarea pretinsei puteri sinistre, și pofta de a le arde pe rug. Dar nu vă faceți probleme, nu sunt numai un apanaj al evului mediu, dacă faci un studiu sociologic cu camera ascunsă, incognito, o să descoperi că aproape fiecare sat are și la noi acum vrăjitoarea lui, iar dacă locuiesc la capătul satului dinspre pădure țigani, nu numai una, chiar mai multe, care știu să descânte de măritiș, de despărțire, ursita, să scoată junghiurile și argintul viu, cele de la oraș cu publicitate online, ( Casandra, soră cu Portocala) cele de la sat anonime și obscure care nu stau de vorbă doar cu cei inițiați. Printre altele, bunica mea Maria ( 1880-1966) a fost vrăjitoare tradițională în satul ei, avea această faimă. Am învățat și eu câte ceva de la ea. Cu 5 lei îți ghicesc trecutul, prezentul și viitorul. Pentru încă un leu, viitorul ți-l și aranjez.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Cum erau deviationistii si spionii occidentali in comunism, asa erau vrajitoarele in Evul Mediu. Comunismul era un sistem totalitar, care isi inventa dusmani: inventa categoria care ii convenea, apoi inventa apartinatorii de categorie. Iar Europa Catolica era si ea un sistem totalitar, in care rolul Partidului Comunist il juca Biserica Catolica, care si ea inventa categoria dusmanoasa, iar apoi o popula cu oameni reali. Asa functioneaza sistemele totalitare. PS. O sa reiau si problema lui Jeanne, cat mai repede.
Răspunde
Cum ajungea o femeie, vrajitoare? O para cineva, sau o banuiau cei veniti sa judece vrajitoare, apoi era torturata, si pana la urma marturisea.
Încerc să mă transpun şi eu în atmosfera epocii, să văd cât pot înţelege din tot ce s-a întâmplat atunci. După ce Institoris şi Sprenger au publicat "Ciocanul vrăjitoarelor", au urmat o mulţime de alte tratate pe aceeaşi temă. În societate "febra" demonologiei era aproape generală. Problemele erau dezbătute în saloanele Parisului, aveau loc adunări savante la care se întruneau colaboratorii faimoasei "Gazette de France". Se poate spune cel puţin că problema Diavolului era una din acelea care preocupau intelectualitatea epocii. Propagandiştii demonologiei nu erau chiar toţi nişte monştri mărginiţi şi cruzi, nu erau nici măcar inconsecvenţi din punctul lor de vedere. Chiar şi Jean Bodin şi Francis Bacon credeau în uneltirile Diavolului. Până şi regele Iacob I era un demonolog. După cum spuneam mai sus, avem de-a face cu un fenomen complex, care nu poate fi uşor ignorat.
Demonologii vorbeau despre nişte sabate ale vrăjitoarelor. Cum că acestea (vrăjitoarele) se ungeau cu o alifie magică, că puteau străbate pe mătură orice distanţă. Sabatele s-ar fi desfăşurat de obicei lângă o spânzurătoare sau lângă ruinele unui castel. Şi aceste sabate ar fi fost o batjocorire a slujbei religioase. După ce dansau la lumina făcliilor, urma ospăţul, la care se serveau tot felul de mizerii, iar petrecerea dura până la cântatul cocoşilor.
Ce putem spune despre toate astea? Exista şi ceva adevăr în tot ce s-a scris atunci în acele tratate de demonologie? Dacă da, de ce recurgeau acele femei la asemenea practici? Dacă nu, putem spune şi noi cu poetul german Hans Sachs:
"Des Teufels Ehe unde Reutterey/ Ist nur Gespenst unde Fantasey" (?)
Ce zici?
P.s. Roboţelul (greşit) mă corectează scriind "unde" în textul german.
Răspunde 
Erau femei emancipate si care aveau nesimtirea extrema pe care biserica nu o putea tolera: gandeau singure
iar ca sa intelegi foarte exact fenomenul, treaba era relativ la faptul ca magia si "witchcraft" erau considerate numai SI NUMAI lucrarea diavolului, departe de romatarea din ziua de azi unde sunt si jocuri cu bule care contin vrajitoare (Bubble Witch Saga)
"gandeau singure"
Stai puţin, o persoană care gândea singură, precum Giordano Bruno sau Galilei, putea fi considerată cel mult eretică, nicidecum vrăjitoare. Ce era diferit/specific în cazul acelor aşa-zise vrăjitoare?
Aaaaa... ERAU FEMEI?!? si nu barbati
barbatii erau eretici, excomunicati, etc. si asta NUMAI dupa ce declarau in public ce au gandit
daca in schimb o femeie era doar banuita ca, gandeste liber, ERA O "ATROCITATE" DE NEEACEPTAT, asa ca era vrajitoare si trebuia arsa pe rug
prea mult de acceptat in ziua de azi?
Nu prea mă pricep însă ele cred că faceau vrăji, aruncau blesteme, etc. Nu erau ca în filme urâte bătrâne și cu puteri supranaturale. Erau ca niște oameni normali doar că făceau ce știau mai bine. Cred că au învațat din familie. Dacă cineva din familie era vrajitoare cred că toți urmașii învățau cum să facă vrăji etc.
Pe scurt, oricine putea fi considerat o vrajitoare(desi femeile erau predominant invinuite). Exista cazuri in care vecinii se acuzau unii pe altii de vrajitorie, din simplul motiv ca celalalt avea animale mai sanatoare.Totusi,exista o parte adevarata din miturile cu vrajitoare, iar aceasta era ca faceau potiuni.Mare parte dintre persoanele acuzate de vrajitorie erau șamani care practicau forme ale paganismului pasnic, in secole in care aceste credinte se considerau blasfemie.Ce practicau vrajitoarele era ce practicau si unii dintre bunicii nostri de la tare:chemau spiritele naturii in ajutor, prin rugaciuni sau cantari.
Cartea care a starnit mania pentru vanatoarele de vrajitori a fost Malleus Maleficarum, scrisa de doi barbati de religie dominicana, in care se explica cum recunosti si interoghezi o vrajitoare.
La inceputul secolului al 15-lea a aparut prima carte in care se mentioneaza vrajitoare care zboara,dar autorul mentiona ca zborul era fictiv, si ca femeile doar visau din cauza faptului ca erau posedate de demoni.
Evul Mediu avea multe forme de magie(cu ajutorul careia poti sa nu te imbolnavesti, sau sa ai mai multa recolta), dar incetul cu incetul, prin secolul al saisprezecelea, lumea a fost convinsa de existenta unor vrajitoare.Aceasta panica s-a oprit prin inceputul secolului al 17-lea.
Sper ca am fost de ajutor!
"Mare parte dintre persoanele acuzate de vrajitorie erau șamani"
La început ai spus că femeile erau predominant învinuite. Cum s-ar putea corela aceste două afirmaţii. Printre şamani, majoritatea erau femei (nu ştiu dacă există termenul şămăniţă)?
Şi da, ai dat unele informaţii care ajută la înţelegerea subiectului. Acel Malleus Maleficarum, la care te-ai referit, este probabil "Ciocanul vrăjitoarelor". Lucrarea a avut într-adevăr un mare impact. A fost apoi urmată de "o groază" de tratate de demonologie.
-
anonim_4396 întreabă:
3 răspunsuri
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
