O persoană care a primit respingerea pe viață de la un părinte poate dezvolta o traumă a respingerii și poate exacerba toată această idee a respingerii în societate?
Dacă totul ar fi conectat la trauma ei veche, înseamnă că de fapt persoana in cauză nu suferă de respingerea umanității ci de respingerea părintelui?
Persoana cu trauma de respingere va atrage acest tipar în jurul ei? Sau e doar percepția ei?
Da, este posibil ca o persoană care a suferit o respingere de la un părinte să dezvolte o traumă a respingerii și să exacerbeze această idee a respingerii în societate. Acest lucru poate fi cauzat de faptul că persoana se simte respinsă și poate proiecta această respingere asupra altor persoane sau situații.
Cu toate acestea, este important să ne amintim că fiecare persoană este unică și poate reacționa diferit la experiențele de respingere pe care le-au avut în viață. De exemplu, unii oameni pot dezvolta o traumă a respingerii după o experiență de respingere, în timp ce alții pot să treacă mai ușor peste aceasta.
În ceea ce privește întrebarea ta despre dacă persoana cu traumă de respingere va atrage acest tipar în jurul ei, este posibil ca aceasta să aibă o percepție distorsionată a realității și să creadă că este respinsă de toată lumea, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că percepțiile și trăirile unei persoane sunt valide și importante, indiferent dacă sunt întemeiate sau nu în realitate. Este important să fim empatici și să înțelegem că fiecare persoană are propriile lor experiențe și trăiri unice
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Părerea mea e că nu există respingeri pe viață, ci doar parțiale, pe o perioadă de timp. Sau chiar dacă sunt pe viață, ele nu sunt sută la sută, adică respingeri totale, ci doar într-un anumit procent. Dar poate mă înșel. Oricum, un lucru este cert - o traumă (abuz) suferită în copilărie va avea un ecou pe termen lung în viața persoanei. Dar nu neapărat pentru tot restul vieții. Timpul împreună cu scuzele și regretul din partea celui (sau celor) care a determinat trauma pot duce la vindecare.
Răspunde
Tu ai impresia ca suntem psihologi? Sunt unii oameni care au fost abandonati de mici in orfelinate de catre parinti si au reusit in viață si au facut o scoala o facultate, fiecare om este diferit la fel sunt si manifestarile si reactiile in aceste situatii. Mergi prin orfelinate si fa sondaje ia interviu la cald cum se spune, si aflii de la sursă.
De ce te enervezi că întreb? 
TPU mi-a dat libertatea de a întreba ce-mi poftește inimioara. Sau mintea
Fiecare răspunde cum simte și dacă vrea, dacă nu, pass. Nu oblig pe nimeni la răspuns. Nici pe mine nu mă poate obliga nimeni să nu mai întreb sau să nu mai pierd vremea pe aici.
Răspunde Nu ma enervez, dar tu astepti un raspuns si sigur il vei obtine de la institutii.
Ok! Mulțumesc de sfat! Când o să-mi obțin mult visata diplomă în psihologie o să merg acolo să fac sondaje, chiar nu e o idee rea, de fapt. O s-o am în vedere. Scuze dacă am fost mai Grinch.
Da. Prietena mea e asa! Chestia e asa:
tatal ei a respins-o
si mama ei in loc sa ii ofere afectiune ii oferea bani si cadouri
Asta a dus la relatii dezastruoase (pana a ajuns la mine) cu toate ca ea e o persoana foarte extrovertita si sociabila, pur si simplu atragea doar baieti aiurea si la putin timp dupa ce incepea o relatie cu ei incepea sa se indoiasca de ea si facea o criza de nervi si ii parasea de teama sa nu fie parasita
iar aia cum nu dadeau doi bani pe ea nu isi bateau capul treceau mai departe
Eu am scos-o din tiparul asta pentru ca i-am aratat ca nu o sa plec (greu dar am reusit)
Si incet-incet acum se schimba si la locul de munca (de unde tot asa, pleca furtunos dupa o perioada chiar daca i se parea jobul perfect, nu a avut un job mai mult de o luna dar acum are primul ei job de un an intreg).
Chestia e ca devenise foarte sensibila si la primul semn ca lucrurile nu merg cum trebuie se panica si ceda, fugea
Dar a ajutat-o si psihologul si sustinerea familiei si prietenilor mei pentru ca ea cu toate ca e extroveritta, sociabila, vorbareata nu a putut pana in ultimul an sa aiba nici o relatie de prietenie durabila
Cu mine nu prea a avut de ales pentru ca eu sunt constant
Dar cred ca singur e destul de greu sa treci peste chiar imposibil
Si legat de job:
ea mereu gasea cate un job care ii placea, se dedica, era foarte ambitiosa in prima luna
apoi i se facea o critica minora sau o colega era putin mai rece cu ea si dintr-o data simtea ca e respinsa de toti si ca nu e suficient de buna se simtea pusa la colt si o irita totul pana ceda nervos (la inceput credeam ca are ghinion sa dea de medii proaste dar apoi intamplator am intalnit o fosta colega de munca de-a ei printr-un prieten comun si spunea ca le era dor de ea ca e o fata asa de dulce si muncitoare si linistita deci era doar in capul ei ca toti o resping)
Se sucea la modul extrem de la : jobul asta e perfect la urasc jobul asta, daca mai stau o clipa aici fac atac de panica
Eu cred ca pot fi ambele. poti si sa atragi tiparul aiurea de oameni dar de multe ori poate sa fie doar o perceptie gresita a ta asupra lumii daca te simti mereu respins, nu ai cum sa cunosti doar oameni care te resping dar cred ca e usor sa gravitezi spre oameni indisponibili emotionali cand esti asa pentru ca... atata stii
Tristă poveste! Dar mă bucur că în final cineva a reușit să o salveze pe prietena ta. Adică hai cu oamenii și relațiile mai înțeleg, oricum nu-s perfecte și niciodată nu poți spune sigur cât e vina ta și cât a lor, dar cu jobul chiar ar fi fost dificil să nu poată sta la un loc de muncă mult timp, deoarece vrei, nu vrei, până la urmă trebuie să-ți asiguri traiul și chiar mă bucur să aud că a putut depăși momentul.
Cred că de fapt prin întrebarea asta am mai aflat încă un răspuns la o altă întrebare :
"Au vreun folos relațiile umane?"
În cazul poveștii tale chiar se pare că întrebarea are un răspuns pozitiv.
Da! Chestia e ca se adunau frustrarile daca nu ne cunosteam pentru ca ea se gandea obsesiv ca avea 25 de ani si nici 6 luni pe cartea de munca pentru ca mereu era in cautare de job sau in proba de lucru...
Si era convinsa ca viata ei asa va fi, fuga continua
Au rost relatiile dar trebuie sa ai norocul ala sa dai de un om din alt mediu si cu putina rabdare
ca asa realizezi ca se poate trai si altfel si multe lucruri sunt in controlul tau!
Acum poate legat de job, era și o fire nu foarte rutinieră, adică poate îi plăcea să schimbe mereu jobul și câte ceva. Am auzit de multă lume care gândește așa, stă câteva luni într-o firmă, apoi pleacă în alta, deoarece simt că se plictisesc numai într-un loc, iar spre exemplu eu gândeam tot așa, până să întâlnesc colectivul de la școala unde lucrez acum, deoarece simțeam că există multe tensiuni între mine, superiori și colegi și devenea un mediu ostil, și de aici găsisem și eu strategia să mă mut mereu, dar din păcate cum nu mi-am prea găsit la privat, nu mi-a prea reușit pasența asta, recunosc și a trebuit să rămân la stat, în aceeași școală, dar acum e ok, am colectiv prea bun, parcă prea bun ca să fie real. 
Deci nu știi până la urmă câte motivații se ascund în spatele deciziilor unor oameni.
Dar da, poate fi explicat comportamentul ei prin faptul că a suferit o traumă. Și e și mai frumos că cineva a reușit să o scoată din toată starea aia. Să sperăm că vei avea grijă de ea și pe viitor. Nu știu de ce, dar chiar am empatizat cu povestea prietenei tale, poate pentru că nici eu nu am avut job o perioadă și recunosc că lucrul ăsta mă sperie, atât la viața mea, cât și la restul. Cred că în viață poți face față la orice, dar clar nu la ideea de homeless și a fi un om fără bani, într-o lume în care banul ne guvernează. Și evident că fără el nu poți să-ți asiguri traiul/supraviețuirea până la urmă.
Și mă și bucur că ți-ai tăiat din timpul tău, să ne împărtășești povestea ta. Că ai înțeles întrebarea și că ai avut deschiderea necesară de a vorbi sincer și deschis.
Si eu am crezut la inceput ca era genul care se plictisea repede sau fugea de munca sau era doar foarte sensibila ca oamenii sunt rai in general, dar in primele luni de relatie a schimbat 4 joburi si am observat ca a fost mereu acelasi scenariu:
totul a fost perfect si mergea fericita la munca si era prietena cu toata lumea pana intr-o zi cand ii facea click si incepea paranoia si criza.
Si eu mereu o intrebam, mai ales ca nu facea nimic special sa iasa in evidenta: de ce sa nu te placa asa din senin? Si nu stia nici ea ce sa zica, dar ca simtea nevoia sa fuga la cea mai mica urma de conflict
Dar a inteles acum ca nu e un om care sa provoace asa dezgust prin simpla prezenta si a invatat sa controleze unele emotii
Cred ca peste tot sunt tensiuni sunt foarte rare colectivele unde sa te simti primit nejudecat nebarfit etc
''Și mă și bucur că ți-ai tăiat din timpul tău, să ne împărtășești povestea ta. Că ai înțeles întrebarea și că ai avut deschiderea necesară de a vorbi sincer și deschis.''
Nu ai pentru ce! Mi se pare ca lucrurile astea se discuta prea rar desi afecteaza foarte multe persoane. E pacat
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
