Am o amintire care... nu-i-a mea... cred. Sau nu imi amintesc originea ei. E cam asa:
E vorba de o scrisoare. Nu stiu DESPRE CINE e vorba. O sa o iau asa: Insul x l-a pierdut pe insul y. Gen de tot. Sa nu se mai intalneasca vreodata. Ar putea fi vb si de moarte. Plecarea a provocat furie insului x. Insul y i-a lasat o scrisoare, insa de nervi, insul i-a dat foc si acum ii lare foarte rau ca si-a distrus ultima amintire.
Amintirea asta o stiu de cand sunt eu. E foarte ciudat. Cand ma gandesc la ea plang.
Stiti cumva vreun film care sa prezinte ceva de genul sau vreo modalitate de a afla originea amintirii? Simt ca n-am liniste pana nu gasesc

Fiecare din noi are sentimentul că ceva lipseste, că sistemul este cumva imperfect. Nu ne putem împăca, de exemplu, cu gândul că vom muri. Nu stim de ce existenţa este asa de efemeră. De ce este prietenia atât de greu de găsit, sau chiar de negăsit. De ce nu putem avea încredere deplină în nimeni. De ce alergăm după dragoste si ea ne scapă mereu printre mâini, nu o putem prinde si să o ţinem mereu cu noi. De ce nu găsim răspuns la problemele existenţiale s-a.m.d. Toate astea crează în noi un sentiment de neliniste, de frustrare. Iar consecinţele se manifestă diferit de la persoană la persoană. În cazul tău poate că se manifestă în felul pe care l-ai descris. O scrisoare pe care scria ceva, căreia i s-a dat foc si nu mai există nicio posibilitate de a sti ce a fost scris acolo. E doar una din multele forme în care se poate manifesta acest simţământ al neîmplinirii, al nesiguranţei, al imperfecţiunii sistemului de care ziceam mai sus. Nu-ţi fă griji. Cu toţii avem acest simţământ, chiar dacă nu toţi avem curajul să-l mărturisim. Este o singură neliniste cu mai multe feluri de a se manifesta. Obisnuieste-te cu gândul că viaţa e asa cum e si că toţi mai si plângem dintr-un motiv sau altul. Nu esti singură. Ne aflăm împreună pe aceeasi corabie care se numeste viaţa.