|

Termenul ‘virtute’ a început să iasă din uz. Sau a şi ieşit? Eu nu l-am mai auzit decât în locuţiunea aia prepoziţională ‘în virtutea’ = pe baza; ca urmare a. Începând de pe vremea lui Aristotel, sau chiar mai dinainte, şi până nu cu foarte mult timp în urmă, această noţiune era pe buzele şi în inimile multor oameni; nu tuturor, evident, dar multor. Probabil nu a ajuns nimeni la un nivel foarte înalt în ascensiunea spre virtute, dar era totuşi bună tendinţa spre aşa ceva. Cam cum se întâmplă cu un şir matematic, care nu ajunge niciodată la limita indicată, dar tinde către ea. Către ce tindem noi astăzi? De ce am abandonat ideea de virtute? Şi ce am pus în loc? Poate că virtutea era ceva de dorit. Uitaţi-vă numai în dicţionar, să vedeţi ce frumos este definită.

Răspuns Câştigător
Răspuns utilizator avertizat
17 răspunsuri:
| explică:

Răspundeţi la obiect, vă rog.

| a răspuns:

Asta e o non-problemă pe care o ai tu. Te deranjează că nu se mai folosește terminologia... Ceea ce e incorect, pentru că nu prea sunt cazuri în care poți vorbi că un om are virtute... poți doar s-o numești: "acest om e rațional", de exemplu, (poți spune și că un om posedă virtutea rațiunii dar e și pleonasm și dubios). De la non-problema termenului ajungi la concluzia că fenomenul nu mai există. Bineînțeles că există virtuți și astăzi, și nu ai nicio dovadă să demonstrezi contrariul, dar cum zicea și un alt coleg, termenul e arhaic sau specializat. Dacă vorbești cu alți specialiști, veți folosi termenul pentru a defini un anumit fenomen specific, dar nu poți concluziona că dacă Ion și Maria nu mai au în vocabularul lor virtutea, societatea se prăbușește și nu mai există valori.

Trebuie neapărat să îți precizez și că greșești foarte mult crezând că în Grecia Clasică oamenii umblau virtuoși, pioși, culți și "noțiunea era pe buzele și în inimile multor oameni". Pe vremea lui Aristotel oamenii erau inculți, agramați, corupți și ca dovadă ai arhi-cunoscutul proces al lui Socrate. Ba mai mult, clișeul că oamenii erau mai buni înainte denotă lipsa de cultură... cel puțin în subiectul pe care îl dezbatem.

| a răspuns:

Da, a cam iesit din uz, noi in cartier il mai folosim la expresia "sanatate si virtute...sa traiesti sa avem ce..."

| a răspuns (pentru Simpatik):

"Sănătate și virtute, s-ai ce bea și s-ai ce..." ")))

| a răspuns (pentru Andrei200202):

Da, la noi e mai scurta ca toti suntem sportivi si nu le avem cu alcoolul, plus ca pe mine alcoolul ma moleseste imi trece tot cheful happy

| a răspuns (pentru Simpatik):

Scuze eu sunt din regiunea Moldova, cum ar fi zis utilizatorul Caste, numa bețivi si oameni care isi bat nevestele si copiii.

| a răspuns (pentru Andrei200202):

Nu toti sunt betivi doar cei din Vaslui, glumesc, betivi sunt in toate regiunile tarii nu doar in Moldova, am ceva cu Muntenii care-s moldoveni proveniti dar au uitat asta, cei din Bucuretsi stiu ce zic cel putin bastinasii.

| a răspuns:

Desigur ca nu a iesit din uz. Citeste lucruri despre etica si morala si o sa il intalnesti destul de des.

| a răspuns:

Poate că termenul "virtute" a ajuns un arhaism la fel ca și termenul "înțelepciune".
Acum se folosește mai des expresia "caracter" deși nu are chiar același farmec.

| a răspuns:

A trecut epoca lor.
Poti sa numesti in zece feluri epoca actuala, dar nu este una a virtutilor si nici nu mai are cum sa fie. Suntem prea multi, cu multe interese. Unde mai incap virtutile? happy

| a răspuns:

Abandonarea ideii de virtute este o consecinta a consumerismului si a materialismului din era prezenta, era asa zis "moderna" si "evoluata". Tehnica a evoluat inventia dar a involuat fiinta umana care se prezinta acum a fi o fiinta deteriorata si deloc asemanatoare acelui om antic, primordial, virtuos.
Raspunsul rezida in pierderea contactului cu sacralitatea.Am mai spus-o si o s-o mai spun.
Voi dezvolta,pentru ca ai pus o intrebare buna.

Dpdv metafizic,virtutea este o caracteristica divina.A fi virtuos inseamna,printre altele,a fi bun si milostiv,trasaturi pe care nu le regasim in lumea animala sau,daca le regasim,sunt intr-o mica masura.(in unele animale--cum ar fi cainii--observam urme de emotie,adeseori foarte pronuntata). Prin urmare,putem conchide ca virtutea(bunatate, milostenie, curaj, altruism) este supra-instinctuala, caci se debaraseaza de acel instinct animalic.Omul este singura fiinta care poate fi virtuos, pe deplin.Deci,aceasta virtute, aceasta natura specific umana(potentiala) este divina.Se plaseaza deasupra instinctului,ne apartine in exclusivitate,asadar de unde poate veni,daca nu de la Zei?(inclusiv varianta crestina:vine de la Dumnezeu,exista potentialul sa fim "placuti" Domnului, adica virtuosi, in timp ce natura noastra pacatoasa--natura instictuala--ne trage inapoi )Exista mituri care explica geneza virtutii.

Omul antic a fost virtuos, aproape in unanimitate, deoarece viata a reprezentat o continua comuniune cu sacrul.Nu exista profanitate.Toate activitatile umane,de la mancat,plimbat,dormit,luptat,pana la ritualurile complexe(Misterele grecesti) sau metafizica upanishadica,contemplativa/meditativa,pana la riturile religioase ale bastinasilor africani,aborigenilor australieni sau nativilor americani,Omul traia respirand sacrul, prin excelenta.
Pana si crestinismul(cu toate ca sunt cunoscut ca il dispretuiesc) este o religie care are scopul de a transcede lumea materiala prin rugaciune(intrucatva asemanator meditatiei indiene), de a experimenta sacrul.
Intrucat virtutea este si ea o transcedere(a lumii instinctuale), se poate vorbi despre divinitate, de aceea virtutea este atat de in deplina legatura cu spiritualitate/religia.Iar grecii antici erau virtuosi in masura in care erau pagani.Pentru ei, nu exista cai separate.
Cu toate acestea, in lumea moderna exista cai separate. Poti fi virtuos, dar sa nu fi religios.Este vorba despre argumentul ateului,care spune ca bunatatea omului nu se raporteaza la religie,ca poti fi bun chiar daca nu "asculti" de un Dumnezeu.
Intr-adevar,este posibil.Dar in momentul in care aceasta bunatate o integrezi intr-un sistem filosofico-religios,ei bine, in acel moment, nu numai ca se potenteaza, se amplifica, dar ii dai sens.Caci ce sens are sa fii bun cand nu ai niciun reper,cand nu cunosti de ce exista bunatate, cand nu ii dai o directie, un anumit sens? Sa faci bine fara sa te bazezi pe un sistem de gandire este tot una cu a nu face bine deloc, a ramane neutru, in opinia mea.Aici pot fi criticat indeajuns, stiu.Nu-i nimic, astept atat injuraturi cat si comentarii normale.

Pentru a incheia, ne intoarcem la intrebarea "De ce am abandonat ideea de virtute"? Domnilor, ideea de virtute este abandonata pentru ca traim intr-o lume care a "progresat". Este vorba despre progres, nu-i asa? Ideologia iluminista a veacului al 18-lea ne invata despre progresul continuu, indepartarea de trecut(oricare ar fi el) si indreptarea spre viitor.In aceasta conceptie,absolut periculoasa,viitorul reprezinta,intotdeauna binele,pe cand trecutul simbolizeaza raul absolut,motivul degenerarii noastre.
Dar,uitati-va la acest prezent,adica "viitorul" acelor iluministi:depravare morala,spirituala,fizica,intelectuala si distrugerea mediului inconjurator de catre omul "evoluat".O lumea in care instinctul predomina(indeosebi o continua obsesie sexuala),iar nu virtutea,adica trasatura care ne umanizeaza,ne diferentiaza de animale.
Materialismul a introdus profanitatea(indepratarea de sacru),iar consumerismul a plantat germenii lacomiei, urii, lasitatii, depravarii fizice si rautatii, geloziei.Capitalismul este cel mai daunator sistem creat vreodata,cu repercursiuni nefaste asupra intregii planete si asupra spiritului uman,asupra moralitatii noastre,care nu mai exista,in aparenta.

In aceasta perioada profana, omul incearca, din rasputeri, si adeseori inconstient, sa i se sustraga si sa se afirme pe plan spiritual.Incearca sa dea un scop existentei, intr-o lume in care profanitatea se comporta(daca nu afirma direct) ca si cand nu ar exista alt scop in afara de producere si consum.In aceasta cautare,oamenii apeleaza la diverse carti de dezvoltare personala,de spiritualitate artificiala(ex. Osho),sau New Age.un drum gresit,dar parcurs in disperare, caci nu mai stim ce sa facem sa scapam de monotonie si depresie. Dupa cum a spus Mircea Eliade, cautarea sacrului in lumea moderna, acel sacru primordial, aduce dupa sine pierderea in inutilitati.In nimicuri, in niste sisteme care nu au legatura cu experienta sacrului.
Asta este marea problema a intregii omeniri, in acest moment.

| a răspuns (pentru Teffan):

Sunt in mare parte de acord cu faptul ca virtutea a disparut ca si consecinta a capitalismului dar cred ca daca abandonarea virtutii inseamna reducerea saraciei la nivel mondial la cele mai mici nivele din istorie poate trebuie sa ne abtinem sa aruncam piatra pana cand nu facem o analiza mai serioasa. Poate putem imprumuta "binele" din fiecare concept.

In schimb, nu-s deloc de acord cu necesitatea legarii virtutii de factorul divin, istoria a demonstrat ca nu functioneaza, iar atichitatea pe care o ridici in slavi a avut neajunsurile ei. E mai mult decat evident ca umanitatea nu a migrat din acel punct de bine ce o ducea iar triburile din africa sau america de sud nu duc o viata mai fericita si mai plina decat oamenii din europa occidentala.
Kant a explicat destul de bine modul in care poti stabili legi morele fara implicarea factorului divin si eu personal cred ca daca te raportezi la declaratia universala a drepturilor omului o sa duci o viata mai "virtuasa" decat daca te raportezi la oricare alt text religios.

Inteleg nevoia de sens din societatea moderna dar nu cred ca e dezirabil sa fie cautat in idei religioase, cred ca Nietzsche a avut dreptate cand a zis ca ar trebui sa inlocuim scriptura cu cultura pentru ca doar dupa acest punct un om ar fi capabil sa ajunga la un nivel de religiozitate intrinseca si sa isi interiorizeze regulile morale predicate de diferitele religii ale lumii. Pana in acel punct ar fi o simpla religiozitate extrinseca, adica sa faci si tu ce fac restul.

Nu ma intelege gresit, am problemele mele cu capitalismul dar nu cred ca argumentul tau este unul valid pentru ca e o constatare nu o sugestie de imbunatatire. Toti suntem in stare sa gasim o problema dar cati suntem in stare sa enim cu o solutie?

In plus, fascinatia asta romantica pentru antichitate este pentru mine o dovada ca nu te-ai gandit serios la ce insemna viata in timpurile alea, pentru ca nu era asa roz sau placut pe cat iti imaginezi.

| a răspuns (pentru RoCkKiD):

E interesant ce spui în primul paragraf.

In ceea ce privește ideile expuse ulterior, am de făcut o clarificare generala, ca apoi sa comentez anumite puncte:
Cunosc ca vremurile trecute n-au fost lipsite de greutăți și neajunsuri, de vicisitudini și violenta adeseori extremă, de o cu totul alta mentalitate, contradictorie fundamental cu însăși natura omului modern, esenta acestuia.Ba mai mult, viata din acele timpuri a fost întratat de acerbă, încât omul modern nu ar rezista o reîntoarcere absoluta la antichitate(cu unele excepții).Dar eu gândesc in felul următor:AR FI benefic pentru noi sa revenim la acele greutăți, căci confortul lumii moderne, în continuu progres, va ajunge sa ne distrugă la nivel fizic și intelectual. As prefera greutățile lumii antice, sau(idealizând mai mult) chiar greutățile lumii preistorice căci, cu tot chinul de supraviețuire directă, problemele mentale ar dispărea, iar omul ar trăi în perfecta comuniune cu natura, o natura crudă, nemiloasa, prin definiție, dar frumoasă și sacră. (vezi "Industrial Society and its Future--Ted Kaczynski)
Cu alte cuvinte, as prefera neajunsul, gândul la ce mănânc mâine și dacă mai trăiesc mâine, în locul confortului nascator de depresie, anxietate și sfârtecare spirituală. Toate acestea sub pecetea religiei și sacralizării fiecărui fir de iarba, și fiecărei activități umane, prin uzul simbolisticii si prin intermediul stărilor extatice, care transced materia. Neajunsul spiritual, pentru mine, este mai grav decât neajunsul material.
As fi preferat sa ma nasc într-un trib african. Sărac, dar religios.(sau mai bine spus, spiritual)
Dar ce spun este doar o dorinta fantastică. Sunt destul de conștient ca nu se prea poate sa revenim la acele timpuri.In prezent, as încerca o promovare a căutărilor spirituale într-o lume modernă, iar nu revenirea absoluta la stilul de viata antic.
Am avut soluții în acest sens, de revenire TOTALA la stilul de viata antic, iar domnul Sabin îți poate confirma, doar ca sunt un individ destul de schimbător și pot spune ca nu mai cred în ce am spus acum 2 săptămâni. Este un defect.
Cu toate schimbările mele, de-alungul anilor am păstrat:ostilitatea împotriva lumii moderne(in ANUMITE intensități), ostilitatea împotriva Creștinismului,căutările spirituale obsesive( căci nu ma mulțumesc cu aceasta modernitate desacralizată și nici cu materialismul).

"Kant a explicat destul de bine modul in care poti stabili legi morele fara implicarea factorului divin"

Nu contest. Am și spus ca este posibil, ca doar vedem bunătate, înțelepciune și curaj în indivizi care nu au legătură cu religia. Spun doar ca aceasta bunătate, dacă nu pleacă din considerente spirituale, este degeaba, pentru mine personal, caci nu ii vad sensul,avand in vedere ca ii împărtășesc viziunile lui Eliade, conform cărora omul este ființă religioasă din momentul în care a apărut pe aceasta planetă,iar etica a ocupat un loc de prim rang în toate religiile.


"daca te raportezi la declaratia universala a drepturilor omului o sa duci o viata mai "virtuasa" decat daca te raportezi la oricare alt text religios."

Dar nu ești împlinit. Pentru mine nu este destul acest materialism. Nu doar pentru mine, pentru FOARTE mulți oameni,dar care încă nu își dau seama.
Ești împlinit când se poate vorbi despre o totalitate. Omul total este omul religios. Daca scoatem din context dorinta veșnică a umanității de a transcende realitatea materiala prin intermediul spiritualității,ne rămâne o umanitate care vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri(cum spune Tutea). Haos spiritual. O ființă împovărată de materialsim, care nu știe pentru ce trăiește.Iar aceasta ființă are o vechime de câteva sute de ani, si deja observam probleme de toate felurile, pe care le atribui îndepărtării omului modern de sacru. Ființa religioasa are o vechime de zeci de mii de ani.


Soluția, in acest caz, este ca măcar o parte dintre noi care își doreste împlinire în viata, care nu se mulțumeste cu ce oferă aceasta societate, sa revină la sacru.Sa practice spiritualitatea.

Am o fascinație romantica pentru trecut, da. Consider ca era mai bine în trecut, ca se putea vorbi despre o umanitate mult mai perfecționata, la toate capitolele.Cu TOATE greutățile, repet, as fi preferat sa ma nasc în acele timpuri. Sunt constient ca nimic nu le poate aduce înapoi, EXACT în felul ăla, dar asta nu înseamnă că nu mă pot inspira la nesfârșit din oaza de înțelepciune a anticilor și ca nu voi promova, în continuare, căutările spirituale, autentice.


In orice caz, apreciez răspunsul argumentat și intelectual. Este rar pe TPU.

| explică (pentru Teffan):

"...asadar de unde poate veni, daca nu de la Zei?"
Dacă aduci zeii în ecuaţie, s-ar putea să te complici. Vei fi confruntat cu întrebări de genul: ce-i cu zeii ăştia? ei de unde au venit? cum au apărut? i-au produs şi pe ei vreun big-bang? sau cum? Şi nu cred că te-ai descurca, să dai un răspuns rezonabil. Dacă spui pur şi simplu că ei au fost dintotdeauna,, vei provoca doar nişte zâmbete binevoitoare.

| a răspuns (pentru sabin89):

Te încurci tu prea mult, atribuind Zeilor păgâni teologia și viziunea creștină a divinității.
Și nu numai cei europeni, dar pana și Zeii hinduși reprezinta, într-un cuvânt ilustrativ, simboluri.
Dar nu sunt simple simboluri, ci niște reprezentări ale perfecțiunii metafizice, este ceea ce trebuie sa devenim.Inca odată:natura noastră carnală este profană, profund animalică, neumană. Umanitatea noastră constă în rațiune, conștiința de sine, emoții pronunțate și moralitate, care rezulta tot din emoție.Aceasta natura suprainstinctuală este divină! Zeii sunt modele pentru atingerea perfecțiunii. În fapt, NOI suntem Zei potențiali.

In cazul sistemele filosofice indiene, importanta metafizicii se amplifica la nivele uluitoare. Religia europeana este mai materialistă decât înglobarea de "secte", cunoscută ca "hindusim". Nonndualismul vedantic,marile scoli centrate în jurul unei divinități(Sivaismul, Visnuismul, Shaktismul), yoga, Samkhya, Tantra, brahmanismul. Toate conțin un scop ultim, adică luarea la cunoștință(prin revelație, nu prin intelectualizare) ca ceea ce numești tu "Eu", nu este, în fapt, natura ta reală, ca tu ești altceva, natura ta adevărată este transcendentă. Transcede, astfel, realitatea "observabila", materială, care este limitată, inclusiv trupul și mintea. Toate școlile hinduse au particularitățile lor, iar dacă le studiezi vei observa ca, deși diferite în anumite puncte, esenta este aceeași,deoarece toate își găsesc originea în Vede, cele mai vechi scripturi ale omenirii. Îți recomand să studiezi atât hindusimul cât se desprinderile non-ortodoxe, in special budismul cu cele doua ramuri:mahayana și theravada(și Zenul japonez)
De ce spun toate acestea? Pentru a ajunge la subiectul nostru cu "ce inseamna un Zeu". În Hinduism, de exemplu, reprezentarile zeitatilor servesc ca subiect de concentrare pentru revelarea acelui "Unu" impersonal, dar imanent in lume,acel adevăr metafizic de factura monista/panteistă, cunoscut sub numele de Brahman,ca realitatea ultima, absoluta. Cunoscuta în mod eronat ca "idolatrie", reprezentarea lui Siva, spre exemplu,este doar un suport mental care se pliază pe convențiile mentale umane, pe abstractizarile intelectului, tendința noastră de a reprezenta, de a personaliza o abstracțiune, în vedere usurarii concentrării asupra acelui "Tot". Reprezentarea lui Siva ABUNDA în simbolistica, iar zeitatile europene nu sunt cu nimic mai diferite la capitolul simbolistica. Ele nu sunt considerate în mod literal, ca entități fizice pe un nor.Ele sunt ADEVĂRURI metafizice, simboluri, suporturi mentale pentru a ne ajuta sa progresăm. Cu diferențele de rigoare, bineînțeles. În timp ce anticii europeni apreciau viata și considerau reincarnarea nu un blestem, precum hindușii, ci o continuă oportunitate de a experimenta aceasta dimensiune, hindușii aveau o viziune negativa asupra acestei lumi, urmărind eliberarea de suferinta, adică de reincarnarea coordonata de legea karmica(avem și noi un soi de karma, în religia precreștina europeana, precum și noi am fost panteisti)

Inca odată:Zeii pre creștini NU sunt reali, în sensul Dumnezeului abrahamic, adică un fel de persoană atotstiutoare, situata fizic într-un "regat" fantezist, în alta dimensiune(Rai). Ei sunt simboluri, suporturi și da, sunt metafizici, pentru ca nu se afla în planul fizic, și nici nu sunt entități aflate "undeva", ei sunt transcedentali, sunt impersonali, DAR personalizați pentru ca oamenii au nevoie de niste reprezentări mentale.Iar miturile au exact aceeasi valoare SIMBOLICA, atat in Europa, cât și în in India. Zeii pot fi considerați niște arhetipuri jungiene, dar nu doar atât. Sunt mai mult decât atât.

Înțelegi?