Ce credeti? Buna. Numele meu e Avalon. Am 16 de ani, sau cel putin asta este varsta la care am murit. Nu stiu de cati ani sunt asa cum sunt, plimbandu-ma pe acelasi Pamant, calcand aceeasi iarba si privind aceleasi imagini monotone. Nu prea ti cont de timp cand esti ca mine. Diferenta dintre mine si un om ( in afara faptului ca sunt moarta) este ca eu nu simt. Pot sa ating, dar nu simt nimic. Nu mai stiu cat de rece este adierea vantului, cat de linistita este atingerea razelor soarelui… In fiecare zi vad zeci, sute, poate chiar mii de fiinite umane, pe care le invidiez doar pentru ca ele traiesc. Dar oamenii, prin propria lor existenta, sunt atat de prosti! Se intristeaza datorita problemelor lor minore, in loc sa se bucure ca pot sta pe iarba, mirosind florile si privind cerul. Ei pot face orice. Eu nu.
Candva eram si eu la fel de prostuta. Am fost si eu un om, unul adevarat. Aveam visuri, aspiratii si planuri de viitor. Chiar am indraznit sa iubesc. Aveam o familie, o mama, un tata, chiar si o sora mai mare. Toti ma iubeau, iar toti eram oameni.
Familia mea iubea sa mearga in excursii cu cortul, doar noi. Am vazut lumea in acest fel, am simtit fiecare vant de pe planeta si am vazut fiecare munte in parte. Dar nu am apucat sa termin toate excursiile… Intr-o zi normala de vara, mama ne-a trimis pe mine si pe sora mea sa aducem lemne pentru foc. S-a intunecat prea repede, iar noi ne pierdusem in padure. Vantul sufla de parca ar fi vrut sa ne arunce intr-un alt colt de lume. Am fugit, incercand sa gasesc tabara, iar cand am reusit sa vad, o sageata mi-strapuns inima. Cand sora mea a ajuns, era deja prea tarziu. Mama ma privea ca si cand ar fi fost goala. Au murit si ei acolo, odata cu mine. Dar ei nu au parasit lumea. Numai eu. Acum ei inca mai traiesc. Sora mea inca se mai invinovateste singura pentru ca nu m-a putut proteja. Nu a fost vina ei, iar toata chestia asta cu vinovatia este doar o scuza patetica folosita pentru a masca crudul adevar: am fost ucisa din greseala, confundata cu altcineva. Nu stiu prea multe. Nu am vrut, si nici nu vreau sa descopar cine a atins acea sageata inainte sa imi sfarseasca zilele. Tot ce vreau este sa traiesc alaturi de cei pe care ii iubesc.
In fond, sunt cine sunt. Nu pot schimba adevarul, iar oricat de mult mi-as dori o a doua sansa, nu o pot obtine. Este imposibil. Si totusi, nici eu nu sunt tocmai normala. Am invatat ca normal este un cuvant foarte vag. Iar supernatural un cuvant aproape normal. Sunt ceea ce sunt, adica o fiinta care traieste ca un mort, care nu poate simtii sau interactiona, un suflet pierdut intr-o mare de viata: o fantoma.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook