Puteti sa-mi spuneti, va rog, despre soaricele si veverita marsupiala? am cautat dar nu am gasit...

Șoarecii sunt animale rozătoare (Rodentia) din familia Muridae, din care fac parte ca. 37 de specii din care unele trăiesc în pădure iar altele ca șoarecele de casă trăiesc în apropierea omului.
Șoarecii sunt animale de talie mică ( 4, 5 - 12, 5 cm) la care coada are cca. aceași lungime ca și corpul. Animalele ating o greutate de 30 grame, cazuri excepție fiind 60 de grame. Șoarecii au culoarea cenușie brună, pe partea inferioară a corpului sunt de culoare albă, coada este acoperită cu perișori fini. Specii de șoareci în captivitate pot fi de culoare albă.
Animalele au trăit probabil ințial în Africa, Europa de Sud ca și regiunile tropicale și subtropicale din Asia. Șoarecele de casă se presupune că provine din India și s-a răspândit în lume prin comerțul cu mărfuri, adaptându-se la obiceiurile diferitelor popoare. Este un animal prolific, lucru explicat prin numărul mare de dușmani pe care îi au rozătoarele.

Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată ori neagră pe spate și albă pe piept, cu coadă lungă și stufoasă.
Până acum s-au identificat peste 300 de specii de veverițe. Cea mai cunoscută și numeroasă populație o reprezintă veverițele gri, care se întâlnesc pe aproape întreaga suprafață a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Îndepărtat și Japonia).
Familia Sciuridae (a veverițelor), aparține ordinului Rodentia și cuprinde rozătoare mici sau mijlocii. Această mare familie include veverița de copac, veverița terestră, marmota, veverița zburătoare, popândău și câinele de preerie (Cynomys). Veverițele sunt indigene în America, Eurasia și Africa și au fost introduse de om în Australia. Veverițele au apărut în Eocen, aproximativ 40 milioane ani în urmă. Veverițele sunt strâns legate dintre speciile existente cu castorul de munte și cu rozătoarele Dormice.
Cea mai răspândită specie, veverița gri, este de o lungime de 30-40 de centimetri (inclusiv coada). Cântărește aproximativ o jumătate de kilogram. Principala hrană a veveriței constă în: alune, nuci, semințe, sâmburi și fructe de pădure. Trăiește aproximativ 6 ani.
Veverița roșcată (Sciurus vulgaris), are în jur de 20 - 25 de centimetri. Blana veveriței roșcate este în nuanțe de la cărămiziu la negru-roșcat, burta este albă și are o coada lungă. Această specie de veveriță se găsește și în România. Hrana principală este alcătuită din semințe și conuri de pin sau de brad.
Veverița dungată (Tamias striatus), trăiește în America de Nord.
Cea mai mică specie de veveriță cunoscută trăiește în sud-estul Nigeriei, în Camerun și Gabon. Are o lungime de aproximativ 7 centimetri.
Ratufa (Ratufa indica), este cea mai mare specie de veveriță cunoscută. Corpul și coada împreună ajung până la 90 de centimetri. Aceste veverițe uriașe trăiesc în sud-estul Asiei și în câteva zone din Nepal.
Veverițele nu trăiesc în grupuri, fiind animale singuratice. Numai în perioada împerecherii se apropie unul de altul. Puii de veveriță se nasc golași și orbi, având greutate între 30 și 50 de grame fiecare.


Marsupialele reprezintă un ordin de mamifere inferioare. Caracteristica acestora este prezența unei pungi, numită marsupiu. În această pungă își continuă dezvoltarea puii după naștere. Există și specii care nu prezintă marsupiu.
Marsupialele au numeroase glande sudoripare, sebacee, anale și rectale. Aceste glande emit secreții odorante. Mamelele se găsesc localizate în regiunea inghinală, de obicei în interiorul marsupiului. Sunt și specii care au mamelele răspândite de la axilă până la anus (în acest caz nu există pungă marsupială). Numărul mamelelor este variabil. Mamelele prezintă mameloane, cu care puii se fixează de mamă și mușchi care pompează laptele în gura puiului.
Scheletul are câteva caracteristici deosebite de celelalte mamifere. Cutia craniană nu are oasele sudate între ele. La adulți oasele rămân distincte. Craniul este prelungit în formă de popic. Porțiunea neurală (care adăpostește creierul) în comparație cu porțiunea anterioară și cavitatea nazală este mai mică decât la celelate mamifere.
Centura pelviană are oasele sudate, formând un bazin. De oasele pubiene se articulează oasele marsupiale.
Conformația membrelor diferă foarte mult după modul de viață. În majoritatea cazurilor, toate cele cinci degete sunt îndreptate înainte, însă în cazul formelor arboricole, haluxul este opozabil.
Creierul este redus ca dezvoltare în comparație cu celelalte mamifere. O dovadă este raportul dintre zona neurală și zona anterioară și nazală a craniului, raport care este net în detrimentul marsupialelor. Emisferele cerebrale sunt aproape turtite. Acestea demonstrează primitivitatea în comparatție cu celelalte mamifere.
În anumite zone prezintă peri senzoriali.
Aparatul digestiv este în strânsă legătură cu modul de hrană. Astfel stomacul carnivorelor este constituit normal, însă cel al fitofagelor este deosebit de lung.
Dentiția variază mult, în funcție de regimul de hrană.
Aparatul genital femel este format din: două ovare, două utere, fiecare cu trompa sa, două vagine.
Marea majoritate a marsupialelor nu au placentă. Există totuși câteva placentare adevărate (exemplu, câteva specii de șobolani și carnivore marsupiale). Din cauza lipsei placentei, puii sunt foarte puțin dezvoltați la naștere. La unele specii, puii se deplasează singuri până in marsupiu, la altele sunt luați cu gura de mamă și introduși în această pungă tegumentară. În marsupiu ei apucă un mamelon în gură, fixându-se astfel de corpul mamei. În această poziție (fixat de mamelon) va sta până își va desăvârși dezvoltarea. La început, din cauza slabei sale dezvoltări, puiul nu poate să sugă singur și laptele îi este pompat în cavitatea bucală cu ajutorul unor mușchi cu care este prevăzută glanda mamară.
În trecutul geologic, marsupialele erau larg răspândite pe suprafața globului terestru. Astăzi se mai găsesc numai în Australia și America de Sud. Ajung însă și până in partea sudică a Americii de Nord. În Australia găsim un număr extrem de mare de forme de marsupiale, fapt datorat lipsei placentarelor, care lipsă a permis dezvoltarea unor tipuri paralele cu ordinele mamiferelor placentare din restul lumii.
Criteriul de clasificare este tipul de dentiție, care depinde de regimul alimentar.