Hei, știu că întrebarea asta o să sune mai ciudat... ori poate nici să nu sune a întrebare, dar mă macină totuși niște gânduri pe baza unui film văzut recent, dar mă rog, gândurile sunt despre viața mea personală, însă cred că nu doar eu poate mi-am pus întrebarea asta, uneori în viață.
Dar pentru început o să las aici un link cu un film, filmul care mă pune pe mine pe gânduri.
https://www.netflix.com/......e/81634718
Deci filmul e inspirat din realitate. Iar la final spune despre viața reală a băiatului devenit adult. Și în ciuda a tot ce a pățit, adică aia da traumă, pe lângă un bully obișnuit școlar sau o traumă din familie, în care până la urmă oricum ar fi fost părinții tăi, tot au fost acolo, omul ăsta a reușit să-și facă o familie iubitoare și sănătoasă și în ciuda lipsei chiar a unui exemplu patern și matern în viața lui, omul a devenit în final un tată tare bun. Din ce au spus ei la final, căci mai mult nu am cercetat asupra cazului.
Acum întrebarea care mă macină pe mine și chiar și întrebarea dacă și voi sesizați aceste paradoxuri sau doar eu le văd?
Deci, de ce unii oameni care trec prin traume (nu traume ci TRAUME) mai au curajul să-și facă o familie și chiar le și iese, mai ales poate unii care chiar nu au avut deloc un exemplu (atât patern, cât nici matern) devin ei un exemplu jos pălăria de bărbați/tați perfecți - femei/mame perfecte, iar alții care au și ei traume, dar conform unei scale ar fi poate niște traume obișnuite, undeva pe la 3, 5% (pe care până la urmă, într-o mică sau mare măsură, cu toții le avem) nu reușesc să-și facă o familie la maturitate sau unii chiar fug cu orice preț de numai ideea "de-a-și întemeia propria familie"?
Ați sesizat deci și voi acest paradox sau numai eu l-am observat și doar eu trăiesc chiar unul (ținând cont că și eu am traumele mele legate de mediul familial și de un bully dar cu toate astea dacă-mi compar traumele cu ale băiatului din film, sunt 0 și cu toate astea mereu am trăit în frică legat de ideea "familie".
Nu știu cum sunteți voi în fața paradoxurilor voastre sau dacă și voi ați trăit fix acest paradox, dar pe mine una mă înfurie uneori, căci și eu îmi doresc fericire și o familie, dar știu că niciodată nu o voi avea și atunci îmi spun că oricum ce rost ar mai avea să lupt pentru ceva în van, dar când văd astfel de oameni, mă bucur clar pentru ei, dar mă și înfurie că ei parcă pot și eu nu pot.
La voi cum e, cum vedeți voi acest paradox, chiar m-ar interesa cineva care chiar trăiește fix acest paradox, să-mi lase părerea lui, indiferent de ce tabără aparțineți (ori a mea-a looserilor, ori a băiatului din film-cea a celor care au răzbit și învins)?
P.S. Dacă aveți de gând să vedeți filmul, luați-vă, vă rog, șervețele! Nu contează ce sunteți. :)
Ordonare:
După relevanţă
Tind sa cred ca in viata reala finalul happy end al acestor persoane cares sufera enorm este exceptia, nu regula.Pare oricum frumos, l-am adaugat si eu in watchlist.Filmele astea au menirea sa te faca la final sa te simti bine, sa iti dea speranta, la fel ca orice alta poveste motivationala.
Nici eu nu vad nevoia aceasta de a-si intemeia o familie ca un paradox.Asa cum sunt oameni cu traume care reusesc sa devina ok, sunt oameni cu traume care paseaza cu succes traumele mai departe, copiilor, care se vor distra de minune, se intelege.Asa cum sunt oameni cu traume minore, care devin parinti decenti, sunt si oameni cu traume minore care devin parinti shitty.E realitatea si atat.
Si nu e prea bine sa iti compari traumele cu ale altora. Poti sa iti spui niste vorbe zilnice prin care sa multumesti providentei pentru toate lucrurile pe care le ai, spre deosebire de altii mai nefericiti, asa, doar in semn de recunostinta, care este benefica. Orice altceva, care intrece linia recunostintei si se apropie de comparatii, consider ca este toxic pentru suflet si minte.
Răspunde
Blablabla, "căci și eu îmi doresc fericire și o familie, dar știu că niciodată nu o voi avea" - cea mai mare timpenie posibila! Inainte de oricine din jur, tu esti aia care isi pune singura piedici in calea fericirii proprii! P.S. Nu ma consider nici luzar, nici invingator, ci doar competitor. Concurez pentru a ma simti bine. Nu e vorba de destinatie, ci de calatorie.
Azi sunt eu nebună, din cauza unei nopți albe și mult Cola sau dv ați devenit deodată cam filosof?! 
)
Nu vă știam latura asta, oricât ați îndulci lucrurile, pentru unii dintre noi asta rămâne realitatea și nu o prea putem schimba, oricât ne-am luptat și am dori. Pentru că de obicei și destinul din frunte sau din palmă are ceva de zis. Deși totuși îi funny, că conform celor citite de amica mea în palmă, a văzut că totuși o să am două relații trainice și un copil. ) Mă înfiOară treaba asta. Eu nu cred că voi avea vreodată toate astea sau și dacă le voi avea, voi ajunge fix ca mama, doar ca să zic că am avut o relație și am făcut-o și pe asta și un copil, dar la ce gene am (din partea tatei) nu va ajunge prea bine niciunul, nici soțul meu, nici copilul meu. 
Și cel mai probabil mi se va și întoarce (de obicei karma is back) ce i-a făcut mama tatei, abandonându-l oarecum, aia voi fi eu abandonată de soț și ce rost ar mai avea să mai lupt pentru ceva?
Sper doar ca măcar copilul văzut de amica mea să nu fie al meu, m-ar durea enorm să știu că propriul copil m-ar urî doar pentru cine sunt, o cea mai sucks woman, că de, doar port genele tatei. 
Dar nevermind, astea-s doar frici din mintea mea, oricum știu sigur că nu voi avea familie, deoarece oricum trenul meu a trecut și oricum de cele mai multe ori, m-am îndrăgostit doar de tipi indisponibili, până ce am cam ajuns să nu mă mai prea atragă oricum nimeni și nimic, așa că, oricum nu va fi nimic. 
Funny e că nu știu dacă asta de fapt mă înfurie sau mă bucură. )
Dar apreciez noul dv stil filosofic și idealist, parcă vă prinde.
Răspunde Daca nu poti schimba realitatea, poti schimba modul in care o percepi. Ma lupt si eu cu chestia asta, dar incerc sa nu ma pling, desi o las sa ma afecteze cum nu ar trebui. Nu as zice ca e idealist, ci mai degraba realist. Am in jur oameni care sunt in situatii nasoale dar ii vad cum se misca si fac lucruri pentru ei, pentru sufletul lor, si mai ales pentru bunastarea fizica. Da, ma refer la alimentatie si miscare. Si nu am vazut unul sa zica bah, ce viata nasoala e cu putin alcool, fara mincat aiurea, si cu minim 10.000 de pasi pe zi. In schimb am si destule contraexemple care il iau pe nu in brate in stilul tau.
Mehhh, ce mai pot să zic... mi-ați atins un alt punct sensibil de data asta ) dar mna, vă dau dreptate, mă simt și eu ok când merg prin tot orașul și nu știu cum e prin orașele voastre, dar pe aici pe la mine, cam aproape un oraș întreg, fără să zic zonele de periferi, un dus întors de la casa mea până la casa mea ) cam e undeva la 16 000 de pași și pe moment mă ajută cu depresia și stările sucks, dar nu mereu. Mai ales că trebui să-mi pun pielea/viața la bătaie să ies mai mult noaptea ca să nu întâlnesc privitori și umani, dar e mult mai periculos noaptea. Dar e totuși fain, nu am ce să spun, cu liniștea nopții și luminile nopții, nu se compară nimic.
Nu se compara sub nici o forma mersul pe jos cu alergatul - dar mie mi se pare boring, asa ca biciclesc. Simbata am facut o tura scurta, din cauza de noroi pe forestier si vint destul de puternic + nori care cam sugerau o ploaie/furtuna. Prin scurta inteleg sub 2 ore, vreo 25 de km. In tura asta am inclus o urcare a Buciumului, dealul ala dinspre Iasi spre Vaslui unde mai mereu auzi de accidente. Ceva serpentine, chestii. Ei bine, a fost a doua oara cu mtb-ul non-electric. Nu am mai schimbat vitezele pana la capat (combinatia cu care urci cel mai usor dar si cel mai lent), m-am oprit cu doua pinioane mai jos. La un moment dat urcam din plin, dupa vreo 5 km, si efectiv imi venea sa rid de bucurie. Nimic deosebit, pur si simplu ma simteam eu extrem de bine cu mine ca nu imi pierd suflul si urc mai repede ca data trecuta. Nu mai zic cum a fost coborirea cand am ajuns aproape de 60 kmh la un moment dat. Doar ca acolo nu am avut timp/motiv de simtit bine, ca eram cu ochii in 7 dupa masini, pietricele pe jos, gropite/dimburi in asfalt, semafoare, pietoni/ciini care ar fi putut sa sara ca sinucigasii pe carosabil, plus ca era si vintul ala lateral care ma putea da jos de ma culegeai cu matura si farasul dupa aia. Dar capul raminea intreg, am casca buna. 
Legat de privitorii umani, totul incepe prin a face abstractie de ei. Si eu am iesit la un moment dat cu niste shorts de aia mulati care stateau fix ca si cum as fi mers in slip pe bicicleta. Asta in timp ce unii inca erau blocati la imbracamintea de iarna. S-au uitat unii-altii ciudat, nu m-a interesat. Oricum aveam casca cu vizor. Foarte buna pentru anxiosi si nu numai. Bine, scopul primar e sa nu ma bata vintul/soarele direct in ochi si sa nu imi iau un plina fata insecte. Fix asa ceva, ca sa intelegi ideea - https://i5.walmartimages.com/......30c9f.jpeg
Nu toti oamenii sunt egali. Unii sunt atat puternici ca pot trece peste orice, altii mai slabi.
E atat de simplu, nu e vorba de un paradox.
Nu e nici un paradox ci e ceva normal. Acei oameni despre care vorbești au învățat să se aprecieze și să se iubească pe sine însăși și au acceptat că trecutul e trecut și nu mai poate fi schimbat, mergând mai departe. Când ai trecut cu adevărat peste traume atunci acestea nu te mai definesc și poți să începi să-ți faci o viață normală. Atâta timp cât te lași definită doar de acele traume și nu vezi și părțile bune ale tale, atâta timp cât nu reușești să te iubești așa cum ești, cu bune și cu rele, îți va fi greu să înțelegi cum poate avea cineva o viață normală chiar dacă a trecut prin traume.
Da, e atât de simplu și se poate, dar e o muncă solitară în care trebuie să dai piept cu cel mai mare dușman al tău, propriul tău ego.
Nu știu de ce, dar propriul ego este rănit acum de ce ați spus ) dacă ar fi așa de simplu, ca doar iubindu-te să te vindeci, poate că raiul ar fi aici pe pământ. Dar uneori pur și simplu nu poți să devii un om mai bun și nici să ieși din traumele vechi sau chiar vindeci de ele. Deci vă dau și nu prea vă dau dreptate.
Dar o să vă votez răspunsul. Mulțumesc că v-ați luat din timp să-mi răspundeți. Chiar apreciez și da, oricum am șezut mereu alone eu cu mine și am încercat să înțeleg viața și viața mea mai ales la sânge, așa că voi explora și ce ați spus dv pe aici.
Uite, de exemplu, un exercițiu simplu care m-a ajutat enorm: pe parcursul zilei, puneți, când îți amintești, o simplă întrebare: cine sunt eu de fapt? notează ce îți vine în minte undeva. Fă acest lucru până ai o listă de care să fii mulțumită apoi ia fiecare calitate sau defect și analizează-l. Iubesc animalele: de ce oare? încearcă să-i găsești originea, rădăcina, ce te-a făcut să iubești așa de mult animalele. Poate ți-ai dorit în copilărie și nu ai avut, poate ai avut multe animale și te-ai învățat să fii mereu înconjurată de ele... motivul chiar nu contează, privește totul cu detașare nu cu implicare. Repetă pentru fiecare element. Fii atentă mai ales la frici și de unde vin ele, acolo vei găsi răspunsul.
Cât de bine te cunoști pe tine însuți? Gândeștete puțin: te cunoști chiar așa de bine cum crezi?
Păi fac terapie de vreo 6 ani, credeam că mă cunosc, dar de fapt nu știu... oare chiar mă cunosc?! Bună întrebare.
Dar ador ce ați spus acum, egoul meu e happy o să notez astea de fapt astea le-am mai lucrat la terapie, dar nu și să le analizez pe fiecare în parte. Îmi place abordarea asta.
Eu unul nu am avut probleme cu bullying-ul. Nu in sensul ca am reusit sa ma apar sau ca am fost eu un bully. La viata mea, am avut parte de putine batai. Cam in numar de 4-5 in cei 25 de ani de viata. Si in toate am pierdut. Restul timpului eram batjocorit ocazional de scursurile societatii care la randul lor nu puteau sa bata pe nimeni si ma gaseau pe mine cel mai slab sac de box.
Am avut momente de frica si de neputinta, dar nu atat de tare incat sa ma marcheze. Pentru mine cele mai multe lovituri nu au fost cele care au provenit din agresiune fizica. Ci au fost cele care au provenit din agresiune psihologica. Ani la rand am incasat umilinte, reprosuri, atacuri verbale, atitudini dominante, etc si cu timpul am devenit o persoana moarta la nivel emotional.
La asta au contribuit si diverse afectiuni medicale plus decesul tatalui meu, dar nu am ajuns atat de doborat incat sa devin psihopat, nebun, sau sa am alte probleme mintale grave. Cam de prin clasa a 8-a pana la terminarea liceului am trecut prin viata ca un zombi. Mort, fara expresie, lent, fara un minim de popularitate.
Dar prin toate astea, cumva am reusit performanta sa am parte in viata, de ideea de "bunatate" si de importanta ei in viata de zi cu zi. Cum am mai spus, nu am avut un model de urmat in viata reala la vremea aceea. Deci nu avea cine sa ma invete ce e bine si ce e rau. Dar cumva in natura mea, a existat inca de la inceput conceptul de bunatate si aproape niciodata nu am dorit cuiva raul in mod intentionat. Stiam cumva in adancul mintii mele ca e gresit sa faci anumite lucruri si in perioada adolescentina cumva gandul asta mi-a pus frana de fiecare data cand urma sa fac ceva teribil.
Abia de la 22 de ani pana acum, am inceput sa-mi investesc din timp in mine si in cultura mea cu ajutorul unui prieten din copilarie. Stiu ce o sa zice-ti. Pai stai domnule ca tu pana la urma ai avut un model. Ei bine nu. Acest prieten din copilarie la momentul respectiv nu era un model de urmat. El era un bataus, se droga, chiulea masiv de la scoala pentru a bea bere cu scrum si votca, talharea ceilalti copii pentru bani, etc. Eu am fost prieten cu el pentru ca ne stiam de cand aveam 3 ani si nu a facut toate chestiile alea cu mine. Dar nici nu era foarte ajutator atunci. Mereu imi zicea ca sunt fricos si cuminte ca o fetita. Acum stiu ca ceea ce imi zicea el, era pentru a ma motiva sa nu mai fiu asa si ca ii displacea comportamentul meu pasiv. Doar ca nu stia cum sa motiveze o persoana la momentul respectiv. Dar s-a schimbat radical de cand a implinit 20 de ani. A devenit o persoana responsabila, de incredere, calculata, foarte meticuloasa si decenta. Inca tin legatura cu el zilnic si ne mai dam sfaturi si ajutor cand avem nevoie. Deci si el cumva a gasit o cale de a deveni o persoana buna.
Ce vreau sa zic e ca indiferent cat de traumatizanta poate fi viata unui om si oricat de multe orori ai vedea, daca reusesti sa prinzi bine lumina aia interioara care te ridica, si sa depui un minim de efort pentru a o intretine, ai sa reusesti sa ai o viata implinita.
Cat despre partea de familie. Chestia asta ne este impusa de societate la rang de doctrina si devine oarecum o obligativitate si o presiune mare pe umerii nostri. Daca in natura ta nu a prins ideea de familie, nevasta, casa, etc. Nu are rost sa-ti pacalesti mintea ca o nevasta si un copil, o sa-ti implineasca viata. Daca pur si simplu nu simti ca vrei asa ceva, nu ar trebui sa te intereseze de ce iti va zice familia daca ai 25+ si nu ai imprumut in banca la o casa, nevasta si copil. Daca faci asta fortat, o sa traiesti o viata incatusata de aceste "realizari" pe care societatea ni le impune. Poti la fel de bine sa ai o viata implinita si fara un copil, si fara o nevasta. Daca ai probleme in viata, o familie nu va fi o rezolvare pentru tine, ba chiar din contra.
Pana la urma nu suntem cu totii la fel si nu putem afirma cu exactitate ca toti oamenii cu traume sunt cazuri esuate. Fiecare om are o viata diferita indiferent de trairile acestuia. Poti sa fi un copil minune si inteligent la inceput, dar sa ajungi un criminal la maturitate sau poate nu. Poti sa fi ultimul gunoi de om in adolescenta, dar sa ajungi un om briliant si bun la maturitate, sau poate nu. Nu e totul predictibil. Lucrurile pot lua o intorsatura surprinzatoare cand nu te astepti.
Ok, deci am replâns la tot speech-ul tău. Și credeam că am trecut peste criza de dimineață, în care trebuia să ies să rezolv ceva, într-un loc unde credeam că o să fiu judecată și gazul pe foc, chiar fusese draga mea PufulețiGratis fix de aici, căreia credeam că i-a decedat mama, după ce i-am citit întrebarea, mai ales că pierdusem ceva zile, contactul cu ea și am clacat în ceva minute de puseuri și dureri și cred că în nebunia mea "chiar l-am rugat pe God să mă ia" și ce să vezi, azi dorința chiar era să mi se îndeplinească, mătușică-mea fiind aproape gată să se ciocnească azi cu cineva și eu să fiu dată cu susul în jos, deși bine, am ajuns doar oleacă zgâlțâită ) deci credeam că le-am traversat pe toate azi cu brio și că mi-am revenit, dar citind asta, iar mă sensibilizează. De pe forum, din răspunsurile oferite pe aici și ce am apucat să citesc și-ți fac personalitatea (asta în speranța că și cei care prezintă pe aici niște idei, chiar sunt ale lor și ei chiar așa gândesc și nu e doar o mască pusă prin online) însă chiar te am simțit ca pe un Eminescu ce a scris Glossa. Și da, și tu, asta da, ai spus că ești mai rece, dar citind tot, îmi pare rău să aud că și tu ai trecut prin bully și că de fapt toată această răceală cumva, a fost mai mult o mască, doar pentru a supraviețui mediului tău înconjurător. Asta chiar mă sensibilizează, mai ales azi, dar cumva din ce spui, totuși tu ai și reușit să treci peste, cumva da, și eu cu ceva ani de terapie am reușit să integrez trauma și în cele din urmă să o accept, dar cât ca să și-mi schimb viața complet sau să mi schimb perspectiva nu, ori pe mine asta mă enervează.
Și tu chiar crezi că deci un om se poate schimba?! Parcă mi-e cam greu să cred, dar să zicem că o să încerc să cred.
Însă îmi pare rău să aud de povestea ta. Dar cred că și tu ai găsit o mască pentru a te proteja de prea "mult" emoțional, deci anume ai găsit cumva opusul, să nu mai simți nimic. Cred că de multe ori și eu o fac sau o făceam, dar acum, măcar în propria casă îmi dau voie să mi accesez cele mai deep emoții și cele mai de cele lacrimi de crocodil și țipete de leu ca să mă eliberez sufletește. Și apoi o duc mai departe, după ce am eliberat caut cauza pentru care de fapt m-am simțit rănită "la momentul x în situația y" și tot așa.
Recomand, sincer, terapia prin plâns.
Dar acum mă sensibilizează și povestea ta.
Cât de familie, știu pe de-o parte că jumătate din Terra de fapt nu e happy cu acea familie mult visată, eu una, copil fiind am fost o astfel de fetiță și de aici am ajuns la femeia solitară de azi, deci sincer, nu știu ce vreau în acest moment al vieții, dar recunosc că mai visătoare fiind, mereu am vrut să cunosc dragostea, să o ating, să o simt, să o trăiesc și ea să fie fix așa pe gustul meu. Și evident că dacă întâlnești asta, poți forma și o familie în timp, dar trecută apoi prin alte probleme și alte probleme existențiale și fugind parcă și de viața în sine, m-am împotmolit și nici nu am mai fost în stare să găsesc acea mult visată dragoste și îmbătrânit, ușor, ușor, parcă nici să cred că mai există.
Ori oricâtă presiune ar fi în societate, vine o vreme în care simți că îmbătrânești și parcă unica presiune e a ta, că vrei și tu să tragi linie și să vezi după linie sau egal ce rezultă, iar eu simt că nu am obținut prea multe de la viață, dar mna, asta e problema mea existențială, în realitate eu chiar cred într-o forță divină care nu ne dă de fapt mai mult decât putem duce și uneori îmi spun că poate cine știe, să fi primit mai mult, pe un palier sau câte puțin pe fiecare palier, dar în așa manieră încât să simt că viața mea are sens și e interesantă, poate nu e menirea mea, poate aș înebuni dacă aș avea prea multe. Oricum în 28 de ani, am cam învățat doar că viața e misterioasă, e imprevizibilă deși e chiar foarte banală/boring, e a naibi de complexă, e ciudată uneori, e paradoxală, e frumoasă și interesantă dacă știi să citești dincolo de ce e vizibil cu ochiul liber.
Ai incredere in tine. Si eu de fiecare data cand simteam ca totul e pierdut si ca nu mai am nici o sansa, am gasit mereu rezolvare la problemele care apareau. Vei gasi pe cineva in viata asta, indiferent de cat de "incapabila" emotional te consideri. Poate nu va fi un viitor iubit sau sot, dar cu siguranta se va gasi un prieten sau o prietena foarte bun/a pentru tine. Si asta plus pasiunile si ocupatia mult dorita, va fi suficient sa te implineasca moral. Intre timp, cauta sa imbunatatesti atuurile pe care le ai si acorda-ti si relaxare atunci cand ai nevoie.
Invata din trecut, dar nu trai prea mult in el, ca duce la depresie, traieste prezentul, dar nu atat de tare incat sa nu-ti asiguri viitorul, si planifica-ti viata pentru a-ti asigura un viitor ok, dar totodata sa nu te gandesti prea mult la viitor, deoarece duce la anxietate. Toate astea le-am simtit pe pielea mea si mi-a explicat si terapeutul cum functioneaza pentru a confirma ceea ce am simtit.
Cei nasol in viata asta e ca atunci cand nu cunosti mai nimic despre viata, va fi un adevarat chin sa o traiesti. De aia exista oameni specializati pentru a ne invata asta.
Ceea ce ma duca la o vorba dupa care traiesc mereu: "Unde nu-i cap, vai de picioare"
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
