Cine imi face si mie rezumate la legende istorice mai cunoscute? Macar 2-3. Funda mare.,

legenda zilelor saptamanii
În folclorul românesc zilele au şi ele sufletul lor, sunt aşa, ca nişte făpturi, iar înainte vreme umblau pe pământ, de aceea avem zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat. Se povesteşte că „Luni" e bărbat şi e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo îţi arată drumul pe care trebuie să mergi. „Marţi" e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani. „Miercuri" e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului, iar „Joi" e bărbat, zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Neculai. „Vineri" e una dintre zilele cele mai încărcate de sacralitate, e sora „Duminicii" şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.

Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moşilor de neam, când cerul se deschide, iar morţii se uită să vadă dacă au primit ceva de pe „astă lume". Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului", iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.

Avem noroc că vine „Duminica", zi solemnă, festivă, luminoasă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că „Duminica" e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului.
si o legenda de langa mine legenda ceahlaului
Pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.

Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, c-un stânjen se săltase Ceahlăul…
După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor