asta este o poveste scrisa de mine, daca vreti sa imi spuneti o parere vas fi sincer recunoascatoare.

De ce toata aceasta durere este a mea? De ce nimeni nu poate sa ma ajute? Mereu aceaiasi intamplare, acelasi cosmar...

Numele meu este Rebeca, am 17 ani si sufar de o afectiune numita tulburari bipolare si acum stau de vorba cu psihologul meu:

-Cum a fost prima saptamana de scoala?

-Ca dracu! Stii deja asta...

-Rebeca, stiu ca esti o fata normala si ceea ce s-a intamplat acum doi ani nu are de ce sa te mai afecteze.

Din nou asta, toata lumea spunea asta, dar eu nu pot sa uit, fata lui, ura din ochi si cutiul din mana, asta ma trezeste in fiecare seara.

Acum doi ani, un criminal a intrat in scoala noastra cu un pistol si pana sa vina nenorocita de polite a omorat toata clasa mea, mai putin pe mine, si puteam sa mor si eu daca Sebastian sarea in fata mea cand glontul se idrepta spre mine, ah, Sebastian cat l-am mai putut iubi si el a murit fix in fata mea, la picioarele mele, patandumi camasa de sange si inima de ura.

-Rebeca?

-Da! Am raspuns eu nervos.

-Maine te duci la slujba lui Sebastian?

- Nu pot. Sa vad iar toate acele chipuri pline ura, ma urasc, toti cei care i-au vazut zambetul lui Seby ma urasc! Si eu ma urasc! Puteam sa mor eu nu el.

- Stii ca nu e vina ta, Sebastian a avut propriile decizi si tu nu ai avut nimic de aface cu asta.

- Ba da! Daca nu eram eu! Daca nu se indragostea de mine, daca eu nu ma indragosteam de el, acum ar fi fost in viata, e doar vina mea, au trecut doi ani si e doar vina mea.

- Beca nu esti vinovata, spune Vlad apropiinduse de mine, esti doar o adolescenta, m-am apropiat de el si l-am sarutat cu patima, cu aceaasi iubire cu care il sarutasem candva pe Seby, imediat dupa sarut am inceput sa plang si am plecat din cabinet constienta fiind ca el se uita dupa mine, dar eu nu m-am uitat inapoi.

Părerea mea?
Neinteresant. Slab.

Dar apreciez intenţia şi faptul că te străduieşti, Gabriela.

No, ok, scuză-mă, nu vreau să fiu rea, dar povestea asta e un clişeu, cred că am citit-o de n-şpe mii de ori sub aceeaşi formă, dar cu alte nume, probabil mai puţine greşeli gramaticale şi o exprimare mai elevată.

Clisee. nici macar niste clisee interesante. de altfel nu e musai sa ne crezi pe noi, scrie in stilul asta o carte si incearca s-o publici, o sa vezi si tu parerea publicistului. Doar s-o publici pe banii tai.

Hmm parere pai ok uite sa vezi ce pot face dintr-o data bazat doar pe idei random sa le numesc asa:
Raul greutatilor constante si istovitoare numit viata
Ca fiecare om, persoana, ma numar printre ce-i ce nu stiu,"De ce traiesc? Si care e scopul meu?"
Intrebarea aceasta imi rasuna in cap iar si iar mergand prin aceasta lumea ce o numim societate atata rautate, atata falsitate, oare chiar a disparut de tot Umanitatea? Sau doar a uitat ce inseamna sa fi uman?
Acelas ciclu ce se repeta iar si iar, nimic interesant te trezesti fie dimineata fie seara, insa patul e gol esti doar tu o carapace pustiita ce traieste constant in trecut.
Cei ce veti citi acestea veti intreba de ce trecut? Dar nu asta suntem constant? Un rezultat final al actiunilor trecutului asupra noastra, a insasi trecutului ce ne defineste cine suntem ce suntem cum suntem?
Prezentul devine trecut, iar viitorul devine prezent e un ciclu ce nu il realizam iar daca da il ignoram, Numiti-ma ignorant, sau ati putea spune ca bat pasul pe loc insa societatea e plina de minciune, fatade create si innoite zilnic, fatade ce noi le credem normale. Cati dintre noi nu sunt marginaliza-ti? Si de ce? Pentru ca normalul lor e ciudatul nostru si vice-versa, insa ei nu pot intelege asta, Ei sunt doar niste oi ce isi traiesc viata ca o turma, fara individualitatea necesara fiecarui om.


Stiu ca subiectul se cam invarte pe loc dar ideea ce tocmai am scris-o pe moment, prezinta gandirea unui om prea constient de cele ce se intampla in jurul sau, un neinteles ca noi toti de altfel, ce isi exprima gandirea in aceste cateva enunturi cu caracter filosofic. Si cum au scris si ceilalti, eu un mare cliseu povestea scrisa de tine.

Nu mă voi lega atât de ceea ce ai scris decât de modul tău de a scrie. În primul rând, nu ai deloc format un stil sau mai degrabă scrii superficial, o poveste nu înseamnă n linii de dialog înşirate una după cealaltă. Trebuie să înveţi să manipulezi cuvintele pentru a obţine fraze care să şocheze lectorul. Îmbină modurile de expunere (descriere, naraţiune, dialog, monolog).Ţie îţi lipseşte profunzimea.
Cât despre ce ai scris, m-am oprit după prima întrebare a primului alineat. După cum ţi-am spus, îţi lipseşte profunzimea, ori sunt eu prea poetică.
Frazele trebuie trecute printr-o mie de cizelări şi alte o mie de recizelări, făcute în mintea ta, înainte să le arunci pe hârtie. Renunţă la clişee, astfel de scrieri sunt, în ziua de astăzi, abureli comerciale, uită-te la tv şi vei vedea filme regizate după cărţi în genul a ceea ce ai scris tu. După cum era de aşteptat după ce ai văzut filmul care ca prin minune te-a impresionat, vei fugi repede la carte unde dai peste un limbaj bogat în nimic.
Lăsând greşelile gramaticale în urmă, dacă chiar îţi doreşti să scrii şi să ajungi la un nivel superior, lucrează. Pune mâna pe stilou şi pe foaie şi exersează, decide-te despre ce doreşti să scrii, caută apoi după idei în mintea ta, ai să vezi că gândurile tale nu au o ordine stabilită precum probabil ai crezut.