Salutare! Mă numesc Mircea și am 23 de ani.
Încă de când am fost mic, cea mai apropiată persoană din familie, cu care pot vorbi orice oricând, este bunica maternă (singura dintre bunici care mai trăiește). În clasele mici dormeam în timpul săptămânii (în parte din zile) la bunicii materni și nu pentru că ar fi fost probleme în familie cu părinții ci pentru că pur și simplu îmi plăcea mult la bunici și îmi făceam și temele acolo și mă ajuta bunica. Și de bunicii paterni am fost foarte apropiat, doar că la ei eram mai mult în week-end și în vacanțe, atunci dormeam la ei și veneam și foarte des în vizite. Ei fiind oameni simpli care au avut servicii simple și modeste și deci fiind fără studii superioare oricum nu m-ar fi putut ajuta cu temele dacă aș fi venit în timpul săptămânii la ei (deși au avut amândoi liceul terminat și bunicul a făcut și profesională). Dar tot puteam vorbi cu ei aproape orice, fiind foarte deschiși la minte. Ba chiar glumeau cu mine la modul foarte variat (mai ales bunicul).
Cu cei materni, fiind amândoi oameni cu școală (bunicul fiind inginer agronom și ziarist iar bunica profă de germană la Litere la UBB, traducătoare de germană la catedra UMF și bibliotecară la UMF Cluj) putem discuta orice și oricând. Și putem glumi pe orice temă.
Și în prezent, bunica e cea mai deschisă la minte din familie și doar ei i-am spus deschis încă de acum câțiva ani că sunt asexual și aromantic și i-am făcut multe alte confesiuni foarte intime. De ea continui să mă simt cel mai apropiat.
Discutăm și în prezent aproape zilnic la telefon (la 2 zile în medie) să zicem câte o oră odată. Și o vizitez măcar odată pe săptămână, ea având deja probleme de sănătate specifice bătrâneții (atât fizice cât și mentale - are 83 de ani).
Chiar dacă are demență de câțiva ani, din fericire nu e o demență de tip neurodegenerativ și în continuare e foarte lucidă și atentă, fiindcă ia medicamente și se comportă aproape normal, atâta doar că nu mai iese din casă de 2 ani că are probleme locomotorii cauzate de o căzătură de acum 2 ani și de atunci are o îngrijitoare care e la ea 4-5 ore pe zi și care îi gătește și îi face curat (ea prin casă se deplasează dar cu un baston). Și că începe să-și neglijeze igiena și vestimentația de un timp.
Dar în rest e normală și continuăm să discutăm absolut orice, indiferent de subiect, orice noutate apărută zilnic, de orice fel.
Postarea aceasta fiind strict conversațională, sunt curios dacă mai sunt persoane pe aici care au avut (sau au) norocul de a fi avut / de a avea bunici (unul sau mai mulți) deschiși la minte și cu care să poată discuta orice și oricând și cărora să se poată confesa cu încredere. Sunt curios care mai sunteți din cei / cele care au avut (ca mine) relații de prietenie foarte strânse cu bunicii și care eventual și-au petrecut timpul cât au stat / dormit la ei și făcându-și temele cu vreunul dintre ei și de care să se fi simțit mai apropiați sufletește decât de proprii părinții. (Asta nu înseamnă că n-am relații bune cu ai mei, suntem în relații foarte bune chiar, dar cu ei mă feresc să aduc în discuție chiar orice subiect și nici nu m-am confesat vreodată în fața lor cu chestiuni foarte personale.)
Precizez că toți 4 bunicii (în viață fiind doar bunica maternă, după cum am zis mai la început) au locuit în oraș, în Cluj și nu la distanțe foarte mari de noi.
Sunt curios să vă aud poveștile legate de cum v-a fost relaționarea cu bunicii voștri. 
Si eu o am pe bunica din partea tatalui si ma simt apropiata de ea, discut cu ea lucruri pe care cu parintii nu as avea curajul sa le discut si cel mai mult imi place la ea ca nu le spune ce vorbim noi, ramane doar intre noi doua. Bunicul, sotul ei, a murit acum 3 ani, dar si el a fost un om bun. La tara nu prea merg, nu e pe gustul meu, dar imi place de bunica si imi e dor de bunicul meu. Ii mai am si pe cei din partea mamei, dar cu ei nu prea sunt apropiata si sunt mai izolati cumva.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Buna.Din pacate, eu nu am avut acest noroc.Nu m-am simtit vreodata confortabil sa discut cu bunicii chestii pe care in mod normal ar trebui sa le discut cu parintii.Numai in unele vacante de vara am stat la bunicii materni, in rest erau vizite periodice la sarbatori.Chiar si asa, cred ca e foarte frumos ce ai relatat tu.
Răspunde
Bună!
Eu niciodată nu mi-am cunoscut bunicul din partea tatălui, el fiind decedat când chiar tatăl meu era adolescent, dar pe cel din partea mamei l-am văzut pentru puțin timp când avem vreo 5-6 ani. Bunicile mele încă sunt în viață, dar cu bunica maternă am o relație mai strânsă decât cu cea paternă, în pofida faptului că am copilărit la casa bunicii paterne. În ziua de azi bunica mea maternă locuiește destul de departe de familia mea, deci o vizităm mai rar și îmi pare foarte rău, pentru că este bătrână și neputincioasă, aș vrea să-i oferim mai multă susținere și să-i fim mai mult alături, dar situația nu este cea mai favorabilă. Bunica paternă, pe de altă parte, trăiește la o oră distanță și obișnuim să o vizităm des, de acum câțiva ani are demență și mai că nu ne recunoaște. Cu ea niciodată nu am avut o legătură strânsă, cel mai probabil din cauza că deseori se implica în căsătoria părinților mei și asta îi a dus la despărțire, ceea ce m-a făcut să am o ură pe ea. Acum că este bătrână și la fel neputincioasă, mai puțin discut cu ea, dar și când era sănătoasă și cu mintea clară nu prea aveam despre ce discuta, din cauza faptului că nici ea nu ne consideră pe noi (nepoții) ca cineva drag, mai mult ca cineva care să-i fie de ajutor. Bunica maternă este opusul, cu ea pot vorbi despre diferite și nu mă simt deloc rău să împărtășesc detalii din viața mea, ba mă ajută cu sfaturi. Asta este ceva care a prins și mama, răbdarea de a asculta și plăcerea de a discuta despre orice. Cred că în mare parte, în majoritatea cazurilor, cum sunt părinții, așa și copiii, de aceea îmi este mai ușor să vorbesc cu mama despre diferite.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
