Am realizat in sfarsit ca am depresie. Problema e cum le spun alor mei? Au grijă doar sa mă certe, ca nu mănânc suficient, ca de stau asa supărată, ca de ce ma trezesc târziu ( ei nu stiu ca plâng câteva ore pe noapte si nici eu nu stiu de ce). Deci cum le zic?

Ba da, știi. Nu ai cum sa plângi atâtea ore fără sa te gândești la nimic. Trebuie sa fie ceva la mijloc. Asta poți discuta cu un psiholog. Părinții tai încearcă sa ti arate lucruri pe care tu le faci sau nu dar care ar putea fi mai puțin bune. Ei nu te cearta și nu ți greșesc cu nimic, ba chiar încearcă sa ti arate ce tu nu vezi sau mai bine zis, ce vad ei și cred ca tu nu vezi, nu observi sau nu conștientizezi. Poate ca tu știi deja ce îți spun ei și ți se par inutile observațiile, dar privind din afară, ei cred ca fac un bine spunându ți, chiar dacă nu au un ton prea prietenos. Așa au învățat ei de la părinți sau așa au ajuns ei sa creadă ca este mai bine sa explici copilului. Depresia, dacă nu are o cauza psihologica (un gând nociv și persistent), poste fi din cauza unei lipse de nutrienti sau privarii de somn. Încearcă sa respecți toate astea și vei vedea ca depresia asta va trece sau se va reduce cu mult, garantat. De multe ori, oamenii când sunt triști, prin asemenea obiceiuri, își amplifica de unii singuri propriile simptome. Ia în considerare cele spuse! Nu uita ca ce contează pentru tine azi, nu va mai conta peste ani, dacă vorbim despre probleme. Familia ta mereu va conta.