Realitatea in care traim este cel mai probabil una in care liberul arbitru nu poate exista.
Dar de ce am vrea sa avem liberul arbitru? La ce ne-ar putea folosi?
La un joc de sah mereu vrei sa faci mutarile castigatoare. De fiecare data. Daca ai recrea acelasi context, 100% identic, de o suta de mii de ori, si de fiecare data aleg mat in 1, in loc de mat in 7, sau in loc sa mut o piesa random, atunci sunt perfect multumit cu aceasta realitate.
Chiar daca as fi liber sa mut orice alta piesa la ce mi-ar folos aceasta libertate? De ce as vrea sa aleg altceva decat cel mai bun raspuns posibil?

Dar nu mereu exista o "cea mai buna varianta". Spre exemplu, poti fi pus sa apesi fie un buton verde fie unul rosu. Orice buton ai apasa este complet irelevant. Din nou, atat timp cat nu conteaza, ce importanta are daca apasam butonul verde de fiecare data? Atat de mult ne dorim sa fim niste generatoare random de outputuri? In definitiv, asta este tot ce am dovedi daca am oscila intre cele doua culori, caci nu exista niciun rationament pentru care ar trebui sa alegem un buton mai mutl decat altul.

Chiar dacă ai muta la fel, poate interveni altceva.Te doare stomacul, te enervează cineva și pleci, vine cineva la tine, se întrerupe curentul.Cel mai mic detaliu te poate influența, pentru că liberul tău arbitru se va intersecta cu liberul arbitru de la miliarde de oameni + natura.

Ca sa folosesti termenul realitate trebuie sa crezi in structura materiei.

Oamenii s-au departat de proportii si sau dus spre calculul infinitezimal. Acolo au divizibilizat materia iar lucrl acesta a adus o societate lichida lipsita de soliditate. Acolo nu se vede arta, binele, etica ci asa cum Parmenide: nefiinta, vacuitatea, golul, lipsa de sens, etc. Principiul, arche, elementul dispare si iti apare o gramada de caramizi...un continuism pana ajungi la nimic.

Monismul lui Parmenide vorbeste de imutabilitatea si unitatea fiintei pe cand atomismul lui Democrit de continuism. Noi nu putem sa definim lucrurile daca nu folosim principiul de identitate din cele 4 predicabile a lui Aristotel.

Principiul de identitate ajunge NON IDENTITATE. Vezi identitatea diacrónica, sincrónica, paradoxul navei lui Tezeu. Sincronicitatea lui Jung, legile naturale/stiintifice. Epimeteu reincarneaza pentru ca este deductiv ci nu prudent, inductiv si contrafactic ca Prometeu.

Ratiunea sau vointa nu pot sa interfereze sau sa se interpuna prea mult principiului de realitate pentru ca simturile sunt pasive si asa cum spune empristul Locke experimantale. Separatia care s-a produs intre filozofie si stiinta a adus mai multe probleme. A aparut lupta dintre rationalisti si empiristi iar intelepciunea a ramas fractionata. Nu putem sa fim inductivisti si speculativi ca forma de viata (consuma multa energíe). Suntem oameni deductivisti care trebuie sa accepte si principiul de realitatea. Acest principiu de realitatea il acceptam (metodologíe) doar prin compasul lui Iisus nu si din pixul demiurgului. Ratiunea gneseologica poate vedea in orizont multe faruri false. Insa adevarurile eterne epistemologice o poate ajuta sa nu piarda nordul. De aceea noi crestinii nu acceptam doar ratiunea ci si spiritul. Spiritul nu vine de la noi ci de afara. Adevarul exista per se nu depinde de ratiune. Insa ratiunea depinde de el.

Trebuie sa acceptam principiul de cauzalitate, ratiuni suficiente nu jumatati de adevaruri. Nietzsche in Dincolo de Bine si Rau nu crede in adevaruri obiective ci in eterna reintoarcere. El este cu vointa nu cu realitatea.

Ce se intmpla cu cei care nu divid ci multiplica? Ei nu se mai duc pe partea lui Democrit care divide ci se duc pe parte lui Anaximandro care multiplica.

Ce se intampla cu cei care multiplica? Se pierd pentru ca nu gasesc definitia. Nu gasesc finitul ci se duc spre infinitism. Se extind in informatie. Informatia in adoarme nu stiu ofimatica (BIRÓTICĂ) si cum sa fie functionali si sintetici. Se pierd in probleme si complexitati. Se distrag de la problemle principale. Dependente, compulsivitati si pierderea nominalismui intr-un universalism fictional (vezi Ucronie de Charles Renouvier). Cand comunicarea devine masiva, cognitia nu mai functioneaza bine. Trebuie sa stie sa filtreze informátia relevanta. Asta nu inseamna utilitarism egoist ci pulsiunea de bine, viata si conservaré (intuismul spre bine, telos/coada/margine, placere si fericire si fuga de durere). Trebuie sa gasim prin aritmética o justitie distributiva pentru toate partile. Sa gasim puncte comune nu puncte arbitrare si injuste. Trebuie sa calculam nu doar numerología ci si ecuatia diferentiala ca sa intelegem functia, derivata si dupa aceea SISTEMELE. Cand intra sistemele in joc nu ramanem doar la stiinta formala ci trecem la stiinta factuala (empírica, experimental). Aici se coloreaza lumea si vedem si semántica care aduce o significatie stiintifica (jocul se poate obiectiviza de partea celuilalt iar tu sa pierzi). bDaca vrem sa matematizam lunea este ca si cum ne-am deschide o ciocolata in fata lor si ne-am bucura de ea. Acest tip de comportament isi cauta propia glorie pentru ca nu intelege stiintele sociale. Insa intre stiintele naturale si stiintele sociale nu exista invidie ci doar intre oameni.

Nu tu ai ales sa pui intrebarea asta si sa pierzi timpul pe-aici?