Ce parere aveti? Doar ce am terminat-o...si tot ce scrie acolo e adevarat.
Iubirea este...
Stau şi mă gândesc în fiecare zi de ce încă stau şi mai aştept. De acum aproape doi ani tot aştept. Sunt sigură pe mine că iubesc şi totuşi aştept. Pentru că să aştept a fost prima lecţie pe care am învăţat-o despre dragoste. Şi încă aştept. Fiecare zi e o zi de aşteptare. Dar nu mă deranjează. Doar doare. Dar am învăţat să nu mă mai las rănită. Şi am învăţat din greu. Acum pot spune că nimic nu mă mai afectează ca înainte. Fizic nici nu mai vorbesc. Nu mai doare deloc aproape. În plan sentimental, câteodată apar lucruri care dor cu adevărat dar trec şi peste astea. Se spune că trebuie să-ţi ţii prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape. Când mă rănesc duşmanii nu simt nimic. Pentru că îi dispreţuiesc şi nu-mi pasă de ei sau de deciziile lor, dar în momentul când sunt rănită de adevăraţii prietenii... nici nu ştiu dacă e corect spus, pentru că adevăraţii prieteni nu te rănesc, dar mai sunt momente şi cuvinte aruncate degeaba, scăpate pe gură fără voie, la nervi, la supărare, şi dor. Chiar dor dar eu pot să iert orice. Şi unii chiar ştiu cele mai multe exemple. Orice pot ierta cînd vine vorba de persoanele sau pur şi simplu fiinţele pe care le iubesc.
Într-o carte scria: Luptă pentru cel pe care îl iubeşti. Fac asta. Sau mai degrabă aş face asta dacă aş şti cum. Am răbdare, foarte multă chiar. Uneori devin absolut imposibil de suportat ideea că nu o să se întâmple. Şi cu toate astea, cu toate că plâng foarte mult şi cu toate că cineva important mi-a spus chiar ieri că trebuie să ştii când să plângi, să plângi cu un motiv. eu plâng prea mult. Pentru că nu mă pot abţine, pentru că sunt ca un copil care plânge de fiecare dată când îl loveşti. Plâng mult şi cred că mai am încă de învăţat. Trebui să îmi controlez emoţiile nu să le las să mă domine. Dar emoţiile sunt nişte cai sălbatici. NU le poţi controla. Eu, cel puţin, nu pot.
Cine iubeşte trebuie să ştie să se piardă şi să se regăsească. Mă pierd. Mereu mă pierd. Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că există acele persoane care ştiu să mă găsească şi să mă aducă înapoi unde mi-e locul. Adică la ea în braţe. Sincer, îţi mulţumesc că încă nu te-ai săturat de nebunia mea. Da, aşa e. Cum spunea şi Paulo Coelho: Doar nebunii au inventat iubirea. Se pare că şi eu am învăţat de la ei. Îl iubesc prea mult dar nu am ce face. Nu-mi pot controla sentimentele şi nici nu ştiu cum să i le arăt. Mi-e teamă că ar putea sănu înţeleagă sau să nu îi pese. Sau să râdă. Cred că asta chiar m-ar distruge.
Jack Mannequin spune în "Dark Blue" : 'Have you ever been alone in a crowded room?" Da. Îl iubesc atât de mult şi am atâta nevoie de el. Pentru că dacă stau într-o cameră plină de prieteni cărora le pasă de mine eu tot mă simt singură, pentru că nu e el cu mine. Am o singură prietenă şi o singură dublură ca să zic aşa, adică o prietenă şi încă o persoană, care înseamnă mult mai mult. Acea persoană care mereu înţelege şi încă nu s-a săturat de mine. Am nevoie de el şi fiecare gest micuţ, fiecare lucru pe care am învăţat să îl interpretez înseamnă mult. Pentru că "puţin" poate înseamna o grămadă. Mai ales pentru mine.
Uneori mă gândesc că îl vreau. Mai mereu îmi spun că am nevoie de el lângă mine, că vreau să îl am lângă mine. Că îl vreau. Dar nu-l pot avea. Nu poţi obliga pe nimeni. E, cum să spun, un vis. Pentru mine, el a devenit un vis. Lăsând deoparte faptul că mi-am dorit ca vara asta să ne întâlnim şi nu s-a întâmplat asta. Nu cred că el ştie că cineva chiar îl iubeşte aşa cum nimeni nu o va face. Poate modestia în momentul ăsta nu a fost punctul meu forte dar ştiu ce vorbesc. Aş fi în stare să fac orice pentru el. Îmi doresc să înţeleagă. Toţi. Să nu mă mai judece lumea pentru că nu gândesc limpede şi pentru că-mi fac speranţe deşarte. Lumea zice că trebuie să renunţ la dragostea pentru el. Că îl vreau doar pentru că e bun sau pentru că nu ştiu ce ştie să facă sau pentru că nu vreau să îl las alteia sau că sunt o fraieră şi că nu o să se uite la mine niciodată. S-a uitat. Şi am văzut în ochii lui ceva. Doar că mi-e teamă că nu mai e. Îmi doresc să fi stat mai mult sau să-i fi spus "bună" imediat după ce l-am recunoscut. Altă prostie: dragostea nu e o dorinţă, nu e cunoaştere, nu e admiraţie. E o provocare, un foc ce arde fără să-l putem vedea.


Totdeauna mi-am deschis calea cu sânge, lacrimi, forţa voinţei- dar ieri am înţeles că alesesem metoda greşită. Visul meu nu are nevoie de nimic din toate astea, are nevoie doar ca eu să mă dăruiesc lui şi să strâng din dinţi atunci când sufăr, pentru că suferinţa trece. Pe drumul ăsta pe care suferinţa părea singura regulă, am luptat pentru lucruri pentru care nu are rost să lupţi. Ca iubirea, de pildă: dacă cineva nu o simte, nu există forţă pe lumea asta care să reuşească să o provoace. Putem să ne prefacem că iubim. Ne putem obişnui cu celălalt. Putem trăi o viaţă întreagă fiind prieteni, parteneri, putem să creăm o familie, simţind însă că există un gol jalnic în toate astea, că ceva i mportant lipseşte. Da. Sunt sigură că nu vreau aşa ceva. Mai bine... îl las în pace. Mai bine nu-i mai dau coşmaruri noaptea. Îl iubesc prea mult ca să-l rănesc. Cineva mi-a spus odată că dacă gândeşti negativ asupra cuiva sau eşti trist. el sau ea simte. Şi îi cauzezi numai suferinţă. Iar eu vreau să-l văd mereu cum râde. Chiar dacă nu-şi va da seama că eu sunt cauza durerii lui, eu tot voi şti şi voi suferi adânc. Poate mult prea mult decât voi putea vreodată suporta. Nu vreau sp mor. Nu vreau să mor ştiind că el suferă din cauza mea. Mai bine, renunţ. Deşi nu-mi place cuvântul ăsta sau ce înseamnă el. NU. NU sunt un copil. Sunt mult mai matură decât cred mulţi care mă cunosc şi vreau ca toţi să citească ce am scris eu aici. TOŢI! Vreau să mă cunoaşteţi toţi aşa cum sunt.
Dragostea nu e o obişnuinţă, un angajament sau o datorie. Nu este ceea ce ne învaţă cântecele siropoase- dragostea este. Fără definiţii. Iubeşte şi nu întreba prea multe. Doar iubeşte. În asta cred eu acum. Şi va dura. Mult. Deja mă doare capu, foarte mult. Mă ia ameţeala în timp ce scriu. Nu mă mai aud vorbind, aud din ce în ce mai încet Nickelack. Discografia. Nu mai văd tastele şi sunt foarte ameţită. Nu mai văd nimic. Trebuie să mă întind. Mi-e frică să renunţ la el, pentru că nu vreau să ajung să nu mai simt cu adevărat la el şi apoi să vină şi să mă întrebe dacă îl iubesc. Vreau să existe scenariul ăsta: Să mă întrebe : „De ce mă iubeşti?" Şi să-i răspund: „Nu ştiu şi nici nu mă interesează absolut deloc."


Tastatura mea se va scurtcircuita dacă voi continua să plâng deasupra ei. Mi-e rău. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată când plâng cu gândul la el sau la faptul că îl iubesc enorm.


E important să laşi soarta să-şi spună cuvântul şi să hotărască ce e mai bine pentru toţi. Aşa că... îl voi lăsa în pace. Doar îi mulţumesc că a vrut să meargă la Palatul Copiilor şi că nu a lipsit în ziua când ne-am întâlnit pentru prima dată. Mi-a dat posibilitatea de a iubi intens şi de a cunoaşte adevăratul sens al acestui cuvânt. M-am cunoscut mai bine şi m-am maturizat mai repede. Îi mulţumesc că nu a vrut să fim împreună pentru că aşa m-a făcut să-l iubesc şi mai mult pentru că vroiam să-l urăsc., dar nu am putut. Îi mulţumesc că a ieşit cu mine în a Doua zi de Paşti şi că s-a purtat ca niciodată. Îi mulţumesc că m-a lăsat să văd în ochii lui că ar putea fi ceva, cândva. Dar o mică părticică din mine va fi mereu acolo, aşteptându-l. Şi când va veni, îl voi primi cu toată fiinţa mea. Cred cu tărie, începând de acum, că există o parte, undeva în adâncul sufletului cuiva care mă iubeşte fără să-şi dea seama. Există acea persoană pentru că eu nu sunt un demon ca să nu merit să fiu iubită. Dacă acea persoană există, o voi găsi, iar dacă o voi găsi, va exista. Pentru că cei ce se iubesc, se întâlnesc.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook