Majoritatea locuitorilor acelor timpuri isi duceau viata la sat, o viata modesta, acestia locuind in case de chirpici sau uneori lemn. Deci, principalul cadru de locuire in evul mediu era obstea sateasca. Principalele ocupatii practicate erau agricultura, pastoritul, viticultura, pescuitul, apicultura si mestesugurile casnice.Cresc recoltele prin imbunatatirea calitatii solului cu ajutorul asolamentelor bi si trienale, inhamarea si injugarea animalelor. Treptat infloresc targurile si orasele. Suzeranul era conducatorul suprem ce avea in serviciu nobili, pentru care lucrau taranii. Taranimea putea fi libera(razesi-Moldova, mosneni-Tara Romaneasca)sau dependenta(iobagi, rumani, vecini). Intreaga societate medievala se baza pe relatii si "multiple dependente reciproce" 1 sau interdependente.
Vasalul era nevoit sa depuna un juramant prin care ii promitea seniorului loialitatea. Taranii aveau anumite obligatii fata de stat care constau in achitarea unor taxe dintre care amintim capitatia, taxa de casatorie in afara domeniului, taxa de mana moarta (obligatii personale), claca, dijma, censul (reale), cele in schimbul utilizarii anumitor bunuri ce apartineau seniorului (suplimentare).
Taranii dependenti nu aveau drept de stramutare si munceau din greu pentru a-i oferi seniorului tot ceea ce acesta isi dorea, astfel multumindu-l. Atunci cand seniorul avea de platit taxe mari, taranii trebuiau sa munceasca de doua ori mai mult pentru a obtine o cantitate mare de produse pe care seniorul o putea vinde pe piata. Dupa legile existente in epoca medievala, taranii dependenti nu aveau nici un drept si practice nici macar nu isi apartineau lor insisi. Ei erau nevoiti sa urmeze in totalitate legile seniorului deoarece acesta conlucra cu Biserica. Nemultumirile taranilor in legatura cu conditia precara de viata a dus la numeroase rascoale: Jaqueria (1358), Wat Tyler (1381), Razboaiele husite (1418-1434), Bobalna (1437), a lui Gheorghe Doja (1514).
In epoca medievala, femeia nu juca un rol important in cadrul societatii, fiind in general supusa intretinerii casei. Femeile care faceau parte din categoria taranilor dependenti, erau nevoite pe langa aceste indeletniciri sa se ingrijeasca de curatenie si sa gateasca pentru senior. In ciuda acestui fapt, femeile din acele timpuri aveau voie sa participe si sa lupte in razboi si sa vaneze. Unele femei erau vrajitoare si erau condamnate la spanzuratoare sau la arderea pe rug. Alaturi de ele, multi oameni de stiinta au fost condamnati la moarte in acest mod pentru ideile lor inovatoare sau pentru descoperirile lor care atunci pareau ciudate sau imposibile.
In vremea evului mediu exista o singura religie si anume cea catolica, care isi elabora propriile legi si randuieli pentru a se asigura ca totul merge bine. Episcopi si arhiepiscopi luau parte la consiliile conducatorului si jucau un rol foarte important in guvern. Episcopii erau foarte bogati si erau considerati a fi nobili, lucru care nu se intampla si cu preotii care proveneau din familii simple, nu erau foarte bine educati si nu erau bogati.
Bisericile erau construite in principal in stil romanic, erau foarte inalte si aveau tavane arcuite cu bolte. Cand populatia a crescut in secolul al XII–lea, tavanele nu isi mai puteau tine propria greutate si multe s-au prabusit. Catedralele aveau nevoie de un timp indelungat de constructie, aproape un secol conform marimilor pe care le au.
Răspunde
Răspunde 
Ordonare:
După relevanţă
1. Introducere :
In vremurile noastre, cuvantul medieval este adesea folosit cu sensul de "barbar", acest lucru fiind consecinta aspectelor ce au caracterizat acele vremuri. Unii contemporani sunt de-a dreptul ingroziti de evenimentele petrecute atunci (razboaie, boli fara leac, ideile ereticilor, armate mercenare. Este paradoxal insa faptul ca acum, cu cinci secole mai tarziu, se intampla lucruri mai grave decat atunci.
In epoca medievala au fost puse bazele multor institutii moderne importante, dupa modelul carora s-au inspirat cele moderne, astazi fiind studiate multe din artele medievale. Concomitent, orasele contemporane fiind matricea, mai mult sau mai putin reusita, a oraselor medievale. Antitetic oraselor precedente lor, care erau in principal centre politice si religioase, cele medievale reprezentau importante centre comerciale, sustinute financiar de productie si schimb de marfuri. Acest lucru reprezinta o alta asemanare pentru secolele XX si XXI, marile banci si corporatii fiind "mostenitorul direct" al afacerilor medievale. Sistemul European modern este, de asemenea, intr-o anumita masura rezultatul evolutiei medievale. Chiar si ideea de nationalism ia amploare in aceasta epoca, prin curajul si dragostea de patrie demonstrate de Ioana D’Arc, in RAZBOIUL DE 100 DE ANI. De asemenea, ideea separarii bisericii de stat apare in epoca medievala ca model pentru multe tari din ziua de azi. Dupa reformele georgiene, conducatorii de stat nu au mai putut revendica drepturile lor asupra bisericii, dar au gasit ca statul insusi reprezinta o valoare fundamentala.
Epoca medievala a reprezentat o perioada in care o multitudine de etnii diferite (romanii, francii, vizigotii…) s-au luptat, au invatat unii de la altii, au muncit impreuna pentru a schimba cursul istoriei. Transformarile economice, politice, sociale si artistice suferite de epoca medievala au provocat raspunsuri creative positive.
In mai putine cuvinte, epoca medievala reprezinta o perioada de permanente schimbari, adaptari si inovatii.
2. VIATA FEUDALA SI OAMENII:
Majoritatea locuitorilor acelor timpuri isi duceau viata la sat, o viata modesta, acestia locuind in case de chirpici sau uneori lemn. Deci, principalul cadru de locuire in evul mediu era obstea sateasca. Principalele ocupatii practicate erau agricultura, pastoritul, viticultura, pescuitul, apicultura si mestesugurile casnice.Cresc recoltele prin imbunatatirea calitatii solului cu ajutorul asolamentelor bi si trienale, inhamarea si injugarea animalelor. Treptat infloresc targurile si orasele. Suzeranul era conducatorul suprem ce avea in serviciu nobili, pentru care lucrau taranii.Taranimea putea fi libera(razesi-Moldova, mosneni-Tara Romaneasca)sau dependenta(iobagi, rumani, vecini). Intreaga societate medievala se baza pe relatii si "multiple dependente reciproce" 1 sau interdependente.
1. Sorin Oane, Maria Ochescu – Istorie – Manual cls. A IX-a Ed. Humanitas Bucuresti 2000, pag.112
Vasalul era nevoit sa depuna un juramant prin care ii promitea seniorului loialitatea. Taranii aveau anumite obligatii fata de stat care constau in achitarea unor taxe dintre care amintim capitatia, taxa de casatorie in afara domeniului, taxa de mana moarta (obligatii personale), claca, dijma, censul (reale), cele in schimbul utilizarii anumitor bunuri ce apartineau seniorului (suplimentare).
Taranii dependenti nu aveau drept de stramutare si munceau din greu pentru a-i oferi seniorului tot ceea ce acesta isi dorea, astfel multumindu-l. Atunci cand seniorul avea de platit taxe mari, taranii trebuiau sa munceasca de doua ori mai mult pentru a obtine o cantitate mare de produse pe care seniorul o putea vinde pe piata. Dupa legile existente in epoca medievala, taranii dependenti nu aveau nici un drept si practice nici macar nu isi apartineau lor insisi. Ei erau nevoiti sa urmeze in totalitate legile seniorului deoarece acesta conlucra cu Biserica. Nemultumirile taranilor in legatura cu conditia precara de viata a dus la numeroase rascoale: Jaqueria (1358), Wat Tyler (1381), Razboaiele husite (1418-1434), Bobalna (1437), a lui Gheorghe Doja (1514).
In epoca medievala, femeia nu juca un rol important in cadrul societatii, fiind in general supusa intretinerii casei. Femeile care faceau parte din categoria taranilor dependenti, erau nevoite pe langa aceste indeletniciri sa se ingrijeasca de curatenie si sa gateasca pentru senior. In ciuda acestui fapt, femeile din acele timpuri aveau voie sa participe si sa lupte in razboi si sa vaneze. Unele femei erau vrajitoare si erau condamnate la spanzuratoare sau la arderea pe rug. Alaturi de ele, multi oameni de stiinta au fost condamnati la moarte in acest mod pentru ideile lor inovatoare sau pentru descoperirile lor care atunci pareau ciudate sau imposibile.
3. RELIGIA :
In vremea evului mediu exista o singura religie si anume cea catolica, care isi elabora propriile legi si randuieli pentru a se asigura ca totul merge bine. Episcopi si arhiepiscopi luau parte la consiliile conducatorului si jucau un rol foarte important in guvern. Episcopii erau foarte bogati si erau considerati a fi nobili, lucru care nu se intampla si cu preotii care proveneau din familii simple, nu erau foarte bine educati si nu erau bogati.
Bisericile erau construite in principal in stil romanic, erau foarte inalte si aveau tavane arcuite cu bolte. Cand populatia a crescut in secolul al XII–lea, tavanele nu isi mai puteau tine propria greutate si multe s-au prabusit. Catedralele aveau nevoie de un timp indelungat de constructie, aproape un secol conform marimilor pe care le au.
4. DECLINUL BISERICII CATOLICE :
In perioada de sfarsit a evului mediu, au existat o serie de conflicte religioase, Biserica Catolica implicandu-se in luptele pentru monopolizarea puterii in stat impotriva regilor. La sfarsitul secolului al XIII–lea si inceputul secolului al XIV–lea, Papa Bonifaciu VIII a intrat in conflict cu regii Angliei si Frantei. Acesta lupta impotriva impunerii taxelor pentru clerici si era impotriva dorintei regelui francez Philip IV de a incerca sa introduca un episcop francez in curtea regala. Regii devenisera insa atat de puternici incat pana in perioada de sfarsit a evului mediu, deja aveau putere asupra oricui se afla in interiorul granitelor domeniului sau.
In anul 1302, Philip IV a cerut o intrunire a celor trei mari clase sociale (nobili, clerici si oamenii simplii), intrunire care il sustinea regele si condamna papalitatea. Vazand ca duce un razboi de unul singur, Bonifaciu s-a retras. Multi au crezut ca papalitatea a devenit subordonata de Franta deoarece in acea vreme s-au succedat mai multi papi francezi, iar aceasta s-a mutat de la Roma la Avignon (1309 – 1378).
5. CRUCIADELE :
Cruciadele pot fi definite ca expeditii religioase ( "razboaie sfinte " ) organizate cu scopul de a cuceri Orientul Apropiat, la care putem spune ca au participat toate clasele sociale. Ele se bazeaza pe o ideologie crestina, avand ca scop eliberarea locurilor sfinte de sub stapanirea otomana. Una dintre cauzele cruciadelor o reprezinta situatia politica din Orient. Dupa ce Bagdadul a fost cucerit de turcii selgiucizi (1055), acestia au pus stapanire pe Siria si Palestina, care erau sub dominatie egipteana. Apoi, in 1070, turcii au cucerit si Ierusalimul. A luat nastere Emiratul de Damasc si alaturi de acesta, trei sultanate: Capadocia, Rum si Smirna, care erau o adevarata amenintare la adresa Bizantului. Prin urmare, papalitatea s-a vazut nevoita sa ia masuri pentru a-si mari spatiul de influenta, astfel nascandu-se cruciadele. Urban II a fost cel care a lansat dorinta de cruciada la conciliile din Piacenza si Clermont (1095).
I cruciada – 1096/1099
IIcruciada – 1147/1148
III cruciada – 1190/1192
IV cruciada – 1202/1204
V cruciada – 1217/1221
VI cruciada – 1228/1229
VII cruciada – 1248/1250
VIII cruciada – 1270
Cruciadele au lasat in urma rani adanci, oameni morti, distrugerea bunurilor si asuprirea supusilor. Un mare lucru a fost, insa, fuziunea dintre cele doua civilizatii, si schimbul de cunostinte dintre acestea : Occidentul a deprins rafinamentul si luxul de la orientali, iar orientalii au capatat moravurile Occidentului. S-au dezvoltat relatiile comerciale dintre cele doua mari puteri, mai ales transporturile maritime, existand si o moneda de aur numita dinar. Apusul a dobandit arta industriei textile precum si noi culturi (orez, lamai, pepene, cais, portocal, fasole…) si sistemele de irigatie. Au patruns in Occident inovatii stiintifice de mare valoare in cadrul unor domenii extrem de importante: matematica, astronomia, medicina, geografia. Cultural, Orientul s-a imbogatit prin legende, povestiri si fabule (India, Persia), cea mai cunoscuta opera de acest gen fiind lucrarea " O mie si una de nopti ".
E bine?
Răspunde
Feudalismul se întâlneşte, în forme diferite, atât în Asia (China, Japonia, Persia), cât şi în Europa, în condiţiile în care statul, incapabil să plătească cu bani serviciul militar al celor care-l apărau, le distribuia pământ. Într-o asemenea situaţie, statul fiind lipsit de [autoritate]a necesară, au apărut legături personale, ierarhice, între oameni. Ele au fost impuse de sus în jos muncitorilor neliberi ai pământului, legaţi de brazdă (foştii sclavi înlocuiţi prin şerbi). Aceeaşi situaţie economică a adus şi în cadrul clasei dominante o solidaritate liber consimţită, reciprocă, aşa încât inferiorul (vasalul) primea anumite drepturi, iar superiorul (seniorul) îşi recunoştea unele îndatoriri. Denumirile |de "senior" şi "vasal" sunt caracteristice numai pentru Occidentul european, unde s-a dezvoltat forma cea mai timpurie şi mai completă a sistemului feudal de relaţii între membrii clasei stăpânitoare. Starea de război aproape neîntrerupt în care se trăia a favorizat construirea unei elite militare. Numai aceşti războinici, singurii care aveau libertatea de a-şi alege stăpânul, au făurit ordinea de stat feudală. Feuda (sau feudul) reprezenta acel pământ pe care-l primea cineva (vasalul) în anumite condiţii de supunere faţă de mai-marele său (seniorul).
„ Nobilii n-au venoie să suporte constrângerea niciunei puteri. Ei sunt războinici, protectori ai bisericilor, ai celor mari şi, deopotrivă, ai celor mici... Cealaltă clasă este aceea a slujitorilor. Aceasta nu dobândeşte nimic decât cu preţul trudei. Servitorii furnizează lumii întregi bani, haine şi mâncare. Casa lui Dumnezeu, pe care o credem una singură, este, deci, împărţită în trei: unii se roagă, alţii se luptă, iar ceilalţi muncesc. Aceste trei părţi, coexistând, nu admit să fie despărţite. "
—Episcopul Adalberon despre societatea medievală[3]
Aşadar, o organizare care unea undeva, la vârf, toate liniile de supunere şi, în acelaşi timp, de stăpânire a pământului, cu ţăranii care-l lucrau cu tot. De rege, care era cel dintâi împărţitor de pământuri, depindeau marii săi vasali, aceştia fiind totodată seniori pentru o mulţime de vasali mai mici, fiecăruia dintre ei revenindu-i o posesiune de pământ şi oameni. Războinicii care luptau călare se numeau cavaleri. Fiind socotiţi mai presus de mulţimea de rând, a oamenilor liberi şi neliberi, se înrudeau numai între ei şi erau mândri de vechimea poziţiei în care se găseau, moştenită de la strămoşii lor: aceştia erau nobilii.
Paralel cu elita militară, nobilară, societatea medievală creştină cunoştea şi un alt grup respectat, cel al cărturarilor, oameni ai Bisericii (clerici).[4] Viaţa într-un lăcaş de rugăciune, fie el biserică sau mănăstire, era supusă unor reguli de disciplină aspră, dar echivala cu condiţia liberă. Ca mijlocitori între oameni şi Dumnezeu, clericii ocupau o poziţie privilegiată. Primind numeroase danii de pământuri, aşezămintele religioase au devenit proprietare ale unor domenii întinse, pe care le deţineau în deplină folosinţă, ca şi pe şerbii care le cultivau.
[modifică] Occidentul Europei
În vremea aceea, pământul era împărţit în moşii mari. Pentru a-l cultiva, nobilii nu mai aveau la îndemână sclavi, ca în antichitate, nici bani pentru a angaja lucrători cu ziua. Ei au fost siliţi să-şi împartă moşiile în loturi şi să le dea în folosinţă ţăranilor. În schimb, ţăranii dădeau proprietarului o parte din recoltă şi-i lucrau şi partea lui de moşie, beneficiind, totodată, de protecţia acestuia.
Pentru a porni în campanie, un războinic avea nevoie de un cal puternic de luptă, de armură, scut şi spadă. Mai era nevoie de un scutier care să poarte armele şi de un cal pentru acesta.
„ Măritului domn..., iar eu... Întrucât este ştiut de toţi cum că eu n-am câtuşi de puţin cu ce să mă hrănesc sau să mă pot îmbrăca, de aceea rog milostivirea voastră şi voinţa îmi porunceşte ca să mă încredinţez ocrotirii voastre şi să mă supun. Ceea ce de altfel am şi făcut. Anume în aşa chip, ca să fiţi datori să mă ajutaţi sau să mă întreţineţi atât cu hrană, cât şi cu haine cât timp voi putea să vă slujesc şi să vă fiu de folos, potrivit condiţiei celor liberi. "
—Formulele de la Tours
Nevoile militare au dat o mare dezvoltare acestui sistem. Pe timpul Carolingienilor, oştenii erau obligaţi să se echipeze şi să se înarmeze pe seama lor. Statul nu le putea da nici arme, nici bani. Dar echipamentul unui călăreţ costa scump. Începând cu veacul al IX-lea, armatele nu se mai compuneau decât din călăreţi. Pentru a permite oamenilor lor să se echipeze şi să se înarmeze, regii au fost siliţi să le împartă pământul. Regele era stăpânul întregului pământ şi, după tradiţia germanică, putea să-l împartă, să-l dea cui dorea. Pământul astfel cedat s-a numit feud, şi cel care îl primea avea drept de folosinţă asupra lui, în schimbul serviciilor aduse.
Adeseori, ţăranii liberi, care deţineau sau nu pământ, se închinau unui nobil pentru a obţine ocrotirea acestuia.
[modifică] Estul Europei
Voievozi români în straie de ceremonie
„ Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domnul ţării Moldovei, facem cunoscut că această adevărată slugă şi boier al nostru, credinciosul Dan Uncleată, ne-a slujit nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzându-l cu dreaptă şi credincioasă slujbă, l-am miluit şi i-am dat în ţara noastră, în Moldova, şase state. Toate acestea să-i fie de uric cu tot venitul lui. "
—Document de la Alexandru cel Bun, 1429[5]
În Europa răsăriteană era răspândit mai ales acel feudalism care a existat şi în Imperiul Bizantin şi în statele balcanice. Boierimea datora slujbă credincioasă domnului ţării care era proprietarul întregului pământ. Domnul era atotputernic şi toţi trebuiau să-i dea ascultare. Boierii erau, in acelaşi timp, mari proprietari de pământ, dar şi dregători domneşti şi, din această cauză, ei participau la administrarea ţării. Boierii aveau obligaţia de a-l însoţi pe domn în campaniile sale militare şi de a-i aduce cete de luptători, recrutaţi de pe moşiile lor. În timp de pace, ei îl asistau pe domn în administrarea ţării şi împărţirea dreptăţii.
Se pare că aristocraţia cea mai veche cunoscută de feudalismul românesc a apărut înainte de formarea statelor, în perioada contactelor cu pecenegii, cumanii şi tătarii, care exploatau populaţia locală şi bogăţiile naturale (peşte, sare, păşuni). Boierii din ţările române erau stăpâni deplini pe moşiile lor, beneficiind de scutiri fiscale. Aceste domenii boiereţti erau întreţinute cu ajutorul ţăranilor dependenţi (vecini sau rumâni) sau al ţăranilor aşezaţi cu învoială (oameni liberi fără pământ). Obligaţiile lor faţă de boieri sau mănăstiri erau dijma (a zecea parte din produse), claca (robota în Transilvania) şi taxe băneşti.
Alături de această ţărănime aservită exista şi o puternică ţărănime liberă, organizată în obşti săteşti, ce purta diferite denumiri. Reprezentanţii acestor sate libere se numeau moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova. Însă, în amele ţări, ca şi în întregul răsărit al Europei, călătorii remarcau numărul redus al braţelor de muncă, precum şi starea de nesiguranţă pricinuită de războaie.
[modifică] Lumea orientală
În Orient, economirea rurală păstrează caracteristicile sale anterioare. Societatea rurală era împărţită între o majoritate de ţărani săraci şi o minoritate de mari proprietari. Ţăranul trebuia să plătească impozit statului şi multe alte obigaţii marilor proprietari funciari. Curând, situaţia lor a devenit grea, ei ridicăndu-se la luptă, lumea orientală fiind de multe ori zguduită de aceste revolte.
Ca şi în Occident, pământul rămânea sursa de hrană pentru popor. Deşi sistemul de cultivare a pământului era rudimentar, s-au practicat ingenioase tehnici de irigare, ce s-au răspândit până în lumea musulmană sau în Spania; producţiile agricole au fost mai mari şi prin introducerea şi difuzarea de noi culturi.
Formele de viaţă din China, în cultura căreia se întâlnesc folosofia lui Confucius şi budismul, legea milei faţă de săraci, au trecut apoi în Coreea şi de acolo în Japonia. Aceste ţări n-aveau nicio legătură cu lumea europeană.
Munci agricole în China
„ Când ţăranii sunt... foarte scăpătaţi, ei îşi vând ogorul şi coliba. Dacă este un an bun, ei îşi plătesc datoriile, dar recolta avia s-a încheiat că vasele de cereale sunt deja goale... Acum, orânduielile asupra pământurilor sunt foarte duielile asupra pământurilor sunt foarte încălcinate. Săracii se sprijină pe cei bogaţi şi ajung servitori la particulari. "
—Lu Tsi, 754-824[5]
[modifică] Nobilimea
Contruirea unui castel feudal
Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraş, seniorul feudal trăia la ţară. Locuinţa lui era o fortăreaţă, un castel aşezat pe o înălţime şi înconjurat de ziduri groase. Un şanţ larg şi adânc, plin cu apă, îi împiedica pe duşmani să se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între care se afla poarta. Peste şanţ se putea trece pe un pod mobil. În interiorul castelului se aflau locuinţa seniorului şi tezaurul. Puteai găsi aici, de asemenea, locuinţele slugilor, magazii şi grajduri pentru animale. Din secolul al XIII-lea, au apărut hornurile, ferestrele cu geamuri şi lumânările de seu şi de ceară. Locuinţele seniorilor au devenit mai încăpătoare, mai luminoase şi mai confortabile. Curtea era destul de largă pentru a permite, în caz de război, să se refugieze acolo ţăranii de pe domeniu. Erau castele care puteau adăposti mai multe sate, cu vitele şi cu toţi locuitorii.
Domeniu feudal
În Evul Mediu, pământul a fost numai un mijloc de existenţă, ci şi un instrument de stăpânire. Domeniul feudal îi asigura nobilului atât putere economică, prin recolte şi taxe, cât şi putere politică. Dacă, la început, feudele erau acordate numai pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu domeniile puteau fi lăsate ca moştenire urmaşilor. Proprietarul a dobândit dreptul de a strânge dări de la ţărani, de a-i judeca şi aresta, drept ce înainte aparţinuse statului. Unii seniori aveau dreptul chiar de a bate monedă. Trimişii regelui nu puteau călca pe moşiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a urmări un ucigaş. Seniorii au devenit, astfel, adevăraţi suverani pe moşiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care aparţinea statului, s-a fărâmiţat în folosul nobilimii laice şi al aşezămintelor bisericeşti posesoare de feude.
Principalele ocupaţii ale nobililor erau războiul, serbările militare şi vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea turniruri (întreceri cavalereşti în care participanţii îşi dovedeau măiestria în mânuirea armelor).[6] Vânătoarea era un alt fel de exerciţiu sportiv pentru nobili, dar şi o sursă de trai. În alimentaţia oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era foarte căutată. Tinerii nobili învăţau cum trebuie să urmărească cerbul sau mistreţul şi cum să mânuiască armele de vânătoare.
[modifică] Raporturile dintre seniori şi vasali
Aceste raporturi erau determinate de datină. Vasalul era obligat să-şi recunoască în mod solemn dependenţa de seniorul care i-a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea seniorului pentru a-şi depune omagiul, declarând că devine „omul lui".
Scară ierarhică
În schimbul jurământului, seniorul dădea vasalului o feudă (o bucată de pământ, un sat, o parte dintr-un sat). Depunerea omagiului şi învestirea creau între senior şi vasal o serie de obligaţii reciproce.
Vasalul se obliga să respecte persoana, familia, onoarea şi averea seniorului. Aceasta era datoria de credinţă (fidelitatea). Vasalul trebuia să-şi însoţească seniorul în război (dar nu mai mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte la consfătuirile la care în convoca şi să asiste la scaunul de judecată. Acestea erau îndatoririle de sfat. În cazul în care seniorul îşi înălţa fiul la rangul de cavaler sau îşi mărita fiica sau când el însuşi pornea în cruciadă[7], vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în bani.
La rândul său, suzeranul era dator să-şi susţină vasalul contra duşmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie şi să-i ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul şi vasalul erau legaţi deci printr-un adevărat contract.
Când vasalul sau suzeranul nu-şi respectau obligaţiile, jurământul înceta să mai fie valabil. Vasalul care-şi înşela suzeranul se făcea vinovat de trădare şi îşi pierdea feudul. Suzeranul care nu-şi respecta vasalul sau abuza de drepturile sale faţă de acesta îşi pierdea drepturile asupra feudului.
În principiu, toţi nobilii erau egali. Întinderea pământului şi numărul vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe care ei o recunoşteau şi o exprimau în termeni precişi.
[modifică] Cavalerul
Biserica s-a străduit să folosească forţa şi solidaritatea nobililor, îmblânzind obiceiurile lor brutale şi oferindu-le exemplul cavalerului creştin - un ideal moral de oştean al lui Hristos. Din secolul al XII-lea, în rândul cavalerilor erau admişi numai fii de nobili. După ce-şi făcea ucenicia la curtea unui senior, tânărul nobil primea armele de cavaler. O rudă sau seniorul său îi încingea sabia şi îi lega pintenii, apoi îi dădea o palmă după ceafă şi-i spunea: „Fii viteaz!", ca să-şi aducă aminte întreaga viaţă de codul moral cavaleresc: obligaţia de a fi viteaz şi loial, de a respecta în lupta cu adversarul legile onoarei (a nu ataca un adversar neînarmat), de a-şi ţine cuvântul şi de a nu minţi niciodată.[6]
Ceremonia aceasta, laică la început, a devenit, cu timpul, un ritual religios. Biserica a intervenit mai întâi binecuvântând steagul şi armele viitorului cavaler, apoi consfinţind însuşi actul învestituirii. În cele din urmă, întreaga ceremonie a învestirii se petrecea în faţa altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era supus unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie şi împărtăşanie. Apoi, preotul vinecuvânta armele şi spunea: „Binecuvântează, Doamne, armele robului tău ca să devină apărător al bisericilor, văduvelor, orfanilor şi tuturor slujitorilor săi contra urgiei păgânilor".
Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler. Războiul nu era numai o meserie, era o pasiune care nu avea să dispară decât o dată cu scăderea superiorităţii militare, politice şi economice a nobilimii feudale.
[modifică] Ţăranii
Ţărănimea, partea cea mai numeroasă a socieţătii feudale, era împărţită în mai multe categorii, în funcţie de statutul social şi, desigur, de avere.
Turnir
Ţăranii liberi
Ţăranii dependenţi
* Aveau dreptul de a părăsi moşia pe care locuiau.
* Adesea, locuiau în sate (obşti) libere, având conducători proprii.
* Puteau lăsa moştenire averea pe care o deţineau.
* Aveau obligaţii către stat şi către Biserică: în bani - taxe şi redevenţe; în muncă - la contruirea drumurilor sau a podurilor; aveau, precum în Ţara Românească şi în Moldova, datoria de a participa la oaste.
* Erau „legaţi de glie" (nu aveau voie să părăsească moşia pe care locuiau).
* Nu se puteau căsători decât cu acordul seniorului şi doar cu cineva de pe moşia acestuia.
* Nu puteau transmite urmaşilor pământul decât cu acordul seniorului şi plătind o taxă.
* Urmaşii lor aveau statutul de şerbi.
* Nu erau admişi ca martori în procese.
* Aveau diverse obligaţii faţă de seniori.
În faţa abuzurilor şi violenţelor, ţăranii nu aveau niciun mijloc legal de apărare. Nemulţumirea acestora, manifestată prin răscoale, a crescut în secolul al XIV-lea, în împrejurările Războiului de o sută de ani. Astfel de răscoale au izbucnit în Franţa, în 1358, şi în Anglia, în 1381. La începutul secolului al XV-lea, răscoalele s-au extins şi în Europa centrală, apoi în Cehia (1434) şi în Transilvania (Răscoala de la Bobâlna, din 1437).[8]
[modifică] Orăşenii
La începutul Evului Mediu, cele mai multe oraşe depindeau de un episcop sau de un senior care avea o casă întărită în interiorul oraşului. În secolul al XI-lea, în afara zidurilor cetăţii s-a format câte o aşezare nouă („burg"), ai cărei locuitori, burghezi, cereau libertăţi: de a ţine o piaţă, de a nu mai fi şerbi. La sfârşitul secolului al XI-lea, pentru a obţine aceste avantaje, în anumite oraşe s-au format asociaţii numite comune. În cursul secolului al XII-lea, cucerirea libertăţilor s-a petrecut adesea paşnic. Seniorul sau episcopul îngăduia transformarea corvezilor în dări în bani şi acorda privilegii pentru a atrage noi locuitori. Un document scris (charta) preciza acordul dintre cele două părţi, fixa drepturile seniorului şi privilegiile acordate orăşenilor. Dacă seniorul refuza să acorde charta, comunele se revoltau, ceea ce ducea la apariţia oraşelor libere. Anumite comune foarte puternice, precum Colonia (Köln) în Germania, Pisa, Florenţa, Siena (în Italia) au devenit total independente.
Fierărie
Atelierul unui olar
A fi liber, a avea câte o casă sau pământ în oraş şi a plăti o taxă comunei erau condiţiile pentru a fi socotit orăşean cu drepturi depline. Comunele erau conduse de magistraţi (consuli, priori). În fruntea lor era un primar (burgermeister, mayor) care conducea şedinţele consiliului. Fiecare comună avea un tribunal şi o forţă poliţionească, veghind la respectarea regulamentelor oraşului şi brestelor.
Populaţia oraşului era dominată de patricieni, adică marii negustori şi fruntaşii corporaţiilor. Dintre aceştia erau aleşi consilierii, care administrau oraşul conform intereselor lor. Poporul de rând (mici meşteşugari şi negustori, ucenici, calfe, lucratori) primea salarii mici pentru munca depusă. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea aceştia s-au răsculat, au reclamat mărirea salariilor şi împărţirea puterii. Aceste revolte erau, adesea, înăbuşite cu asprime.
Meşteşugarii lucrau în ateliere mici, deschise spre stradă. Acestea erau conduse de către meşter, stăpânul atelierului, care angaja luctrători şi ucenici. Meşteşugarii care practicau aceeaşi meserie se grupau în anumite cartiere. Meşteşugarii aparţineau, de asemenea, unei bresle (corporaţii). Breasla acorda ajutor membrilor în caz de nevoie, impunea regulamentul privind durata timpului de lucru, salariile, preţutile şi calitarea mărfurilor.
O dată cu secolul al XI-lea, când osaşele au început să se mărească, micii negustori plecau la sate pentru a schimba produsele meşteşugăreşti şi a cumpăra lână, hrană şi lemnele necesare orăşenilor. Puţin câte puţin, negustorii au căpătat o poziţie tot mai importantă în oraşe. Ei furnizau materia primă, fixând comenzile şi preţul produselor.
Pe măsură ce drumurile au devenit mai sigure şi au fost inventate noi mijloace de circulaţie a banilor, activitatea negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de plată s-au îmbunătăţit datorită argintului extras din minele din Boemia, baterii unor monededin aur şi apariţiei cecurilor. Negustorii se grupau şi ei în asociaţii, numite hanse. Cea mai puternică era Hansa germanică, formată de negustorii din regiunea Mării Baltice, în secolul al XII-lea.
[modifică] Statutul românilor din Transilvania
După cucerirea Transilvaniei de către maghiari, s-au găsit faţă în faţă nu două neamuri, ci două clase sociale: nobilii şi ţăranii. Nobilimea românească din Ardeal, încetul cu încetul, s-a maghiarizat, trecând la catolicism, sau a coborât în rândul ţăranilor, dar în secolul al XVI-lea ea exista încă sub denumirea dată de maghiari de "nemeşi". Nobilii români, ca şi cei maghiari, aveau dreptul de a-i judeca pe ţăranii supuşi şi de a merge călare la război.
Începând cu secolul al XIV-lea, nobilimea românească din Ardeal , printr-un lung şir de deposedări şi nesocotiri ale statutului ei, a început să decadă. Cauza dispariţiei ei a costat în primul rând în religia ortodoxă a românilor. Regalitatea maghiară nu recunoştea titlul de nobil decât catolicilor, iar ceilalţi erau reduşi la starea de iobăgie.[9]
Ţărănimea din Transilvania se bucura şi ea de oarecare privilegii la începutul stăpânirii maghiare. Dar drepturile românilor nu erau drepturi scrise, pentru că ele nu proveneau de la regii unguri, ci erau mai vechi decât stăpânirea maghiară. Din această cauză, drepturile ţăranilor români au fost încălcate şi, treptat, crescând puterea clasei nobiliare, ei au devenit iobagi, şerbi sau jeleri.
Prin „dreptul românilor", populaţia românească avea privilegiul de a-şi alege conducătorii - cnejii de sat sau de vale şi voievozii de sate[9]. Aceştia îi reprezentau în faţa stăpânirii. Românii aveau dreptul de a-şi alege judecătorii şi de a strânge birul printr-unul dintre ai lor. La nivel local, instituţiile româneşti autonome administrau, împărţeau dreptatea, vegheau la plata dărilor, dar adresau plângerile lor către voievod sau chiar către rege. În Haţeg, Hunedoara şi Maramureş s-au păstrat până târziu adunările nobililor români. Scăderea numerică a acestei categorii sociale a fost compensată de noi înnobilări în vremea luptelor cu turcii, mai ales în secolele XVII-XVIII, ajungând la peste 12.000 de familii.
Românii din Transilvania au fost sub mai multe administraţii. Administraţia regalităţii maghiare, de la începtul secolului al XII-lea, cu o primă dovadă a stăpânirii, Comitatul de Bihor, fondat în 1111. Până în 1176, regalitatea magiară a încercat să îşi impună propriul sistem de guvernare în Transilvania, principatul , dar nu a reuşit. Ca atare, în 1176, la conducerea Transilvaniei se instalează un voievod (specific românilor), voievodul Leustachiu (Leustachius).
După înfrângearea de la Mohacs, din 1526, Ungaria va avea parte de o decădere, culminând cu desfinţarea regatului maghiar. Din 1544, Transilvania devine principat autonom în cadrul Imperiului Otoman. Urmează o perioadă în care conducerea internă a Transilvaniei va avea fluctuaţii mari, culminând cu Unirea din 1600, reuşită de domnitorul român Mihai Viteazul. Această unire nu a rezistat însă numai un an.
După ce de-al doilea asediu otoman al Vienei, respins de forţele combinate austriece-polone, Imperiul Otoman va intra în perioada de decădere a sa, culminând cu transformarea lui în republică, după Primul Război Mondial. Astfel, în Europa se accentua domnia unui nou imperiu, Imperiul Habsburgic. Expansiunea acestuia a ajuns în 1699, la porţile Transilvaniei. Drept rezultat, Transilvania şi-a schimbat încă o dată cârmuitorii, devenind principat în cadrul Imperiului Habsburgic.
Dacă mai apare câte un [modifica] sau ceva care nu îşi are rostul, îmi cer scuze. Am copiat-o de pe internet si pe acel site erau scrise aste şi nu am putut copia fără.
Funda_
Feudalismul se întâlneşte, în forme diferite, atât în Asia (China, Japonia, Persia), cât şi în Europa, în condiţiile în care statul, incapabil să plătească cu bani serviciul militar al celor care-l apărau, le distribuia pământ. Într-o asemenea situaţie, statul fiind lipsit de [autoritate]a necesară, au apărut legături personale, ierarhice, între oameni. Ele au fost impuse de sus în jos muncitorilor neliberi ai pământului, legaţi de brazdă (foştii sclavi înlocuiţi prin şerbi). Aceeaşi situaţie economică a adus şi în cadrul clasei dominante o solidaritate liber consimţită, reciprocă, aşa încât inferiorul (vasalul) primea anumite drepturi, iar superiorul (seniorul) îşi recunoştea unele îndatoriri. Denumirile |de "senior" şi "vasal" sunt caracteristice numai pentru Occidentul european, unde s-a dezvoltat forma cea mai timpurie şi mai completă a sistemului feudal de relaţii între membrii clasei stăpânitoare. Starea de război aproape neîntrerupt în care se trăia a favorizat construirea unei elite militare. Numai aceşti războinici, singurii care aveau libertatea de a-şi alege stăpânul, au făurit ordinea de stat feudală. Feuda (sau feudul) reprezenta acel pământ pe care-l primea cineva (vasalul) în anumite condiţii de supunere faţă de mai-marele său (seniorul).
„ Nobilii n-au venoie să suporte constrângerea niciunei puteri. Ei sunt războinici, protectori ai bisericilor, ai celor mari şi, deopotrivă, ai celor mici... Cealaltă clasă este aceea a slujitorilor. Aceasta nu dobândeşte nimic decât cu preţul trudei. Servitorii furnizează lumii întregi bani, haine şi mâncare. Casa lui Dumnezeu, pe care o credem una singură, este, deci, împărţită în trei: unii se roagă, alţii se luptă, iar ceilalţi muncesc. Aceste trei părţi, coexistând, nu admit să fie despărţite. "
—Episcopul Adalberon despre societatea medievală[3]
Aşadar, o organizare care unea undeva, la vârf, toate liniile de supunere şi, în acelaşi timp, de stăpânire a pământului, cu ţăranii care-l lucrau cu tot. De rege, care era cel dintâi împărţitor de pământuri, depindeau marii săi vasali, aceştia fiind totodată seniori pentru o mulţime de vasali mai mici, fiecăruia dintre ei revenindu-i o posesiune de pământ şi oameni. Războinicii care luptau călare se numeau cavaleri. Fiind socotiţi mai presus de mulţimea de rând, a oamenilor liberi şi neliberi, se înrudeau numai între ei şi erau mândri de vechimea poziţiei în care se găseau, moştenită de la strămoşii lor: aceştia erau nobilii.
Paralel cu elita militară, nobilară, societatea medievală creştină cunoştea şi un alt grup respectat, cel al cărturarilor, oameni ai Bisericii (clerici).[4] Viaţa într-un lăcaş de rugăciune, fie el biserică sau mănăstire, era supusă unor reguli de disciplină aspră, dar echivala cu condiţia liberă. Ca mijlocitori între oameni şi Dumnezeu, clericii ocupau o poziţie privilegiată. Primind numeroase danii de pământuri, aşezămintele religioase au devenit proprietare ale unor domenii întinse, pe care le deţineau în deplină folosinţă, ca şi pe şerbii care le cultivau.
[modifică] Occidentul Europei
În vremea aceea, pământul era împărţit în moşii mari. Pentru a-l cultiva, nobilii nu mai aveau la îndemână sclavi, ca în antichitate, nici bani pentru a angaja lucrători cu ziua. Ei au fost siliţi să-şi împartă moşiile în loturi şi să le dea în folosinţă ţăranilor. În schimb, ţăranii dădeau proprietarului o parte din recoltă şi-i lucrau şi partea lui de moşie, beneficiind, totodată, de protecţia acestuia.
Pentru a porni în campanie, un războinic avea nevoie de un cal puternic de luptă, de armură, scut şi spadă. Mai era nevoie de un scutier care să poarte armele şi de un cal pentru acesta.
„ Măritului domn..., iar eu... Întrucât este ştiut de toţi cum că eu n-am câtuşi de puţin cu ce să mă hrănesc sau să mă pot îmbrăca, de aceea rog milostivirea voastră şi voinţa îmi porunceşte ca să mă încredinţez ocrotirii voastre şi să mă supun. Ceea ce de altfel am şi făcut. Anume în aşa chip, ca să fiţi datori să mă ajutaţi sau să mă întreţineţi atât cu hrană, cât şi cu haine cât timp voi putea să vă slujesc şi să vă fiu de folos, potrivit condiţiei celor liberi. "
—Formulele de la Tours
Nevoile militare au dat o mare dezvoltare acestui sistem. Pe timpul Carolingienilor, oştenii erau obligaţi să se echipeze şi să se înarmeze pe seama lor. Statul nu le putea da nici arme, nici bani. Dar echipamentul unui călăreţ costa scump. Începând cu veacul al IX-lea, armatele nu se mai compuneau decât din călăreţi. Pentru a permite oamenilor lor să se echipeze şi să se înarmeze, regii au fost siliţi să le împartă pământul. Regele era stăpânul întregului pământ şi, după tradiţia germanică, putea să-l împartă, să-l dea cui dorea. Pământul astfel cedat s-a numit feud, şi cel care îl primea avea drept de folosinţă asupra lui, în schimbul serviciilor aduse.
Adeseori, ţăranii liberi, care deţineau sau nu pământ, se închinau unui nobil pentru a obţine ocrotirea acestuia.
[modifică] Estul Europei
Voievozi români în straie de ceremonie
„ Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domnul ţării Moldovei, facem cunoscut că această adevărată slugă şi boier al nostru, credinciosul Dan Uncleată, ne-a slujit nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzându-l cu dreaptă şi credincioasă slujbă, l-am miluit şi i-am dat în ţara noastră, în Moldova, şase state. Toate acestea să-i fie de uric cu tot venitul lui. "
—Document de la Alexandru cel Bun, 1429[5]
În Europa răsăriteană era răspândit mai ales acel feudalism care a existat şi în Imperiul Bizantin şi în statele balcanice. Boierimea datora slujbă credincioasă domnului ţării care era proprietarul întregului pământ. Domnul era atotputernic şi toţi trebuiau să-i dea ascultare. Boierii erau, in acelaşi timp, mari proprietari de pământ, dar şi dregători domneşti şi, din această cauză, ei participau la administrarea ţării. Boierii aveau obligaţia de a-l însoţi pe domn în campaniile sale militare şi de a-i aduce cete de luptători, recrutaţi de pe moşiile lor. În timp de pace, ei îl asistau pe domn în administrarea ţării şi împărţirea dreptăţii.
Se pare că aristocraţia cea mai veche cunoscută de feudalismul românesc a apărut înainte de formarea statelor, în perioada contactelor cu pecenegii, cumanii şi tătarii, care exploatau populaţia locală şi bogăţiile naturale (peşte, sare, păşuni). Boierii din ţările române erau stăpâni deplini pe moşiile lor, beneficiind de scutiri fiscale. Aceste domenii boiereţti erau întreţinute cu ajutorul ţăranilor dependenţi (vecini sau rumâni) sau al ţăranilor aşezaţi cu învoială (oameni liberi fără pământ). Obligaţiile lor faţă de boieri sau mănăstiri erau dijma (a zecea parte din produse), claca (robota în Transilvania) şi taxe băneşti.
Alături de această ţărănime aservită exista şi o puternică ţărănime liberă, organizată în obşti săteşti, ce purta diferite denumiri. Reprezentanţii acestor sate libere se numeau moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova. Însă, în amele ţări, ca şi în întregul răsărit al Europei, călătorii remarcau numărul redus al braţelor de muncă, precum şi starea de nesiguranţă pricinuită de războaie.
[modifică] Lumea orientală
În Orient, economirea rurală păstrează caracteristicile sale anterioare. Societatea rurală era împărţită între o majoritate de ţărani săraci şi o minoritate de mari proprietari. Ţăranul trebuia să plătească impozit statului şi multe alte obigaţii marilor proprietari funciari. Curând, situaţia lor a devenit grea, ei ridicăndu-se la luptă, lumea orientală fiind de multe ori zguduită de aceste revolte.
Ca şi în Occident, pământul rămânea sursa de hrană pentru popor. Deşi sistemul de cultivare a pământului era rudimentar, s-au practicat ingenioase tehnici de irigare, ce s-au răspândit până în lumea musulmană sau în Spania; producţiile agricole au fost mai mari şi prin introducerea şi difuzarea de noi culturi.
Formele de viaţă din China, în cultura căreia se întâlnesc folosofia lui Confucius şi budismul, legea milei faţă de săraci, au trecut apoi în Coreea şi de acolo în Japonia. Aceste ţări n-aveau nicio legătură cu lumea europeană.
Munci agricole în China
„ Când ţăranii sunt... foarte scăpătaţi, ei îşi vând ogorul şi coliba. Dacă este un an bun, ei îşi plătesc datoriile, dar recolta avia s-a încheiat că vasele de cereale sunt deja goale... Acum, orânduielile asupra pământurilor sunt foarte duielile asupra pământurilor sunt foarte încălcinate. Săracii se sprijină pe cei bogaţi şi ajung servitori la particulari. "
—Lu Tsi, 754-824[5]
[modifică] Nobilimea
Contruirea unui castel feudal
Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraş, seniorul feudal trăia la ţară. Locuinţa lui era o fortăreaţă, un castel aşezat pe o înălţime şi înconjurat de ziduri groase. Un şanţ larg şi adânc, plin cu apă, îi împiedica pe duşmani să se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între care se afla poarta. Peste şanţ se putea trece pe un pod mobil. În interiorul castelului se aflau locuinţa seniorului şi tezaurul. Puteai găsi aici, de asemenea, locuinţele slugilor, magazii şi grajduri pentru animale. Din secolul al XIII-lea, au apărut hornurile, ferestrele cu geamuri şi lumânările de seu şi de ceară. Locuinţele seniorilor au devenit mai încăpătoare, mai luminoase şi mai confortabile. Curtea era destul de largă pentru a permite, în caz de război, să se refugieze acolo ţăranii de pe domeniu. Erau castele care puteau adăposti mai multe sate, cu vitele şi cu toţi locuitorii.
Domeniu feudal
În Evul Mediu, pământul a fost numai un mijloc de existenţă, ci şi un instrument de stăpânire. Domeniul feudal îi asigura nobilului atât putere economică, prin recolte şi taxe, cât şi putere politică. Dacă, la început, feudele erau acordate numai pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu domeniile puteau fi lăsate ca moştenire urmaşilor. Proprietarul a dobândit dreptul de a strânge dări de la ţărani, de a-i judeca şi aresta, drept ce înainte aparţinuse statului. Unii seniori aveau dreptul chiar de a bate monedă. Trimişii regelui nu puteau călca pe moşiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a urmări un ucigaş. Seniorii au devenit, astfel, adevăraţi suverani pe moşiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care aparţinea statului, s-a fărâmiţat în folosul nobilimii laice şi al aşezămintelor bisericeşti posesoare de feude.
Principalele ocupaţii ale nobililor erau războiul, serbările militare şi vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea turniruri (întreceri cavalereşti în care participanţii îşi dovedeau măiestria în mânuirea armelor).[6] Vânătoarea era un alt fel de exerciţiu sportiv pentru nobili, dar şi o sursă de trai. În alimentaţia oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era foarte căutată. Tinerii nobili învăţau cum trebuie să urmărească cerbul sau mistreţul şi cum să mânuiască armele de vânătoare.
[modifică] Raporturile dintre seniori şi vasali
Aceste raporturi erau determinate de datină. Vasalul era obligat să-şi recunoască în mod solemn dependenţa de seniorul care i-a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea seniorului pentru a-şi depune omagiul, declarând că devine „omul lui".
Scară ierarhică
În schimbul jurământului, seniorul dădea vasalului o feudă (o bucată de pământ, un sat, o parte dintr-un sat). Depunerea omagiului şi învestirea creau între senior şi vasal o serie de obligaţii reciproce.
Vasalul se obliga să respecte persoana, familia, onoarea şi averea seniorului. Aceasta era datoria de credinţă (fidelitatea). Vasalul trebuia să-şi însoţească seniorul în război (dar nu mai mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte la consfătuirile la care în convoca şi să asiste la scaunul de judecată. Acestea erau îndatoririle de sfat. În cazul în care seniorul îşi înălţa fiul la rangul de cavaler sau îşi mărita fiica sau când el însuşi pornea în cruciadă[7], vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în bani.
La rândul său, suzeranul era dator să-şi susţină vasalul contra duşmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie şi să-i ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul şi vasalul erau legaţi deci printr-un adevărat contract.
Când vasalul sau suzeranul nu-şi respectau obligaţiile, jurământul înceta să mai fie valabil. Vasalul care-şi înşela suzeranul se făcea vinovat de trădare şi îşi pierdea feudul. Suzeranul care nu-şi respecta vasalul sau abuza de drepturile sale faţă de acesta îşi pierdea drepturile asupra feudului.
În principiu, toţi nobilii erau egali. Întinderea pământului şi numărul vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe care ei o recunoşteau şi o exprimau în termeni precişi.
[modifică] Cavalerul
Biserica s-a străduit să folosească forţa şi solidaritatea nobililor, îmblânzind obiceiurile lor brutale şi oferindu-le exemplul cavalerului creştin - un ideal moral de oştean al lui Hristos. Din secolul al XII-lea, în rândul cavalerilor erau admişi numai fii de nobili. După ce-şi făcea ucenicia la curtea unui senior, tânărul nobil primea armele de cavaler. O rudă sau seniorul său îi încingea sabia şi îi lega pintenii, apoi îi dădea o palmă după ceafă şi-i spunea: „Fii viteaz!", ca să-şi aducă aminte întreaga viaţă de codul moral cavaleresc: obligaţia de a fi viteaz şi loial, de a respecta în lupta cu adversarul legile onoarei (a nu ataca un adversar neînarmat), de a-şi ţine cuvântul şi de a nu minţi niciodată.[6]
Ceremonia aceasta, laică la început, a devenit, cu timpul, un ritual religios. Biserica a intervenit mai întâi binecuvântând steagul şi armele viitorului cavaler, apoi consfinţind însuşi actul învestituirii. În cele din urmă, întreaga ceremonie a învestirii se petrecea în faţa altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era supus unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie şi împărtăşanie. Apoi, preotul vinecuvânta armele şi spunea: „Binecuvântează, Doamne, armele robului tău ca să devină apărător al bisericilor, văduvelor, orfanilor şi tuturor slujitorilor săi contra urgiei păgânilor".
Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler. Războiul nu era numai o meserie, era o pasiune care nu avea să dispară decât o dată cu scăderea superiorităţii militare, politice şi economice a nobilimii feudale.
[modifică] Ţăranii
Ţărănimea, partea cea mai numeroasă a socieţătii feudale, era împărţită în mai multe categorii, în funcţie de statutul social şi, desigur, de avere.
Turnir
Ţăranii liberi
Ţăranii dependenţi
* Aveau dreptul de a părăsi moşia pe care locuiau.
* Adesea, locuiau în sate (obşti) libere, având conducători proprii.
* Puteau lăsa moştenire averea pe care o deţineau.
* Aveau obligaţii către stat şi către Biserică: în bani - taxe şi redevenţe; în muncă - la contruirea drumurilor sau a podurilor; aveau, precum în Ţara Românească şi în Moldova, datoria de a participa la oaste.
* Erau „legaţi de glie" (nu aveau voie să părăsească moşia pe care locuiau).
* Nu se puteau căsători decât cu acordul seniorului şi doar cu cineva de pe moşia acestuia.
* Nu puteau transmite urmaşilor pământul decât cu acordul seniorului şi plătind o taxă.
* Urmaşii lor aveau statutul de şerbi.
* Nu erau admişi ca martori în procese.
* Aveau diverse obligaţii faţă de seniori.
În faţa abuzurilor şi violenţelor, ţăranii nu aveau niciun mijloc legal de apărare. Nemulţumirea acestora, manifestată prin răscoale, a crescut în secolul al XIV-lea, în împrejurările Războiului de o sută de ani. Astfel de răscoale au izbucnit în Franţa, în 1358, şi în Anglia, în 1381. La începutul secolului al XV-lea, răscoalele s-au extins şi în Europa centrală, apoi în Cehia (1434) şi în Transilvania (Răscoala de la Bobâlna, din 1437).[8]
[modifică] Orăşenii
La începutul Evului Mediu, cele mai multe oraşe depindeau de un episcop sau de un senior care avea o casă întărită în interiorul oraşului. În secolul al XI-lea, în afara zidurilor cetăţii s-a format câte o aşezare nouă („burg"), ai cărei locuitori, burghezi, cereau libertăţi: de a ţine o piaţă, de a nu mai fi şerbi. La sfârşitul secolului al XI-lea, pentru a obţine aceste avantaje, în anumite oraşe s-au format asociaţii numite comune. În cursul secolului al XII-lea, cucerirea libertăţilor s-a petrecut adesea paşnic. Seniorul sau episcopul îngăduia transformarea corvezilor în dări în bani şi acorda privilegii pentru a atrage noi locuitori. Un document scris (charta) preciza acordul dintre cele două părţi, fixa drepturile seniorului şi privilegiile acordate orăşenilor. Dacă seniorul refuza să acorde charta, comunele se revoltau, ceea ce ducea la apariţia oraşelor libere. Anumite comune foarte puternice, precum Colonia (Köln) în Germania, Pisa, Florenţa, Siena (în Italia) au devenit total independente.
Fierărie
Atelierul unui olar
A fi liber, a avea câte o casă sau pământ în oraş şi a plăti o taxă comunei erau condiţiile pentru a fi socotit orăşean cu drepturi depline. Comunele erau conduse de magistraţi (consuli, priori). În fruntea lor era un primar (burgermeister, mayor) care conducea şedinţele consiliului. Fiecare comună avea un tribunal şi o forţă poliţionească, veghind la respectarea regulamentelor oraşului şi brestelor.
Populaţia oraşului era dominată de patricieni, adică marii negustori şi fruntaşii corporaţiilor. Dintre aceştia erau aleşi consilierii, care administrau oraşul conform intereselor lor. Poporul de rând (mici meşteşugari şi negustori, ucenici, calfe, lucratori) primea salarii mici pentru munca depusă. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea aceştia s-au răsculat, au reclamat mărirea salariilor şi împărţirea puterii. Aceste revolte erau, adesea, înăbuşite cu asprime.
Meşteşugarii lucrau în ateliere mici, deschise spre stradă. Acestea erau conduse de către meşter, stăpânul atelierului, care angaja luctrători şi ucenici. Meşteşugarii care practicau aceeaşi meserie se grupau în anumite cartiere. Meşteşugarii aparţineau, de asemenea, unei bresle (corporaţii). Breasla acorda ajutor membrilor în caz de nevoie, impunea regulamentul privind durata timpului de lucru, salariile, preţutile şi calitarea mărfurilor.
O dată cu secolul al XI-lea, când osaşele au început să se mărească, micii negustori plecau la sate pentru a schimba produsele meşteşugăreşti şi a cumpăra lână, hrană şi lemnele necesare orăşenilor. Puţin câte puţin, negustorii au căpătat o poziţie tot mai importantă în oraşe. Ei furnizau materia primă, fixând comenzile şi preţul produselor.
Pe măsură ce drumurile au devenit mai sigure şi au fost inventate noi mijloace de circulaţie a banilor, activitatea negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de plată s-au îmbunătăţit datorită argintului extras din minele din Boemia, baterii unor monededin aur şi apariţiei cecurilor. Negustorii se grupau şi ei în asociaţii, numite hanse. Cea mai puternică era Hansa germanică, formată de negustorii din regiunea Mării Baltice, în secolul al XII-lea.
[modifică] Statutul românilor din Transilvania
După cucerirea Transilvaniei de către maghiari, s-au găsit faţă în faţă nu două neamuri, ci două clase sociale: nobilii şi ţăranii. Nobilimea românească din Ardeal, încetul cu încetul, s-a maghiarizat, trecând la catolicism, sau a coborât în rândul ţăranilor, dar în secolul al XVI-lea ea exista încă sub denumirea dată de maghiari de "nemeşi". Nobilii români, ca şi cei maghiari, aveau dreptul de a-i judeca pe ţăranii supuşi şi de a merge călare la război.
Începând cu secolul al XIV-lea, nobilimea românească din Ardeal , printr-un lung şir de deposedări şi nesocotiri ale statutului ei, a început să decadă. Cauza dispariţiei ei a costat în primul rând în religia ortodoxă a românilor. Regalitatea maghiară nu recunoştea titlul de nobil decât catolicilor, iar ceilalţi erau reduşi la starea de iobăgie.[9]
Ţărănimea din Transilvania se bucura şi ea de oarecare privilegii la începutul stăpânirii maghiare. Dar drepturile românilor nu erau drepturi scrise, pentru că ele nu proveneau de la regii unguri, ci erau mai vechi decât stăpânirea maghiară. Din această cauză, drepturile ţăranilor români au fost încălcate şi, treptat, crescând puterea clasei nobiliare, ei au devenit iobagi, şerbi sau jeleri.
Prin „dreptul românilor", populaţia românească avea privilegiul de a-şi alege conducătorii - cnejii de sat sau de vale şi voievozii de sate[9]. Aceştia îi reprezentau în faţa stăpânirii. Românii aveau dreptul de a-şi alege judecătorii şi de a strânge birul printr-unul dintre ai lor. La nivel local, instituţiile româneşti autonome administrau, împărţeau dreptatea, vegheau la plata dărilor, dar adresau plângerile lor către voievod sau chiar către rege. În Haţeg, Hunedoara şi Maramureş s-au păstrat până târziu adunările nobililor români. Scăderea numerică a acestei categorii sociale a fost compensată de noi înnobilări în vremea luptelor cu turcii, mai ales în secolele XVII-XVIII, ajungând la peste 12.000 de familii.
Românii din Transilvania au fost sub mai multe administraţii. Administraţia regalităţii maghiare, de la începtul secolului al XII-lea, cu o primă dovadă a stăpânirii, Comitatul de Bihor, fondat în 1111. Până în 1176, regalitatea magiară a încercat să îşi impună propriul sistem de guvernare în Transilvania, principatul , dar nu a reuşit. Ca atare, în 1176, la conducerea Transilvaniei se instalează un voievod (specific românilor), voievodul Leustachiu (Leustachius).
După înfrângearea de la Mohacs, din 1526, Ungaria va avea parte de o decădere, culminând cu desfinţarea regatului maghiar. Din 1544, Transilvania devine principat autonom în cadrul Imperiului Otoman. Urmează o perioadă în care conducerea internă a Transilvaniei va avea fluctuaţii mari, culminând cu Unirea din 1600, reuşită de domnitorul român Mihai Viteazul. Această unire nu a rezistat însă numai un an.
După ce de-al doilea asediu otoman al Vienei, respins de forţele combinate austriece-polone, Imperiul Otoman va intra în perioada de decădere a sa, culminând cu transformarea lui în republică, după Primul Război Mondial. Astfel, în Europa se accentua domnia unui nou imperiu, Imperiul Habsburgic. Expansiunea acestuia a ajuns în 1699, la porţile Transilvaniei. Drept rezultat, Transilvania şi-a schimbat încă o dată cârmuitorii, devenind principat în cadrul Imperiului Habsburgic.
Dacă mai apare câte un [modifica] sau ceva care nu îşi are rostul, îmi cer scuze. Am copiat-o de pe internet si pe acel site erau scrise aste şi nu am putut copia fără.
Funda?
Majoritatea locuitorilor acelor timpuri isi duceau viata la sat, o viata modesta, acestia locuind in case de chirpici sau uneori lemn. Deci, principalul cadru de locuire in evul mediu era obstea sateasca. Principalele ocupatii practicate erau agricultura, pastoritul, viticultura, pescuitul, apicultura si mestesugurile casnice.Cresc recoltele prin imbunatatirea calitatii solului cu ajutorul asolamentelor bi si trienale, inhamarea si injugarea animalelor. Treptat infloresc targurile si orasele. Suzeranul era conducatorul suprem ce avea in serviciu nobili, pentru care lucrau taranii. Taranimea putea fi libera(razesi-Moldova, mosneni-Tara Romaneasca)sau dependenta(iobagi, rumani, vecini). Intreaga societate medievala se baza pe relatii si "multiple dependente reciproce" 1 sau interdependente.
Vasalul era nevoit sa depuna un juramant prin care ii promitea seniorului loialitatea. Taranii aveau anumite obligatii fata de stat care constau in achitarea unor taxe dintre care amintim capitatia, taxa de casatorie in afara domeniului, taxa de mana moarta (obligatii personale), claca, dijma, censul (reale), cele in schimbul utilizarii anumitor bunuri ce apartineau seniorului (suplimentare).
Taranii dependenti nu aveau drept de stramutare si munceau din greu pentru a-i oferi seniorului tot ceea ce acesta isi dorea, astfel multumindu-l. Atunci cand seniorul avea de platit taxe mari, taranii trebuiau sa munceasca de doua ori mai mult pentru a obtine o cantitate mare de produse pe care seniorul o putea vinde pe piata. Dupa legile existente in epoca medievala, taranii dependenti nu aveau nici un drept si practice nici macar nu isi apartineau lor insisi. Ei erau nevoiti sa urmeze in totalitate legile seniorului deoarece acesta conlucra cu Biserica. Nemultumirile taranilor in legatura cu conditia precara de viata a dus la numeroase rascoale: Jaqueria (1358), Wat Tyler (1381), Razboaiele husite (1418-1434), Bobalna (1437), a lui Gheorghe Doja (1514).
In epoca medievala, femeia nu juca un rol important in cadrul societatii, fiind in general supusa intretinerii casei. Femeile care faceau parte din categoria taranilor dependenti, erau nevoite pe langa aceste indeletniciri sa se ingrijeasca de curatenie si sa gateasca pentru senior. In ciuda acestui fapt, femeile din acele timpuri aveau voie sa participe si sa lupte in razboi si sa vaneze. Unele femei erau vrajitoare si erau condamnate la spanzuratoare sau la arderea pe rug. Alaturi de ele, multi oameni de stiinta au fost condamnati la moarte in acest mod pentru ideile lor inovatoare sau pentru descoperirile lor care atunci pareau ciudate sau imposibile.
In vremea evului mediu exista o singura religie si anume cea catolica, care isi elabora propriile legi si randuieli pentru a se asigura ca totul merge bine. Episcopi si arhiepiscopi luau parte la consiliile conducatorului si jucau un rol foarte important in guvern. Episcopii erau foarte bogati si erau considerati a fi nobili, lucru care nu se intampla si cu preotii care proveneau din familii simple, nu erau foarte bine educati si nu erau bogati.
Bisericile erau construite in principal in stil romanic, erau foarte inalte si aveau tavane arcuite cu bolte. Cand populatia a crescut in secolul al XII–lea, tavanele nu isi mai puteau tine propria greutate si multe s-au prabusit. Catedralele aveau nevoie de un timp indelungat de constructie, aproape un secol conform marimilor pe care le au.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
