Buna,cine se pricepe la istorie as vrea sa stiu aproape totul despre cel de-al doilea razboi mondial si hitler, funda pentru cat mai multe informatii.

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare și mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor și civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmități pe viață datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experiențelor militare și medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război. [1].[nefuncțională] Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii și schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale și economice, au fost fără precedent.

Majoritatea istoricilor apreciază că Al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franța, Anglia și Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică, ce anexase partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanșat un război separat cu Finlanda și a fost, la rândul ei, atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârșit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.

Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană și Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific și Asia de sud-est și China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiționată a Germaniei naziste, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15 august 1945.

Europa postbelică a fost împărțită între sferele de influență occidentală și sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucție postbelică prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate și ale politicii unui singur partid totalitar. Această împărțire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înțelegeri oficiale pentru împărțirea sferelor de influență, relațiile dintre țările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcație au devenit în cele din urmă granițe de facto ale țărilor. Țările Europei Occidentale au devenit, în mare parte, membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varșovia, aceste două alianțe militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul Rece. În Asia, ocupația militară a Japoniei a deschis calea democratizării țării. Războiul civil din China a continuat în timpul și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii Populare Chineze și la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câștigarea independenței coloniilor puterilor europene, metropolele fiind vlăguite de ultima conflagrație mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate al puterii mondiale de la țările Europei Occidentale către noile superputeri, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere și de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliații victorioși, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei și Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internațional și uriașe sume de bani, expansiunea ar fi trebuit în planurile naziste germane să-i readucă măreția de odinioară.
În Germania exista o dorință puternică să se scape de limitările impuse țării de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă, Hitler și partidul său Național Socialist au reușit să cucerească puterea în stat folosindu-se și de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat succesiv de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei și, în final, invadarea Poloniei.
În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială și cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care dețineau puterea de facto, având un control totalitar în țară), au dus la conflicte cu China și, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă. Participanții la cel de-al Doilea Război Mondial sunt considerați ca aparținând unuia dintre cele două blocuri: Axa și Aliații. Mai multe alte țări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupație.

Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia și Japonia, care au împărțit lumea în trei sfere de influență, prin Pactul Tripartit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, pe plan militar neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre țările Axei: Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Croația și Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărțite). Printre puterile Aliaților, așa numiții Cei Trei Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) și Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.

La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS și Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut în istorie sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărțea în mod expansionist Europa Răsăriteană în două regiuni de influență. Dar, Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât țările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război abia după Atacul de la Pearl Harbour și declarațiile oficiale de război ale Japoniei și Germaniei, când interesele americane, marina militară și transporturile maritime deveniseră ținta atacurilor Axei.Alte țări (Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franța, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Iran, Filipine, Polonia, România, Tailanda și Iugoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliați, deși unele dintre ele au fost ocupate de forțele Axei, sau chiar s-au alăturat oficial forțelor Axei, e adevărat, prin constrângere.

Țările care au ales să rămână neutre în conflagrație, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere și deseori au fost presate să contribuie, într-un fel sau altul, la eforturile de război ale vecinului mai puternic. Țările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuși, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părțile angrenate în conflagrație. De exemplu, Elveția neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaților, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste țări nu au aderat deschis la una dintre alianțele menționate. Astfel de situații au permis țărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale țărilor beligerante. Data la care cel de-al Doilea Război Mondial a izbucnit este o problemă încă dezbătută. Istoricii nu au căzut de acord asupra nici unei date semnificative. Cel mai adesea, este menționată data de 1 septembrie 1939, dată care marchează invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a dus la declarațiile de război ale Franței și Angliei două zile mai târziu. Alte date luate în calcul sunt 7 iulie 1937, (invazia japoneză în China, care a fost începutul celui de-al doilea război chino-japonez), sau intrarea armatelor lui Hitler în Praga în martie 1939. Există istorici care consideră că invazia italiană în Etiopia (al doilea război italo-abisinian), din 1935-1936 este adevăratul început al celui de-al Doilea Război Mondial. Se merge chiar mai departe, data de 18 septembrie 1931, (așa numitul Incident manciurian), fiind considerată de unii istorici data de început a războiului.Peking) - vezi Incidentul de la podul Marco Polo. În loc să se retragă rapid, așa cum făcuse în conflictele precedente, guvernul chinez a declarat război Japoniei, declanșându-se, astfel, al doilea război chino-japonez, care avea să devină, în scurtă vreme, o parte a războiului mondial. În decembrie 1937, capitala Nanking (Nanjing), a fost cucerită de japonezi, guvernul chinez refugiindu-se la Chongqing pentru tot restul războiului. Surprinși de rezistența îndârjită a chinezilor, forțele japoneze au comis atrocități nemaiîntâlnite până atunci împotriva civililor și prizonierilor de război după ocuparea Nankingului, (vezi Masacrul din Nanking), omorând aproximativ 200.000 de persoane în mai puțin de o lună.În Europa, pacea era tot mai nesigură, după anexarea de către Germania Nazistă a Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei.Războiul a izbucnit prin invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939. Franța și Anglia și-au onorat obligațiile ce le aveau față de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Și Australia și Noua Zeelandă au declarat război în aceeași zi, dar datorită diferențelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu (pe 10 septembrie).

Polonia, care reușise doar o mobilizare parțială, având militarii echipați cu arme depășite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor și francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul' german, superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului și tacticilor (vezi "Blitzkrieg"). Polonia a fost atacată din trei părți, din Germania și din Cehoslovacia ocupată anterior. În conformitate cu înțelegerile expansioniste secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roșie sovietică a invadat Polonia dinspre răsărit la 17 septembrie, iar la 22 septembrie Polonia capitulează, teritoriul său fiind împărțit între Germania și URSS. Guvernul polonez s-a exilat în România, împreună cu tezaurul Băncii Naționale a Poloniei și un număr de unități ale armatei poloneze. Ultimele unități poloneze au încetat rezistența la 6 octombrie. În ciuda alianței care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia și Franța nu au întreprins acțiuni militare ofensive împotriva Germaniei naziste, cu excepția unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Această situație a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul ciudat" ("Sitzkrieg"). Forțe poloneze au continuat să lupte împotriva forțelor Axei și după ce țara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privința a fost contribuția remarcabilă a piloților polonezi în Bătălia Angliei.Proiectului Manhattan care au dus la apariția bombei atomice), au avut un impact covârșitor asupra comunității științifice, așa cum au fost crearea rețelei naționale de laboratoare în SUA și apariția unor științe noi, precum cibernetica. În plus, presiunea uriașă pentru efectuarea unui număr mare de calcule necesare diferitelor proiecte, așa cum au fost algoritmii necesari spargerii codurilor, sau tabelele balistice, au accentuat nevoia pentru dezvoltarea tehnologiei computerului electronic. Dacă războiul a stimulat cercetările pentru dezvoltarea unor tehnologii cu folosință militară, așa cum au fost radarul sau radioul, tot el a încetinit cercetările în domenii considerate nefolositoare în timp de război, precum televiziunea.

Epoca avioanelor cu reacție a fost deschisă în timpul războiului de apariția avionului german Heinkel He 178, primul avion cu turboreactor, a avionului german Messerschmitt 262, primul avion cu reacție care a intrat în luptă și a primului avion aliat cu reacție, Gloster Meteor. În timpul războiului, germanii au produs mai multe tipuri de bombe zburătoare, (primele bombe inteligente), bombele V-1, (prima rachetă de croazieră) și rachetele V-2, (prima rachetă balistică). Racheta V-2 a fost primul pas pe drumul cuceririi spațiului cosmic, de vreme ce traiectoria ei o ducea în stratosferă, mai sus și mai repede decât orice alt avion. Această rachetă a dus la dezvoltarea programului pentru crearea rachetelor balistice intercontinentale (ICBM). Wernher Von Braun a condus programul V-2 în Germania, iar, mai târziu, a emigrat în SUA, unde a condus programul american spațial, care a dus la crearea rachetei Saturn 5, cu ajutorul căreia omul a pășit pe Lună în 1969.

Tehnologiile militare s-au dezvoltat într-un ritm rapid, în numai șase ani rata de înlocuire a materialelor militare a fost nemaipomenită, de la avioane la armele mici de infanterie. Avioanele cu reacție de la sfârșitul războiului depășeau ușor la toate capitolele orice avion modern în 1939, așa cum era la vremea lui Spitfire Mark I. Bombardierele de la începutul războiului, care produseseră carnagii nemaipomenite, au fost aproape toate doborâte în 1945, în multe cazuri cu un singur foc direcționat prin radar al unui proiectil antiaerian de proximitate. Avionul japonez Zero, ultramodern în 1941, devenise în 1944, în timpul Bătăliei din Marea Filipinelor, "ținta pentru antrenament a Marinei". Tancurile construite la sfârșitul războiului, așa cum a fost tancul greu sovietic Stalin sau tancul mediu german Panther, surclasau, fără probleme, tancurile de la începutul războiului, precum a fost Panzer IV. Incapacitatea de debarcare și acțiunile haotice din timpul dezastruoaselor acțiuni amfibii ale primului război mondial au fost depășite. Vasul Higgin, (primul vehicul de debarcare), DUKW, (un vehicul amfibiu cu tracțiune pe șase punți), și tancul amfibiu au fost proiectate și construite pentru a permite aliaților occidentali debarcările pe plaje. În această perioadă a apărut și conceptul managementului de proiect, în conformitate cu care este organizată toată activitatea inginerească din zilele noastre. conflagrație. Germanii au ucis între 11 și 24 de milioane de civili în acte atent plănuite, care pot fi caracterizate doar ca genocid și crimă în masă, acțiuni care aveau de multe ori prioritate în fața nevoilor militare presante. Uniunea Sovietică și Japonia au folosit sistemul lagărelor de muncă, uneori împotriva propriilor cetățeni. Japonia a ucis aproximativ 6 milioane de cetățeni în zonele ocupate, iar URSS aproximativ 4 milioane, din care jumătate erau cetățeni sovietici.[3]. Britanicii au supus bombardamentelor-covor mai multe orașe germane, (în parte ca răspuns la bombardamentele germane asupra Londrei ), dar au continuat aceste atacuri chiar și după ce valoarea lor strategică a devenit incertă, (este cazul bombardării Dresdei din 1945). Astfel de bombardamente au dus la moartea a sute de mii de civili germani. Mai mult, aviația aliată anglo-americană a dus la îndeplinire mai multe bombardamente strategice asupra orașelor japoneze, în care zonele industriale erau întrețesute cu cele civile, ducând la moartea sutelor de mii de civili. Aceste atacuri au culminat cu lansarea celor două bombe nucleare de la Hiroșima și Nagasaki. Proporțiile atrocităților celui de-al Doilea Război Mondial fac parte din moștenirea războiului și au un impact de durată asupra civilizației umane. avea să fie numit Holocaust, masacrarea premeditată, la scară industrială, a 9 până la 11 milioane de oameni, (cifrele sunt aproximative). Grupurile considerate "indezirabile" îi includeau, în special, pe evrei, polonezi, prizonierii ruși de război, slavi, romi, sinti, persoanele cu probleme mentale sau handicapuri fizice, homosexualii, Martorii lui Iehova, disidenții politici și comuniștii.

Deși toate aceste grupuri au fost ținta asasinatelor germane, evreii au fost ținta principală a uciderilor în masă, între 5 și 6 milioane de evrei fiind uciși de naziști și de colaboratorii lor.

La început, germanii foloseau plutoanele de execuție, Einsatzgruppen, pentru a duce la îndeplinire masacre de proporții în aer liber, în unele cazuri fiind împușcați până la 33.000 de oameni într-o singură zi, ca de exemplu la Babi Yar. Din 1942, conducerea nazistă a hotărât punerea în aplicare a Soluției Finale (Endlösung), genocidul evreilor europeni, și mărirea ritmului și proporțiilor uciderilor. În vreme ce în lagărele de concentrare și în lagărele de muncă erau întemnițați inamicii politici ai naziștilor încă din perioada de după cucerirea puterii, în 1933, conducerea nazistă a luat hotărârea construirii a șase noi lagăre de exterminare, special concepute pentru uciderea evreilor. Printre acestea, cele mai importante au fost lagărul de exterminare de la Treblinka și lagărul de exterminare de la Auschwitz. Milioane de evrei au fost strânși în ghetouri supraaglomerate, de unde au fost mai apoi transportați către "lagărele morții", unde erau gazați sau împușcați, de cele mai multe ori imediat după ce erau coborâți din trenurile de transport.Cel puțin 60 de milioane de oameni și-au pierdut viața în cel de-al Doilea Război Mondial —aproximativ 25 de milioane de soldați și cam 35 de milioane de civili. Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ pe cei aproximativ 6 milioane de evrei și cei 4 milioane de neevrei (polonezi, rromi, homosexuali, comuniști, dizidenți, handicapați, prizonieri sovietici, etc) uciși în lagărele Holocaustului.

Forțele Aliaților au pierdut aproximativ 17 milioane de soldați morți, (din care aproximativ 10 milioane de sovietici și 4 milioane de chinezi), iar forțele Axei au pierdut cam 7 milioane de soldați morți, (din care aproximativ 5 milioane au fost germani). Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omenești: între 20 și 28 de milioane de morți în total, din care 13 – 20 milioane erau civili. Per total, 80% dintre pierderile omenești au fost de partea Aliaților, iar restul de 20% de partea statelor Axei.La sfârșitul războiului, milioane de refugiați erau pe drumuri, economia europeană se prăbușise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent fusese distrusă.

Învingătorii răsăriteni au pretins plata unor despăgubiri de război de către națiunile învinse. În Tratatul de pace de la Paris s-a stabilit că inamicii Uniunii Sovietice, Ungaria, România și Finlanda, trebuiau să plătească câte 300.000.000 de dolari (la cursul anului 1938), iar Italia trebuia să plătească 360.000.000 de dolari împărțiți, în principal, între Grecia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de ce s-a întâmplat la sfârșitul Primului Război Mondial, învingătorii apuseni nu au pretins despăgubiri de război din partea țărilor învinse. Mai mult, un plan gândit de Secretarul de Stat al SUA, George Marshall, "Programul de refacere europeană", mai bine cunoscut ca Planul Marshall, cerea Congresului SUA să aloce milioane de dolari pentru reconstruirea Europei. A fost pus în practică și Sistemul Bretton Woods, ca parte a eforturilor de reconstruire globală a capitalismului și de reconstruire a lumii postbelice.

În Olanda, planurile originale de a cere o compensație monetară uriașă și chiar de a anexa o regiune din Germania, care ar fi dublat suprafața țării, au fost abandonate în cele din urmă. Însă numeroși germani care trăiau în Olanda de multă vreme, au fost declarați cetățeni ostili și au fost închiși într-un lagăr de concentrare, în cadrul unei operații cunoscute ca Laleaua Neagră. În cele din urmă, 3691 de etnici germani au fost deportați.

Războiul a dus, de asemenea, la creșterea intensității mișcărilor de independență în coloniile africane, asiatice și americane ale puterilor europene, cele mai multe dintre aceste teritorii dependente câștigându-și independența în următorii douăzeci de ani. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a coincis, după părerea multor istorici, cu sfârșitul poziției de superputere a Marii Britanii și câștigarea acestei poziții de către Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Relațiile dintre cele două noi superputeri mondiale s-au deteriorat neîncetat, încă din timpul războiului, pentru a ajunge la cote deosebit de periculoase în deceniile care au urmat victoriei împotriva nazismului.

În zonele ocupate de trupele aliaților occidentali, au fost restabilite guvernele antebelice ori s-au format noi guverne democratice. În zonele ocupate de trupele sovietice, inclusiv în țările foștilor aliați, precum Polonia, au fost create state comuniste. Acestea au devenit state satelit ale URSS-ului. Astfel, la numai câțiva ani de la încheierea războiului, Europa a ajuns să fie divizată de-a lungul unei granițe ideologice. S-au format două blocuri – de est și de vest – reprezentate de Pactul de la Varșovia și, respectiv, de NATO.

Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, zonele americană, franceză și britanică urmând să formeze Germania de Vest, iar în zona sovietică apărând Republica Democrată Germană (Germania Răsăriteană). Austria a fost din nou separată de Germania și a fost, de asemenea, împărțită în patru zone de ocupație, care, în cele din urmă, s-au reunit în statul modern Austria. Coreea a fost divizată în două de-a lungul paralelei 38.