Buna TPU. As vrea de la bun inceput sa va spun sa nu ma judecati(am 23 ani impliniti). Vreau sa marturisesc tot ce am pe suflet si de aceea voi scrie ceva mai mult. De ceva timp(sa spunem aproximativ o luna) ma simt depresiva, fara nicio noima, fara chef de viata(sa nu mai zic ca am ganduri "extreme" uneori). De cateva luni am inceput scoala de soferi, am luat sala si in curand urmeaza traseul. Ma simt fericita gandindu-ma ca voi avea permis, dar in acelasi timp parca atunci cand conduc simt ca si cum nu as avea nicio valoare. Parca nimic nu ma mai face fericita, nu ma mai satisface.In alta ordine de idei, acum aproape 8 luni am trecut printr-o despartire peste care am reusit sa trec. Ma simt singura uneori de atunci(noaptea inainte de somn am crize incontrolabile de plans)si chiar daca imi veti spune sa ies cu cineva, nu ma ajuta decat pe moment(nu ca as avea ceva personal cu persoanele cu care as iesi, din contra, le sunt recunoscatoare insa nu imi pot umple golul din suflet). Imi e rusine sa vorbesc cu persoane noi. Eu sunt si o fire timida si hipersensibila. De la ultimul meu prieten de acum 8 luni nu m-am mai putut atasa de nimeni, iar inainte de el aproape 6 ani fusesem singura. Ca sa recunosc, imi e greu sa imi gasesc pe cineva, mai ales in ziua de astazi. Parintii mei, dar mai ales bunica mea, devin prea "bagaciosi" in viata mea personala. Si simt ca nu imi pot gasi niciodata pe nimeni. Am incercat sa discut cu ei, pe moment inteleg, insa mai apoi o tot tin pe a lor(i-ar gasi posibilului baiat numai nod in papura). Si de atunci am renuntat sa mai caut un iubit. Simt ca orice baiat le-as arata nu le-ar placea de el. Si am zis ca degeaba incerc. Pentru ca eu ma gandesc si prospectiv(daca ma voi casatori cu cineva, trebuie "oarecum" sa il placa si familia mea biologica, in caz contrar ar fi mereu numai discutii/conflicte). Si mi-am propus sa nu mai vorbesc/sa ma intalnesc cu baietii, desi imi e greu putin de decizia luata.Vad cupluri in jurul meu de 2-3-4 ani impreuna sau 6-7-8 luni impreuna si nu sunt invidioasa, dar in sinea ma gandesc, scuza-ti-mi expresia, cum "naiba" de ei pot fi fericiti si eu nu?(nu ca nu m-as bucura pentru ei, doamne fereste, chiar sunt bucuroasa pentru ei, dar mie de ce nu mi se intampla?). Asa. In continuare, ei nu ma lasa sa plec in afara Bucurestiului sau in afara tarii(m-am simtit super prost cand a trebuit sa o refuz pe prietena mea cea mai buna atunci cand a vrut sa plecam impreuna acum un an in Bulgaria pentru ca stiam ca nu ma vor lasa). Le este teama sa nu patesc ceva rau si decat sa ma sune din 10 in 10 minute prefer sa renunt si la asta. Conform alor mei, nu sunt in stare de nimic. Sunt un om de nimic. Nu stiu sa fac nimic in casa, sa spal o farfurie sau lingurita. Parca imi fac observatii ca la un copil mic de imi e teama sa mai fac ceva. Imi spun ca nu am pic de initiativa, ca ar trebui sa fiu altfel la varsta mea. Nu sunt de acord cu nicio decizie pe care eu o iau, pentru ca mereu au ei ceva de comentat. Bunica mea a devenit obositoare si enervanta uneori. Se vaita de durerile pe care ea le are non-stop aproape(nu zic ca nu o cred, doamne fereste, dar si eu am trecut prin atatea si nu imi amintesc sa ma fi vaitat macar o data, pana si mama crede acelasi lucru). Plus ca eu simt ca nu merit sa fiu iubita si nici sa ofer iubire celorlalti. Nu am motivatie sa fac nimic uneori. Imi e greu sa o iau de la capat. Voiam doar sa nu mai exist in lumea asta, pentru ca nu am niciun rost. Nu am pe nimeni alaturi in afara de 2-3 prietene apropiate. Frati/surori nu am. De fapt, nu am pe nimeni. Mi-as fi dorit sa fiu iibita, dar nu se poate. M-au "tocat" la cap si cu faptul ca ei nu ma vad profesand ca viitor psiholog. Lucrul asta m-a demoralizat si mai mult si am realizat ca am sustinere 0 din partea lor. De ce sa mai traiesc atunci? "Aia nu e bine, aia nu e bine". Simt ca mi-am ratat sansa de a fi fericita. Uneori, simt ca nici rugaciunile nu ma mai ajuta cum o faceau de obicei. Ce sa fac? Daca le spun ca vreau la un psiholog, ma vor face nebuna si mi-ar spune sa incetez cu prostiile. Singura nu ma vad locuind pentru ca nu ma pot desprinde de casa parinteasca. Poate ca din cauza asta nici nu vreau sa imi gasesc pe cineva. Imi pare rau ca nu l-am putut face fericit pe copilul meu interior, realizand cat de mult isi dorea acea fetita o viata ca in povesti. Ce sa fac? Va multumesc din suflet pentru ca ati citit pana aici!
Sa îți iei tălpășița de acolo,sa devii independență,pentru că e clar că acolo nu te simți în largul tau,nu te înțeleg,nu îți înțeleg nevoile,problemele,au o mentalitate de dictatori. Daca te muti poți face ce vrei tu,fara sa își bage nasul careva in treaba ta și să te demoralizeze.
Ai o depresie ușoară,un episod depresiv pe care cumva trebuie să îl tratezi! Nici cei care se duc la psihiatru nu sunt toți nebuni,uni de duc că au depresie,anxietate sau probleme cu insomnia,nu toți sunt irecuperabili și nebuni,la psiholog nici atât că cei ce se duc acolo au probleme psihologice nu psihiatrice! Doar ai noștri au mentalitatea asta morbida de a cataloga o persoana că e nebuna care face terapie sau se duce la specialiști de genu' și din cauza lor și mulți/multe tineri/tinere au prejudecățile astea, le-au copiat tiparul bolșevic, comunist, nivelul IQ-ULUI nostru e destul de josnic, plin de analfabeți și analfabete funcțional care sunt foarte superficiali și naivi, suntem cu 100 de ani în urma ca mentalitate fata de alții,nu prea am evoluat deloc deși suntem prinși în plină tehnologie tot inculți și idioți suntem,fiindcă dacă unu sau una are o părere și ceilalți o urmează,efectul turmei de oi îmi confirmă că de aia ne aflam în situația asta din cauza tiparului de gândire primitiv.
Familia e aceea care te susține nu care te demoralizează,descurajează in fiecare acțiune pe care o iei,care te sprijină și te înțelege,asta nu mai familie nu îți e!
Depresie clinica nu e,aia te distruge,e mult mai grava decat îți imaginezi,și foarte greu trece, de fapt ea netratata se agravează pe zi ce trece.
Trebuie sa îți găsești un scop, un hobby, sa faci sport zilnic sa se restabilească cumva nivelul de serotonina, sa dormi 8 ore, dar între 22:00 și 02:00 nu mai târziu
RăspundeDepresia ta poate fi cauzata și de mediu familiar fiindcă te simți neînțeleasă,nu primești afecțiune,empatie,te simți singura printre multi oameni,singurătatea asta e dăunătoare,când nu ai parte de înțelegere chiar de la persoanele care ar trebui sa te sprijine moral, ei cu mentalitatea lor te afunda și mai grav in depresie, in loc sa primești o îmbrățișare sinceră, o vorbă frumoasa ești descurajată, logic că începi să îți pierzi încrederea în tine, că ești cu moralul la pământ daca toți sunt gigi contra
Răspunde 
Ordonare:
După relevanţă
Din cate vad eu aici, tu nu ai pic de incredere in tine, tot timpul apeland la parinti si ascultand de parinti, desi la 23 de ani nu ar trebui sa mai depinzi de ei.
Ia-ti valiza si pleaca in lume fetita, ca statul acasa agatat de fusta mamei nu-ti va ajuta la nimic, in viata!
Nu exista "nu ma lasa parintii" ca nu mai ai 13-14 ani!
Nici legal si nici moral parintii NU te pot oprii!
Nu te mai plange de lipsuri si neajunsuri ca esti singurra vinovata de situatia in care esti si daca nu te trezesti la realitate acum, vei ajunge o "handicapata social" care depinde de parinti cat vor tarii ei, apoi ajungi o baba acra, care va sta inchisa in casa, fiindu-i frica si de umbra ei.
Răspunde
E bun daca trebuie sa arati barbatul familiei si aia trebuie sa dea verdictul 
se pare ca sinteti de moda veche,ati ramas incuiati in trecut.
Afla ca barbatu trebuie sa iti placa doara tie,la nimeni altcineva,parintii tai,junghiul de bunicata nu vei sta cu ei,deci cum spui tu cand te vei marita no sa stai cu parintii,deci o sa stai doara cu barbatu tau,deci ar trebuie sa te doara la basca de parerea familiei tale.
Fa ce iti place tie, iesi cu cine iti place, fate ca nu-i auzi, nici nu trebuie sa le prezinti pe nimeni, cu alte cuvinte vezi-ti de viata ta.
Chiar daca stai cu fam ta, aia nu inseamna ca trebuie ei sa iti dicteze cu cine sa iesi sau stiu si eu alte rahaturi deale lor.
Citind intrebarea, m-am gandit la doua lucuri
1. Avem multe chestii in comun.
2. Ar trebui sa-ti dau niste poze cu mine sa le arati alor tai... Daca nici de mine nu le place, ei bine au probleme
Acum, sfaturi si recomandari... Nu stiu daca pot sa-ti dau, iar chiar daca o sa o fac, eu, sau alti colegi, sunt sigur ca nu-ti vor disparea problemele peste noapte...
Cam asta e adevarul.
Trebuie sa te lupti singura cu demonii pe care-i ai.
Uite, si eu de exemplu sunt cam demotivat... Cam tot la fel cum ai spus tu in prima parte, dar cumva nu-mi fac griji pentru asta. O sa vina vremuri mai bune. Si totodata, daca eu nu vad scopul meu, poate-l am in viata altora.
Poate cine stie... Am fost un inger pazitor in vietile altora si eu nici nu stiu
Cumva, trebuie sa te detasezi de ceea ce e lumesc.
Asta e, daca ne uitam in viata de zi cu zi, avem destule motive care sa ne lase un gust amar. Si totusi, daca ne consumam cu asta, ce rezolvam?
Incearca sa iei viata asa cum e, cu bune, cu rele.
Familia ta te tratează ca pe un copil fără apărare apoi tot ei se supăra ca nu ai inițiativa sau nu ești mai rebela. Cred ca ai o stima de sine scăzută datorita familiei care deși îți vor binele au fost prea protectori, pretențioși și asta nu ți a făcut bine. Ți as recomanda sa mergi la un psiholog sa ți găsești echilibrul și încrederea în tine.
Undeva in Bucuresti...
Cata suferinta poti acumula doar pentru ca nu ai puterea sa te rupi de parinti.Eu as fi plecat oriunde,doar sa evadez.
Vara se poate lucra pe litoral si iti ofera si cazare.
Poti sa fii chelnerita in Grecia,castigi peste o mie cinci sute, doua sute e cazarea.
Poti lucra si in Cipru, e nevoie, de acolo se deschid alte orizonturi.
Nu inseamna sa nu tii legatura cu ai tai, dar nici nu merita sa-ti distrugi viitorul.
Ei iti controleaza viata atat cat le permiti tu.
Familia ta e cam toxică (conform "noilor" termeni), in realitate sunt exagerat de protectivi cu tine, iar aceasta exagerare a lor te apasă pe tine.
Le ai dat vreodată motive de îngrijorare sau de a-și pierde încrederea în tine?
Părerea mea ar fi sa "evadezi". Ia ți un loc de muncă, dacă ai vreo prietenă, cunoștință, rudă, colegă pentru a locui la comun într.o chirie sau dacă îți permiți singură o chirie, mută-te. Ești suficient de stabila psihic, matură încât să îți porți de grija, încât să fii capabilă pentru un loc de muncă, încât să "nu te prostească vreun nene cu bomboane".
Ca primă acțiune: nu renunța la școală, focusează -te pe examen și ia ți permisul, îți va fi util.
Buna, te inteleg perfect cu atmosfera de acasa. Ai terminat facultatea si acum masteratul pe care mi-as fi dorit sa le fac. Felicitari. Esti foarte ok din punctul de vedere al studiilor. Si ai facut si scoala de soferi, ceea ce e foarte bine in contextul actual. Din punctul meu de vedere ai chiar profilul profesional pe care as fi vrut sa il am la varsta pe care o ai.
Daca e adevarat ca nu stii sa gatesti si sa faci treburi prin casa, apuca-te si invata cat poti de repede stiu eu... 10-15 feluri de mancare preferate sau pe care le consumi mai des pe care le fac mama si bunica ta, copiaza-ti retetele lor, nu strica sa le si filmezi in timp ce fac mancarea respectiva sau sa faci cateva poze pentru mai tarziu. Iti spun asta pentru ca asa te pregatesti sa fii independenta si in caz nevoie in viitor nu o sa fii coplesita si vei putea chiar sa ii ajuti. Oricat te-au cocolosit ai tai, uneori mai da si viata peste om intr-un mod nu prea placut si o sa le prinda bine ajutorul tau.
Petrece-ti o luna-doua facand curat prin casa si ajutand la bucatarie, ca si cum ai fi la scoala. Daca nu faci asta acum cand ai timp si are cine sa te ajute, o sa faci fortata cand nu vei avea nici timp si nici cine sa te ajute si nu e bine.
In privinta vacantelor, Covidul a dat multe peste cap, e de inteles ca sunt si ai tai mai tematori. Altfel ti-as fi zis ca la varsta pe care o ai nu e cazul sa mai ceri permisiunea lor pentru o excursie cu atat mai mult cu cat era cu o prietena, nu plecai singura in necunoscut, nici cu vreun iubit. Senzatia ca se baga prea mult in viata ta e normala, reala si cred ca o ai de mult, doar ca la un moment dat devine prea de tot, este deplasata raportat la varsta pe care o ai si incet-incet trebuie sa ii separi de viata ta daca nu stiu sa iti respecte intimitatea si alegerile.
Ai de-a face cu un caz tipic de parinti zisi hiperprotectori - eu le-as zice altfel - care nu isi lasa copilul sa faca nimic, ii spun ca nu e bun de nimic, il critica mereu, il indeparteaza de prieteni si dupa cativa ani ii vor reprosa ca nu a fost in stare sa aiba sot, familie, serviciu, sa intre la facultate, in fine difera de la caz la caz. Un copil din asta daca nu se zbate sa ceara ajutor de la altii si parerea altora, sa isi restabileasca stima de sine, nu va ajunge bine. Iti recomand sa mergi la un psihiatru/psiholog sau la mai multi, sa le spui ce te framanta si sa vezi ce parere au si ce sfaturi iti dau. De asemenea daca nu gresesc, ai scris pe undeva ca simti mereu nevoie ca lucrurile sa fie perfecte, sa fie curat, ca altfel suferi si ca simti nevoia sa verifici des chestii prin autobuz. Asta nu este ok. Ma gandesc la obsesii, nu zic mai mult ca nu sunt de meserie, dar nu este normal. Nu trebuie sa stie ai tai nimic despre asta si nici nu trebuie sa mergi mult, dar e important sa fii sincera cu cei carora le ceri ajutorul ca sa primesti un sfat bun. Bani de 2-3 consultatii/sedinte si vreo scuza pentru familie gasesti tu.
Pentru imbunatatirea relatiilor tale cu ceilalti, iti recomand cartile lui Jacques Salome. Sunt placute si interesante.
Ce ma mira intr-un fel la tine este ca tu esti psiholog, adica la tine ar trebui sa vina oamenii sa ii ajuti cu probleme ca ale tale. Oare ce m-ai sfatui sa fac daca as veni la tine in calitate de pacient si ti-as spune ce ai scris tu in acest mesaj?
Du-te la un terapeut si spune-i toate astea.
Niste persoane random pe internet, ca noi, NU pot sa iti dea tie ceva pertinent.
Orice are legatura cu depresia, momente grele din viata si chestii de genul probleme de sanatate/psihic se pot rezolva cu ajutorul unui terapeut. Exista solutii.
Acum, din ceea ce spui tu reiese urmatorul lucru: esti slaba.
Si pe langa faptul ca esti slaba de sine (adica nu ai un egoism bine format, nu esti verticala si stapana pe propria ta putere si forta interioara). pe langa astea, mai esti si un "people pleaser".
Da, poate nu faci lucrurile cum trebuie in jurul casei, ca deh, nu stai singura si nu te intretii singura, dar poate ar trebui sa te implici in anumite chestiuni legate de casa.
Nu numai ca stai pe gratis in casa parintilor tai, dar si consumi pe gratis. Iar atunci cand vei creste, tu ca femeie (pentru ca asa sunt rolurile in societate) va trebui sa devii mama familiei. Iar o mama trebuie sa gateasca, sa spele, sa ingrijeasca si sa aiba grija de casa. Femeia este inima familiei.
Barbatul in schimb are alte roluri, cel de a aduce bani, de a apara, de a proteja si de a fi puterea familiei.
Si atunci cand o sa stai singura sau cu un partener, daca nu stii sa faci lucrurile astea, vei fi foarte dezorganizata si partenerul probabil ca va manca supa la plic.
Dar ce reiese cel mai important din tot ce zici e urmatorul lucru: nu stii sa te valorifici.
Esti prea dependenta de ce zic ai tai, de ce le place alor tai, ii lasi sa iti controleze placerile si intrii chiar si in depresie pentru ca tu vrei baieti, dar vrei sa ii multumesti si pe ei.
NU! tu esti un adult in curs de formare, care va trebui sa iubeasca un barbat, sa aiba o familie si sa traiasca restul zilelor PE CONT PROPRIU.
De ce ii lasi pe ai tai sa INTERVINA in ce simti tu? Eu inteleg ca parerea parintilor e importanta,
dar scuza-ma. vor fi ai tai cei care se vor culca cu baiatul ala sau vor avea o familie sau vor simti ei in locul tau placerile si neplacerile?
Ei incearca sa te protejeze, dar se implica prea mult.
Eu cred ca trebuie sa iti dai seama de lucrurile astea si sa discuti cu ei. Gen "stiti, mie imi place baiatu asta, dar vreau sa va fac pe plac si sunt si in depresie acum. prea va bagati in mine etc"
Fii mai egoista, mai puternica pe ce vrei tu
si MAI PUTIN multumitoare celorlalti si mai putin depresiva.
Bafta
Varianta pr care ti-o ofer eu:
Daca ai 23 de ani ar trebui sa muncesti, daca muncesti, iti recomand sa iti cauti o chirie ieftina, chiar daca la sfarsitul lunii o sa iti ramana putini bani, astfel se intampla mai multe lucruri:
Capeti incredere in tine si in abilitatile tale.
Ai tai realizeaza ce pierd daca nu te au langa ei.
Ai tai constientizeaza ca poti fi independenta.
O sa te considere dinte-o data un adult.
Atentie, cum trebuie procedat:
Le spui o data, ii instiintezi daca te cred sau nu problema por, iar tu te organizezi si intr-o zi pleci.
In prima zi ai tai o sa te sune, probabil spunand ca nu o sa rezosti nici o saptamana.
Te incurajez sa stai 2-3 luni.
Dupa ceva timp vor vrea sa te viziteze atunci cand ei constientizeaza ca esti serioasa
Pe urma o sa li se faca dor de tine, si o sa te roage sa te intorci. Eu totusi ti-as recomanda sa te tii de zilele initiale fie 2 sau 3 luni
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
