EROAREA DARWINISTĂ
În 1859 Charles DARWIN, cercetător britanic de origine evreiască, lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin Creaţie. Conform acestei teorii speciile ar evolua în mod natural unele din altele, de la forme mai simple la forme mai complexe, şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi, inclusiv omul, despre care se afirmă că ar proveni dintr-o specie de maimuţă.
Această teorie nu a fost demonstrată niciodată, dar mulţi, interesaţi mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă suntem liberi să ne comportăm ca animalele şi să fim preocupaţi doar de propria persoană şi de grija zilei de azi), au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. În special duşmanii seculari ai creştinismului au contribuit la propagarea acestei false teorii. Astfel s-a ajuns ca în multe şcoli să se înveţe că omul se trage din maimuţă şi, din păcate, există astăzi foarte mulţi tributari acestei gogomănii poleite şi subtil răspândite prin mass media (inclusiv la ”Teleenciclopedia”, ”Naţional Geographic” şi ”Discovery”).
Cititorul neavizat va fi surprins să afle că nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor, în ciuda tonelor de hârtie consumate şi a noianului de vorbe; şi că ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei. Prof. Nicolae Paulescu spunea simplu: ”Doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică.” - ceea ce vă va demonstra serialul de faţă. Iată şi lista acestor erori: confuzia între trecerea de la anorganic la organic şi trecerea de la neviu la viu; falsa implicaţie diversitate >= evoluţie; falsa implicaţie unitate chimică >= evoluţie; falsa implicaţie asemănare morfologică >= descendenţă; falsa implicaţie asemănare genetică >= descendenţă; confuzia între selecţie şi evoluţie; confuzia între adaptare şi evoluţie; confuzia între mutaţie genetică şi evoluţie; confuzia între dispariţie şi evoluţie; confuzia între variabilitate şi evoluţie; absurditatea conform căreia ”funcţia creează organul”; cercul vicios: teoria evoluţiei permite trasarea unui arbore filogenetic, iar arborele filogenetic este adus ca dovadă pentru teoria evoluţiei.
INTRODUCERE
Înainte de a discuta despre teoria evoluţiei speciilor să definim câteva din noţiunile cu care ne vom întâlni în continuare.
Specia este o comunitate de vieţuitoare care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii care alcătuiesc o specie se pot încrucişa sexuat nelimitat între ei, în timp ce indivizii aparţinând unor specii diferite nu se pot încrucişa sexuat sau, în rarele cazuri în care se încrucişează, hibrizii sunt sterili (cum este de exemplu catârul, care este un hibrid între cal şi măgar). Speciile se diferenţiază între ele prin anumite caracteristici anatomo-morfologice, fiziologice, comportamentale şi biochimice, precum şi prin particularităţi ecologice. (...)
Indivizii aparţinând aceleiaşi specii dar de rase sau populaţii diferite se pot încrucişa sexuat între ei, dând naştere la urmaşi fertili. Prin astfel de încrucişări sau prin mutaţii genetice este posibil ca, pornind de la populaţii şi rase existente, să apară populaţii şi rase noi de plante şi animale. Vedem, deci, că la nivelul raselor şi al populaţiilor are loc un proces evolutiv, numit microevoluţie.
Unii biologi s-au gândit că, prin extensie, un fenomen evolutiv similar ar putea avea loc şi la nivelul speciilor. Acest fenomen ipotetic a fost numit macroevoluţie şi, cu ajutorul lui, s-a încercat să se explice originea speciilor de plante şi animale. Primul care a reuşit să formuleze o teorie cât de cât închegată privind evoluţia speciilor a fost Ch. Darwin, ideile sale fiind ulterior continuate şi dezvoltate de alţi cercetători. Această teorie a fost numită teoria evoluţiei speciilor sau, mai scurt, evoluţionism. Acesta vine în contradicţie cu creaţionismul, care afirmă că speciile de plante şi animale au fost create de Dumnezeu.
ORIGINEA VIEŢII
Unul din primele puncte ale disputei dintre evoluţionism şi creaţionism este cel referitor la originea vieţii. Creaţioniştii susţin că viaţa a fost creată de Dumnezeu, în timp ce evoluţioniştii susţin că materia ne-vie s-ar fi organizat în mod spontan şi ar fi dat naştere vieţii (teorie care a primit numele de generaţie spontanee). (...)
În mod evident, în condiţiile actuale, materia ne-vie nu se organizează spontan pentru a da naştere la organisme vii. Evoluţioniştii susţin, însă, că atmosfera primitivă şi oceanul primordial ar fi avut o altă compoziţie chimică, mai favorabilă apariţiei vieţii. Aceasta este o simplă ipoteză care nu poate fi demonstrată, dar să presupunem că ar fi adevărată. Ca urmare a acestui fapt s-ar fi format prin sinteză chimică, mai întâi o "supă organică" în ocean, după care, substanţele din această "supă" s-ar fi autoorganizat treptat pentru a da naştere vieţii, mai întâi în forme acelulare (virusuri), iar apoi în formele celulare.
În unele experienţe de laborator, în condiţii total diferite de cele pe care le întâlnim astăzi în natură, dar despre care se afirmă că ar fi identice cu cele din atmosfera primară, cercetătorii au reuşit să sintetizeze unele substanţe organice, printre care cel mai cunoscut exemplu îl constituie aminoacizii. Evoluţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a posibilităţii generaţiei spontanee. Ei "uită" însă să precizeze câteva "mici detalii". Le vom preciza noi: aminoacizii sunt totuşi molecule relativ simple, care reprezintă doar cărămizi de construcţie pentru alte molecule mai complexe (proteinele), iar într-un mediu acvatic (cum se presupune că era şi oceanul primordial), reacţia de polimerizare a aminoacizilor este defavorizată, astfel încât nu numai că aceştia nu au tendinţa de a se autoasambla ci, dimpotrivă, proteinele au tendinţa naturală de a se descompune. Rezultă că nu putem explica astfel originea moleculelor proteice complexe şi nici apariţia ipoteticei "supe organice". (...)
În ceea ce priveşte virusurile, denumirea de "forme de viaţă acelulare" este improprie întrucât acestea nu posedă metabolism propriu şi nu se autoreproduc. În plus, ele nu puteau să apară înaintea celorlalte vieţuitoare, deoarece multiplicarea lor nu poate avea loc decât într-o celulă-gazdă, nu şi într-un mediu abiotic.
Chiar şi cele mai simple organisme vii (bacteriile) sunt totuşi extrem de complexe, posedând, printre altele, un genom complex şi un set de cel puţin câteva mii de enzime, fiecare dintre ele fiind implicată într-o anumită reacţie biochimică, iar aceste reacţii sunt dependente unele de altele, astfel încât lipsa uneia din ele poate afecta grav organismul, putând provoca chiar moartea acestuia. Rezultă, deci, că aceste sisteme nu puteau să apară pe rând, ci trebuia să apară direct o celulă gata formată. (...)
Întrucât calculele de fizică statistică sunt complexe şi, dacă le-aş expune în detaliu, aş risca să nu pot fi înţeles, voi recurge la o analogie: un ceas are o structură cu mult mai simplă decât o celulă vie şi, totuşi, nimeni nu a văzut vreodată o bucată de metal care să se transforme de la sine într-un ceas, indiferent cât de mult timp ar trece, deci nici materia ne-vie nu poate de la sine să dea naştere vieţii.
Din exemplul cu ceasul mai vedem un lucru: metalul nu se transformă singur în ceas dar, dacă intervine un ceasornicar, acest lucru devine posibil. Deci, şi în cazul apariţiei vieţii avem nevoie de un "Ceasornicar" numai că, dată fiind complexitatea organismelor vii, Acesta trebuie să fie cu mult mai inteligent decât omul şi, în acelaşi timp, să fie capabil să intervină la nivel molecular pentru a organiza sistemele biochimice celulare. (...)
Alţii, văzând că nu reuşesc să explice apariţia vieţii pe pământ prin teoria expusă mai sus, caută să rezolve problema afirmând că viaţa a fost adusă pe Pământ (într-un fel sau altul) de pe o altă planetă. Acest lucru nu a fost, însă, demonstrat şi, în plus, nu rezolvă problema deoarece, ori aici, ori pe altă planetă, tot nu pot explica în ce mod materia ne-vie ar fi putut da naştere vieţii. (...)
UNIVERSALITATEA CODULUI GENETIC
Toate organismele vii posedă un genom, iar informaţia cuprinsă în acesta este descifrată cu ajutorul unui cod genetic. Acest cod genetic este universal, adică la toate vieţuitoarele, de la cele mai simple până la cele mai complexe (cu câteva mici excepţii nesemnificative), aceeaşi secvenţă de trei baze azotate codifică acelaşi aminoacid.
Atât evoluţioniştii cât şi creaţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a originii comune a tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Numai că, atunci când ajung să precizeze care ar fi această origine comună, nu mai sunt de acord: evoluţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au evoluat dintr-un singur organism iniţial, în timp ce creaţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au fost create de un Dumnezeu unic.
Să analizăm pe rând cele două poziţii.
Să presupunem că vieţuitoarele ar fi evoluat toate din acelaşi organism iniţial. În acest caz se pun câteva probleme legate de universalitatea codului genetic.
Prima dintre ele se referă la originea acestui cod. Teoria oficială susţine că însuşi codul actual ar fi apărut prin evoluţie dintr-o variantă mai simplă (cu două baze azotate la un aminoacid). Lăsând la o parte faptul că nu există nici un vieţuitor cu un astfel de cod şi nu avem nici o dovadă că ar fi existat vreodată, se pune o altă întrebare: dacă într-adevăr codul ar fi evoluat, cum se explică faptul că astăzi toate vieţuitoarele au acelaşi cod, ţinând cont de faptul că orice modificare a lui s-ar fi transmis numai la urmaşii organismului la care ar fi apărut modificarea, iar la celelalte vieţuitoare nu?
Să presupunem acum că într-un fel sau altul s-a ajuns totuşi la un organism care posedă codul genetic actual. Dacă toate vieţuitoarele ar fi evoluat din acesta, ar fi inexplicabil faptul că toate celelalte gene s-au modificat în timp, dând naştere la întreaga diversitate a lumii vii pe care o cunoaştem astăzi, numai genele care conţin informaţia referitoare la codul genetic au rămas nemodificate.
Vedem, deci, că universalitatea codului genetic nu poate fi invocată ca o probă în favoarea evoluţionismului.
În schimb, acceptând poziţia creaţionistă, toate aceste probleme sunt rezolvate: Dumnezeu a folosit acelaşi cod genetic tocmai pentru ca noi să ne putem da seama că toate vieţuitoarele au acelaşi Creator.
EVOLUŢIA LA MICROORGANISME
In faţa constatării că în zilele noastre nu vedem specii de plante sau de animale care să se transforme din unele în altele, evoluţioniştii aduc argumentul că evoluţia are loc treptat, într-un număr mare de generaţii şi de aceea nu poate fi percepută în mod normal. Numai că acest argument nu poate fi invocat în cazul microorganismelor, deoarece acestea au o durată foarte mică a ciclului de reproducţie (în unele cazuri chiar 20 de minute) şi, de aceea, un număr mare de generaţii poate fi obţinut într-un timp relativ scurt. Astfel, într-o zi putem obţine 72 de generaţii, într-o lună 2160 de generaţii, într-un an 26 000 de generaţii, iar în 100 de ani 2, 6 milioane de generaţii.
In cei peste 100 de ani de când se fac studii sistematice în domeniul microbiologiei, deşi numărul generaţiilor care s-au succedat este astronomic, speciile s-au "încăpăţânat" să rămână aceleaşi şi chiar s-a observat că tulpinile cu caractere mai deosebite (cum ar fi tulpinile înalt producătoare ale unui anumit metabolit), obţinute prin selecţie artificială, după un număr de generaţii "se sălbăticesc", adică revin la tipul iniţial.
Mai mult, tratatele de medicină scrise cu mii de ani în urmă descriu aceleaşi boli infecţioase ca şi în zilele noastre, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că şi atunci existau aceleaşi specii de microbi.
În ciuda teoriilor evoluţioniste, speciile de microorganisme sunt deosebit de stabile. (...)
FINALITATEA
Un argument puternic împotriva evoluţionismului îl constituie cel al finalităţii.
La toate organismele vii se observă că fiecare parte a organismului (de la formaţiunile subcelulare, la ţesuturi şi organe) a fost astfel concepută încât să poată îndeplini o funcţie bine definită în cadrul ansamblului organismului şi, mai mult, are exact structura care îi permite să îşi îndeplinească funcţia cât mai bine.
La un nivel mai mare se poate observa că inclusiv între speciile diferite de plante şi animale care ocupă un anumit teritoriu există un echilibru, o armonie, fiecare din specii contribuind direct sau indirect Ia menţinerea vieţii celorlalte.
Observaţiile menţionate ne conduc la ideea că aceste sisteme au fost proiectate special pentru a îndeplini funcţia pe care o are fiecare în parte, ceea ce exclude apariţia lor sub acţiunea unor forţe întâmplătoare. Acest argument a fost scos în evidenţă mai ales de savantul român Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei).
Împotriva acestui argument, evoluţioniştii au ripostat cu două contra-argumente: organele rudimentare şi organele atavice. Să le analizăm pe rând.
a) Organele rudimentare. Acestea sunt organe care apar în faza embrionară sau în faza de creştere a organismului, iar la maturitate dispar sau degenerează (cum ar fi timusul şi epifiza). De aici evoluţioniştii au tras concluzia că aceste organe ar fi nefolositoare şi existenţa lor nu ar putea fi explicată decât dacă presupunem că acestea ar fi nişte rămăşiţe din stadiile anterioare ale evoluţiei speciei respective. La o analiză mai atentă se constată totuşi că aceste organe sunt nefolositoare numai în faza adultă, pe când în timpul creşterii au un rol important în organism, iar faptul că apar numai atunci când este nevoie de ele iar apoi dispar, nu face decât să confirme existenţa finalităţii şi să contrazică teoria evoluţionistă, deoarece, dacă aceste organe ar fi rămase de la specii anterioare atunci nu ar dispărea la maturitate.
b) Organele atavice. Spre deosebire de organele rudimentare care există la toţi indivizii, organele atavice apar numai uneori, constituind nişte anomalii sau monstruozităţi. Din faptul că unele din aceste malformaţii existente la om, de exemplu, prezintă asemănări cu structuri sau organe existente la unele animale, evoluţioniştii trag concluzia că omul descinde din animalele respective şi că, dată fiind inutilitatea acestor organe la om, ele ar fi şi o probă împotriva finalităţii. Ei "uită" însă să precizeze că între malformaţii există şi foarte multe care nu prezintă nici o asemănare cu vreo structură existentă la animale. În plus, dintr-o asemănare exterioară a unor organe sau ţesuturi, nu rezultă în mod logic faptul că omul ar descinde din animalul respectiv (cu atât mai mult cu cât unele malformaţii se aseamănă cu animale pe care nici evoluţioniştii nu le consideră strămoşi ai omului). In ceea ce priveşte finalitatea, organele atavice nu dovedesc nimic, deoarece reprezintă stări patologice.
Unii evoluţionişti, dată fiind evidenţa faptului că toate vieţuitoarele posedă exact acele organe care le sunt necesare în mediul în care trăiesc, acceptă într-o oarecare măsură ideea de finalitate, numai că "pun carul înaintea boilor" afirmând că "funcţia creează organul". Dar această afirmaţie nu este nici logică (cum ar putea exista de exemplu, funcţia vederii înainte de apariţia ochilor?) şi vine în contradicţie cu observaţiile experimentale care arată că în timpul dezvoltării unui organism, organele încep să se formeze cu mult înainte de a îndeplini vreo funcţie (de exemplu, copilul nou născut are deja picioare, dar abia mai târziu învaţă să meargă). Aşadar nu funcţia creează organul, ci organul a fost proiectat pentru a îndeplini o anumită funcţie, proiectul anticipând funcţia care urmează să fie îndeplinită.
FOSILELE
Unul din argumentele invocate cel mai des de evoluţionişti în favoarea teoriei lor este cel al fosilelor. De la început trebuie să precizăm, însă, că paleontologia (disciplina care se ocupă cu studiul fosilelor) deţine tristul record de a fi ramura ştiinţei care a înregistrat cel mai mare număr de falsuri, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra argumentelor de acest fel.
Vom încerca totuşi să analizăm acele date a căror falsitate nu a fost încă dovedită.(...)
Există totuşi o fosilă care a făcut să curgă multă cerneală şi despre care evoluţioniştii afirmă că le-ar confirma teoria. Fosila constă dintr-un fragment de rocă sedimentară în care se află imprimată urma unui animal care seamănă cu o reptilă dar, în acelaşi timp, are aripi cu pene ca de pasăre. Fosila a fost numită Archaeopteryx. Presupunând că fosila este autentică (deşi există şi voci care contestă acest lucru) să vedem ce dovedeşte ea. De la început trebuie să precizăm că în toate sursele bibliografice pe care le-am studiat am găsit descris un singur exemplar fosil al acestui vieţuitor, iar un exemplar izolat nu este o specie (vedem şi astăzi născându-se creaturi monstruoase care prezintă caractere diferite faţă de specia din care descind, dar acestea nu ajung să constituie o specie, întrucât în puţinele cazuri în care sunt viabile, ele sunt izolate reproductiv tocmai datorită monstruozităţii lor), deci ar trebui să avem un număr mai mare de fosile pentru a putea afirma că am descoperit o specie nouă. Presupunând totuşi că a existat această specie, ea nu este o verigă intermediară între două specii, ci numai o specie care nu poate fi încadrată în nici una din categoriile cunoscute de noi (reptile, păsări etc). Acest lucru nu ar constitui o noutate, întrucât chiar şi în zilele noastre există asemenea specii (cel mai cunoscut exemplu este ornitorincul) ceea ce dovedeşte numai faptul că natura este, totuşi, mai complexă decât categoriile taxonomice stabilite de mintea omenească a biologilor. (...)
Apoi, toate metodele de datare se bazează în mod esenţial pe ipoteze care nu pot fi verificate, unele dintre ele fiind chiar neplauzibile. De exemplu, în cazul datării cu C14 se presupune că, în perioada din care datează proba analizată, concentraţia acestui izotop în atmosferă era identică cu cea de azi, iar în metoda bazată pe adâncimea straturilor se presupune că aceste straturi au fost depuse în mod uniform în timp, ambele afirmaţii fiind greu de crezut în cazul unor perioade de timp mai îndelungate. (...)
EMBRIOLOGIA ŞI ANATOMIA COMPARATĂ
Un alt argument invocat de evoluţionişti este cel al embriogenezei. Zoologul german E. Haeckel afirmă că în primele stadii de dezvoltare toţi embrionii de vertebrate se aseamănă puternic între ei, indiferent de clasa din care fac parte, şi numai ulterior apar caracterele distinctive. (...)
În realitate, asemănările nu depăşesc faza primelor diviziuni când orice embrion animal (vertebrat sau nu) are forma unei grămezi de celule nediferenţiate, chiar şi în această fază asemănările fiind pur exterioare întrucât din punct de vedere genetic organismele sunt bine individualizate. Aşadar, "legea biogenetică fundamentală" nu a fost demonstrată, fiind de fapt rodul imaginaţiei creatorului ei.
Chiar dacă am considera că există aceste asemănări (există într-adevăr unele asemănări de formă, dar numai la nivelul unor organe omoloage, nu la nivelul întregului organism), acest fapt nu ar demonstra în nici un fel descendenţa speciilor unele din altele, ci numai faptul că acestea au fost create după planuri asemănătoare. (...)
SISTEMATICA ŞI BIOGEOGRAFIA
Evoluţioniştii mai susţin că grupele de plante şi animale pot fi dispuse sub forma unui arbore genealogic, ceea ce ar confirma teoria lor. Numai că aceste categorii taxonomice sunt în mare măsură opera biologilor, fapt dovedit de numeroasele cazuri în care una şi aceeaşi specie a fost încadrată în genuri diferite de către autori diferiţi, precum şi de existenţa unor specii de plante şi animale care refuză să fie încadrate în astfel de categorii (în general biologii "rezolvă" această problemă inventând o nouă categorie care să cuprindă doar specia "rebelă"), iar gruparea lor în formă de arbore genealogic este absolut arbitrară şi artificială, atâta timp cât nu avem nici o dovadă a descendenţei lor unele din altele. De aici vedem că nu se poate dovedi evoluţia pe această cale căci numai dacă am reuşi să demonstrăm pe o altă cale că speciile evoluează unele din altele am avea dreptul să trasăm un arbore genealogic al speciilor.
"DOVEZI DIRECTE" ALE EVOLUŢIEI
În ceea ce priveşte teoria conform căreia evoluţia se realizează prin acumularea treptată de mutaţii mici, nici aceasta nu a fost confirmată, speciile de organisme vii posedând o uimitoare stabilitate şi având chiar capacitatea ca pe parcursul generaţiilor să înlăture mutaţiile apărute, fie prin mecanismele celulare de reparare a erorilor, fie prin comportamentul de izolare reproductivă a mutanţilor.
Un caz interesant de argument invocat în sprijinul teoriei evoluţiei speciilor este cel al speciei de fluturi ”Biston betularia”. La acest fluture există două tipuri de populaţii: unul de culoare deschisă, altul de culoare închisă. La începutul sec. XIX predominau fluturii de culoare deschisă. Treptat, odată cu schimbarea condiţiilor de mediu datorită industrializării, s-a ajuns la situaţia de azi, când fluturii de culoare închisă au devenit predominanţi. în acest caz, "evoluţia" nu a constat nici măcar în apariţia unei rase noi, ci numai în modificarea raportului numeric dintre două populaţii care existau deja (cea de culoare mai deschisă, cea mai închisă), ceea ce nu poate fi considerat în nici un caz ca un proces de evoluţie.
ORIGINEA OMULUI
Analiza genomului mitocondrial uman a scos în evidenţă faptul că toţi oamenii din lume descind dintr-un unic strămoş comun de sex feminin, pe care chiar şi evoluţioniştii îl numesc "EVA mitocondrială".
Conform estimărilor geneticienilor, această Evă ar fi trăit cu cel mult 200 000 de ani în urmă (unii autori indică cifre chiar mai mici). Vedem deja că faptele nu concordă cu ideea unei populaţii întregi de maimuţe care s-ar fi transformat în oameni, iar din punct de vedere cronologic, teoria evoluţiei pe parcursul mai multor milioane de ani se dovedeşte a fi falsă.
O altă problemă care se ridică este cea a numărului de cromozomi. Acest număr, care este o caracteristică de specie, este întotdeauna întreg, iar la mamifere, care sunt animale cu reproducţie sexuată, numărul cromozomilor este par.
Determinările arată că toate speciile de maimuţe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46.
Prima observaţie care se impune este aceea că, datorită acestei discontinuităţi, nu putea avea loc o evoluţie continuă de la maimuţă la om, deoarece nu poate exista nici o specie de mamifer cu 46, 5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) şi nici măcar cu 47 de cromozomi. Aşadar nu are nici un rost să căutăm ipotetice verigi intermediare între om şi maimuţă.
Există şi unii autori care, încercând să salveze ideea evoluţionistă, susţin că transformarea maimuţei în om s-ar fi făcut brusc, prin contopirea unor cromozomi ai maimuţei. Ei "uită", însă, că la mamifere nu este posibilă apariţia unui individ viabil şi fertil, care să prezinte o mutaţie atât de radicală.
Am întâlnit chiar şi autori evoluţionişti care, în una şi aceeaşi carte, atunci când vorbesc despre fosile susţin că transformarea maimuţei în om s-ar fi petrecut lent, în milioane de ani, iar atunci când vorbesc despre cromozomi susţin că această transformare ar fi avut loc brusc. Consider că nu merită să mai risipesc cerneala pentru a comenta o asemenea atitudine "ştiinţifică".
Să presupunem totuşi că, printr-o minune, o maimuţă cu 48 de cromozomi ar fi dat naştere unui om cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Întrebarea care se pune este următoarea: cu cine s-ar fi putut acesta împerechea pentru a da naştere la urmaşi? Cu o maimuţă în nici un caz, deoarece numărul diferit de cromozomi i-ar face incompatibili.
Rezultă aşadar că ar fi necesară o nouă minune şi anume ca aproximativ în acelaşi timp şi în acelaşi loc să apară un alt individ de sex opus, care să prezinte exact aceeaşi mutaţie. Deja suntem nevoiţi să împingem şirul minunilor cam departe!
Dar lucrurile nu se opresc aici: deoarece evoluţioniştii susţin că toate speciile de vieţuitoare ar fi evoluat unele din altele şi dată fiind marea diversitate a lumii vii, ar trebui ca asemenea "minuni" să fie destul de frecvente. Numai că, în ciuda timpului destul de îndelungat de când se fac observaţii sistematice în acest domeniu, până acum nu s-a descoperit nici un caz de genul acesta. în aceste condiţii credem că ar fi mai înţelept să renunţăm la teoria evoluţionistă.
”ERORI” DE LOGICĂ
Manualele de biologie conţin erori grave de logică, inadvertenţe, precum şi falsuri ştiinţifice; acestea nu sunt întâmplătoare şi dovedesc atât incompetenţa autorilor acestor manuale, cât şi reaua lor credinţă; continuând descreştinarea copiilor.
CONCLUZII FINALE
Nu există "dovezi ale biogeografiei". Se prezintă dispariţia unei specii (dintr-un areal), nu apariţia ei.
Nu există "dovezi ale sistematicii". "Arborele genealogic" este un simplu desen realizat de unii biologi atei, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un desen care se aduce apoi ca "dovadă" în sprijinul ipotezei evoluţioniste.
Nu există "dovezi ale anatomiei comparate" în sprijinul evoluţiei. Dacă descendenţa implică omologia organelor, omologia nu implică descendenţa. În plus, evoluţionismul nu poate răspunde la întrebarea: De ce există organe cu aceeaşi funcţie la specii între care nu există legătura filo genetică? Aici este mai normal să gândim că funcţia a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite.
Nu există "dovezi ale embriologiei" în favoarea evoluţionismului. Asemănarea superficială şi trecătoare a unor embrioni nu implică descendenţa lor. Este normal să existe unele asemănări între embrioni, în stadiile iniţiale, până la apariţia unor caractere de deosebire. Aşa numita "lege biogenetică fundamentală" formulată de Haeckel în 1866 este astăzi abandonată chiar şi de evoluţionişti.
Nu există "dovezi directe ale evoluţiei". Exemplul lepidopterului Biston betularia arată o modificare a procentajului de indivizi, nu o evoluţie. La început se întâlneau exemplare albe şi negre; apoi exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au "evoluat" din cele albe, fiindcă existau şi mai înainte, împreună cu cele albe.
Nu se poate susţine evoluţionismul prin "dovezi ale paleontologiei". Faptul că există "fosile vii", nemodificate din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva ideii de evoluţie, nu în favoarea ei.
De asemenea, se confundă adaptarea Ia mediu cu "evoluţia". Adaptarea există, dar nu depăşeşte cadrul speciei. Manualele prezintă exemple de adaptare, nu de evoluţie. Până în prezent nu se cunoaşte un caz concret de evoluţie naturală.
Unitatea lumii vii nu implică evoluţia. Faptul că fiinţele vii sunt alcătuite din proteine şi acizi nucleici nu arată că s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi suport şi cu aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul.
Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin existenţa Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. O sursă a diversităţii vieţuitoarelor este şi variabilitatea, dar ea nu depăşeşte limitele speciei. Nu s-a observat transformarea unei specii în alta.
Aşa zisele "organe rudimentare" nu dovedesc evoluţia. Unii atei le consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el este un organ limfoid cu funcţie imunitară. Din faptul că un om nu cunoaşte funcţia unei structuri anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de funcţii.
Se afirmă că "evoluţia se produce pe baza selecţiei variaţiilor mici". Dar selecţia elimină din "competiţie" indivizii cu performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor.
Cercetările arată că cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare, unele chiar incompatibile cu viaţa; urmează mutaţiile indiferente, dar ele nu aduc un progres, o evoluţie. Chiar evoluţioniştii recunosc faptul că "cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare speciei"', iar "apariţia unei mutaţii utile nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv".
Selecţia artificială nu este o dovadă a evoluţiei, deoarece se realizează prin intervenţia omului.
Mai demult, biologii atei spuneau că "funcţia creează organul". Este aici o eroare de logică, deoarece funcţia nu poate exista înaintea organului. Astăzi, chiar evoluţioniştii au renunţat la această ipoteză.
Asemănările dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evoluţiei. De exemplu, Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni cerebrale ca şi la om, au aceleaşi grupe sanguine, se deplasează în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoască faptul că, "deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului", deoarece există şi multe deosebiri ale craniului şi ale scheletului feţei. Şi atunci biologii atei încearcă să explice "evoluţia" prin modificări climatice. Se scrie că "specia hominidelor a pierdut haina de blană". Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul?
Iar dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană maimuţele şi celelalte mamifere?
Din cele expuse până acum, vedem că evoluţionismul este departe de a fi o teorie cu adevărat ştiinţifică, fiind de fapt o colecţie de falsuri şi ipoteze nedemonstrate.
În plus, există numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluţioniştii între ei nu se înţeleg, teoria unui autor fiind contrazisă de cea a altuia.
Practic, majoritatea biologilor sunt conştienţi de lipsurile evoluţionismului, sau cel puţin de o parte din ele, singurul motiv pentru care mai este încă menţinut fiind refuzul adepţilor lui de a accepta existenţa lui Dumnezeu.
Însă ştiinţa nu numai că nu a demonstrat niciodată inexistenţa Divinităţii, ci chiar mulţi mari savanţi, din toate veacurile şi din toate domeniile, cum ar fi Pascal, Newton, W.Thomson (Lord Kelvin), Cauchy, N. Bohr, Schrodinger, Laplace, Maxwell, Marconi, Descartes, Euler, Lavoisier, Berzelius, Pasteur, Faraday şi mulţi alţii, şi-au mărturisit credinţa în Dumnezeu.





Astept parerile voastre. Dumnezeu sa va lumineze!

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook