O poveste veche, provenind probabil de undeva din Orient, spune despre un călător care, mergând prin stepă, este întâmpinat de un animal sălbatic înfuriat. Încercând să se salveze de animal, călătorul sare într-o fântână (un puţ adânc) fără apă, dar la fund vede un dragon care deschide fălcile ca să-l înghită. Omul se agaţă de o ramură a unui arbust care crescuse printr-o crăpătură a fântânii şi se ţine de ea. Mâinile încep să-i slăbească şi în curând va trebui să cedeze primejdiei care îl aşteaptă în ambele părţi. Dar încă se ţine şi vede doi şoareci, unul alb şi unul negru (ziua şi noaptea?) care rod la capătul ramurii de care se ţine el. Acum, în orice moment ramura se va rupe, iar el va cădea în fălcile dragonului; este conştient că în mod inevitabil va pieri. Dar în timp ce încă se ţine, vede nişte picuri de miere atârnând de o frunză a arbustului. Se apropie şi linge acele picuri de miere...
Care credeţi că este semnificaţia acestei poveşti? Ce a vrut să transmită?

Povestea este menţionată de Tolstoi în "My confession". Interpretarea pe care o dă el este una cam...sinistră; pe care eu nu mi-o însuşesc. Mai întâi, el îşi pune nişte întrebări, cărora tot el la dă răspunsurile. El zice: Care este sensul vieţii mele? - Niciunul; sau: Ce se va alege de viaţa mea? - Nimic; De ce există tot ceea ce există? - Pentru că există. Răspunsuri seci Apoi, dă o interpretare poveştii de mai sus. Dragonul este, evident, moartea nemiloasă, care îl va înghiţi în curând. El se ţine de ramura vieţii, ştiind că dragonul îl aşteaptă, să-l sfarme în bucăţi; şi nu înţelege de ce a ajuns într-o asemenea situaţie. Încearcă să lingă acea miere, care îi producea cândva plăcere, dar acum nu-i mai dă nicio bucurie. Şi şoarecii - alb şi negru - rod zi şi noapte la ramura de care este agăţat el. El vede clar dragonul, iar mierea nu mai este dulce pentru el. Vede doar inevitabilul dragon şi şoarecii şi nu îşi poate lua privirea de la ei...
Interesant ce schimbare s-a produs în acest om. În prima parte a vieţii avea o cu totul altă viziune. Una optimistă. Considera ca unic adevăr acela de a trăi în aşa fel, încât să obţină maximum de confort, atât pentru sine, cât şi pentru familia sa. N-am înţeles ce anume a determinat schimbarea asta în el.
Chiar dacă povestea de mai sus are această semnificaţie, nu înseamnă că trebuie să ne-o însuşim şi noi. Sau, mai bine, nu trebuie să citim asemenea poveşti. Voi ce ziceţi?

Hm din punctul meu de vedere povestea semnifica instinctul de conservare, faptul ca ne agatam de viata pana in ultima secunda.

Cred ca este vorba de natura umana, de ego-ul nostru, de dorinta arzatoare a placerii si a satisfactiei personale.
Chiar si in ultimul ceas, omul se pune pe el insusi pe primul loc.
Imi aminteste de povestea cu Hristos si cei doi talhari rastigniti.

Daca lingi ai sanse.

Oricat de grea ar fi viata, sa ne bucuram chiar si de ultima picatura de fericire pe care o mai avem.
Sa nu ne gandim la toate lucrurile rele care ni se intampla si sa ne concentram pe putinul nostru care ne face fericiti.
Sa nu ne lasam doborati chiar daca multi ne vor la pamant.
Eu asta inteleg.

Habar nu am, probabil acele picături de miere îi aparțineau unei albine sau poate acele picături i-au oferit o putere supranaturală?