Un paradox al parintilor 'iubitori'. Parintii isi iubesc copiii; nu cred ca se indoieste nimeni de acest adevar. Este un lucru obisnuit sa auzi un tanar ajuns la varsta maturitatii ca isi doreste sa intemeieze o familie si sa aiba copii pe care sa ii iubeasca. Asta una. Sa privim acum in trecut si sa vedem ce invatam de la lectiile de istorie. Care a fost soarta finala a omului in toate generatiile care s-au succedat pana la noi? A fost fiecare pus cu grija intr-o cutie de lemn si coborat putin sub nivelul solului. Cimitirele sunt pline, subsolul este pavat cu oase. Avand in vedere toate astea, ii putem numi 'iubitori' pe parinti, cand ei, cu buna stiinta, decid sa aduca pe lume noi candidati la aceasta soarta? Sunt ei animati de iubire atunci cand iau decizia, stiind ca odorul lor va fi in final asezat intr-un loc unde viermii abia asteapta sa il devoreze? Ce parere aveti?
Când această decizie este luată în mod conştient (fiind planificată, nu doar o întâmplare), cred că cel mai des şi în primul rând ţine de egoism (dorinţa de a putea fi părinte, de a avea experienţe noi, de a-l lega pe partener de sine pe viaţă, de a avea o copie îmbunătăţită de-a sa, un urmaş, un elev, un moştenitor, un sprijin la bătrâneţe, o şansă la materializarea viselor şi speranţelor sale prin altcineva, de a avea o sursă de iubire necondiţionată, o motivaţie în plus, o şansă la o a doua şansă... puţini se întreabă dacă este şi spre binele potenţialului copil şi ce şi-ar fi dorit el; cunosc mulţi oameni care preferă să nu se fi născut şi, dacă aprofundăm un pic, decizia celor ce i-au adus pe lume, fără acordul lor, şi mai ales a celor care au făcut-o ştiind că nu sunt în stare să asigure copiilor o viaţă fericită - foarte puţini sunt, majoritatea doar cred că sunt -, este o decizie destul de egoistă).
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
Paradox in ghilimele de rigoare, desigur.
Nu cred ca cei devorati de viermi sunt copiii in adevaratul sens al cuvantului, ci doar niste ingramadiri de atomi si molecule, in schimb, cei ce se bucura de viata sunt copiii, in adevaratul sens al cuvantului.
Răspunde
Depinde cum privesti lucrurile. Daca te gandesti ca viata e doar destinul de a muri, atunci da, e dubioasa iubirea asta. In schimb, daca consideri ca viata merita traita, ca oricine are experiente e tot felul, invata, se bucura, iubeste, poate face lumea mai buna si pur si simplu... traieste inainte de a muri, atunci are sens. Daca ne gandim doar la soarta biologica si la felul cum se incheie lucrurile, pare fara sens, dar asta nu este imaginea intreaga a lumii. E ca si cum nu ai citi o carte sau nu a vizionaun film, doar pentru ca sti ca se vor termina. Daca tu stii pentru tine ca viata are sens, atunci nu este un gest egoist sau neiubitor sa nasti copii in lumea asta. Depinde cum pui problema.
E mai bine sa suferi decat sa nu simti nimic. Chiar daca in viata ai parte numai de suferinta, macar ai trait, ti s-a oferit privilegiu asta. Cred ca intrebarea ta se rezuma la "A fi sau a nu fi? ".
La asta nu m-am gandit, dar de fiecare data cand e discutia despre copii, eu spun ca nu vreau sa fac pentru ca asta nu e lumea pe care mi-o doresc pentru ei, ooo, deci e iubire. :>
Oamenii fac copii din egoism*, chiar daca te gandesti la instincul de reproducere, probabil din egoism vrei sa iti dai genele mai departe. Am mai amintit nu stiu ce specie de soricei care fac sex pana mor; perioada de imperechere e scurta, asa ca masculii incearca sa isi dea "materialul genetic" cat mai multor femele, murind astfel din cauza oboselii. =)) Apropo, tot din egoismul altora sinuciderea unuia e un lucru rau, un act de lasitate, dovada de boala psihica.
*http://www.vhemt.org/whybreed.pdf
"Like the Greek philosopher Diogenes, searching all day with a lighted lantern for an honest person, the search for a rational, ethical reason for creating one more human goes on without success..."
http://www.vhemt.org/whybreed.pdf
Mi-a plăcut. :))
Ca tu sa debitezi tampeniile astea 2 persoane au trebuit sa se iubeasca si ulterior sa te iubeasca. Tu cam ce crezi, merita? Cum nu ti-ai luat inca gatul presupun ca da.
Acest "la ce sa mai dam viata daca oricum la un moment dat se stinge" seamana cu "la ce sa ma mai spal, oricum iar ma murdaresc". Doar ca ai spus-o mai inflorit, cu pretentii de filosof.
Nu vreau ca acel copil pe care l-aș avea să sufere, să fie un idiot ca mama sa.Nu vreau să crească într-o lume idioată în care contează doar egoismul, în care nesimțiții conduc persoanele care mai au încă nevoia de a se umili pentru a le fi bine copiilor lor.Nu vreau să intre într-un anturaj de oameni bătuți în cap.Nu vreau să se izoleze ca un gândăcel fără creier deoarece o să sufere în ambele situații.Nu vreau să vadă lumea ca o iluzie frumoasă, vreau să știe că trăiește într-o societate dementă și să știe că tocmai de aia trebuie să se bucure de orice prostie.Să știe că cel mai probabil n-o să-i pese nimănui că va muri (asta doar în cazul dacă voi muri înaintea lui)Să nu fie naiv ca să profite alții de el.
Să-și construiască viața ca să facă ce-i place, neuitând că majoritatea nu le-ar păsa că o duce rău sau bine.Aș vrea să nu-l apăr de monștri ci să-l învăț să facă asta singur.Să-l devoreze viermii ca să știu că am încercat un om măcar să-l îndrum.
Aș fi o mamă groasnică, nu Sabine? 
Paradoxul este altul. Nu poti vorbi de parinti iubitori pana ce copilul lor nu prinde forma. Se poate iubi doar ce exista. Doar ce exista are forma, caracter, valori. Inainte nu pot fi parinti, nu pot spune: "Imi iubesc copilul, asa ca nu-l fac". Alegand sa nu ai copii, ii scutesti atat de deznodamantul lor(acea cutie de lemn...) cat si de tot ce inseamna viata, realitate, experimentare, plus, iti pui o piedica tie. Iar eu nu cred ca exista persoana care poate afirma, fara a fi subiectiva, ca este mai bine deloc decat ceva. Existentul se poate aprecia sau compara doar in functie de existent. Inexistentul nu poate fi luat in discutie, el nu exprima nimic. Doar existentul poate spune "sunt bucuros ca exist" sau "era mai bine fara", asta doar in functie de existent(in functie de experimentarile fiintei, care, in orice caz, sustin ambele variante). Orice persoana care a existat vreodata, a experimentat la viata ei, atat bucurii, care i-au dat pofta de viata, cat si tristeti, opuse poftei de viata. Poate este un echilibru, sunt compensate experimentarile fiecarei persoane, poate acel echilibru exista doar la nivel global, sau poate acel echilibru exista per total(a tuturor persoanelor din toate timpurile). Adica "plusul" de bucurii traite de o persoana se compenseaza cu "plusul" de tristeti traite de alte persoane. Sau poate nu exista acel echilibru, una din cele doua forme de experimentari primeaza. Nu putem sti, si ma indoiesc ca vom sti vreodata. Nici daca am sti ca una din cele doua tipuri de experimentari primeaza, tot nu am putea aprecia valoarea experimentarilor. Nu putem aprecia daca doi ani de tristeti nu sunt compensate de cinci minute de fericire/bucurie, sau invers.
Asa cum au spus si alte persoane, este vorba de instinctul de reproducere, de egoism. Totul se rezuma la existent, la nevoile fiintelor.
Moartea nu este chiar atat de rea, inca nu s-a plans nici un mort ca s-a plictisit de ea.
In mare parte totul tine de instinctul de supravietuire, cum tu nu pot trai 1.000.000 de ani, genele tale au potentialul acesta. Cu cat iti iubesti copiii mai mult si le oferi tot ce iti sta in putinta cu atat rata supravieturii copiilor tai si implicit genelor tale creste.
Acum ca totul are o finalitate nu diminueaza deloc intensitatea vietii din prezent, din contra o face mult mai valoroasa decat o viata in care timpul nostru biologic nu ar mai fi o raritate si ar fi o simpla banalitate.
Practic este ca si cum mi-ai spune ca nu ma pot bucura de un rasarit de soare fiindca nu dureaza o eternitate, nu poti face un copil fiindca o sa aiba o finalitate, dar daca ar dura o eternitate nu m-as mai putea bucura de el, de fapt as ajunge sa-l dispretuiesc.
Facem copii fiindca suntem organisme biologice programate de natura sa supravietuiasca, iar iubirea nu este decat un mecanism al naturii sau o capacana daca vrei, de a ne face sa luam parte la acest joc.
După logica asta, nu ar mai trebui să facem nimic, pentru că meh, oricum totul are un sfârşit. Deci hai să ne sinucidem cu toţii!
Dacă suntem conşienţi că există o destinaţie definitivă (moartea) nu înseamnă că nu merită să facem această călătorie, numită viaţă (aşa cum e ea - cu bune şi cu rele). Oricum, până la urmă, nu avem nimic de pierdut.
Interesant ce spui.
În ultimul timp, când o fac la rece, fără ochelari roz, gândesc mai degrabă în felul următor: cât timp (încă) nu există, nici nu suferă, nu-i pasă de nimic, nu îi lipseşte nimic (cum ar fi presupusele momente de fericire, care teoretic ar trebui să compenseze toate lipsurile şi greutăţile vieţii, plus posibilitatea de a se naşte cu un handicap sau cu vreo tristeţe cronică - o rampă spre suferinţă şi suicid)...şi nu găsesc un motiv suficient de bun, imbatabil, ca să-mi justific dorinţa omului (cu unele excepţii) de a complica inutil vieţi, creând una în plus, fără vreo necesitate a ei - personală - de a fi.
Celui nenăscut nu îi lipseşte nimic, deci, în caz de îl concep, îmi satisfac mie lipsurile, nu lui şi asta mi se pare a fi o decizie egoistă şi pe undeva chiar crudă.
Ca un om raţional, întreg la cap, trebuie să ai cam mult egoism în vene şi tendinţe sadice (măcar la nivel inconştient), dacă e să hotărăşti conştient să condamni pe cineva, pe care se presupune că îl iubeşti ca idee, la o viaţă, care ştim cu toţii, nu e mereu roz şi deci inevitabil îl condamni la suferinţă (inutilă în inexistenţa lui preexistentă).
...deci, nu mi se pare că moartea în sine este o problemă, cum a speculat Sabin, ci crearea unei vieţi, cu tot ce implică ea, fără nevoia a ei să existe.
Mai ales că orfelinatele sunt deja pline de creaţi fără voia lor, care abia aşteaptă să fie iubiţi, ca să-şi compenseze din lipsuri, care nici nu trebuiau să existe de la bun început şi pe care le-au moştenit, chipurile, din iubire.
Mai bine să PREvii, decât să tratezi, zic.
Da, cred ca ai dreptate in multe privinte, cam asa vad si eu, mai putin aici "Ca un om raţional, întreg la cap, trebuie să ai cam mult egoism în vene şi tendinţe sadice (măcar la nivel inconştient), dacă e să hotărăşti conştient să condamni pe cineva, pe care se presupune că îl iubeşti ca idee, la o viaţă, care ştim cu toţii, nu e mereu roz şi deci inevitabil îl condamni la suferinţă"
Nu stiu ce sa zic, egoismul uman este evident. Potentiala fiinta nu-si poate da consimtamantul, pentru a-si da consimtamantul presupune existenta, cunoastere si experimenatare, iar pentru ca el, consimtamantul, sa fie si obiectiv, presupune un fel de "omniscienta". Gandirea omului privind viata lui difera in functie de stari. Nu-mi dau seama daca este vorba de condamnare, ea poate fi acolo unde nu este interes, poate fi in toate cazurile, dar in acelasi timp, nu exclud ca ea sa nu fie in "nici-un" caz. Nu putem cantari unele lucruri, nu putem vedea din "exterior", nici nu suntem atotcunoscatori sa vedem anticipat evolutia lucrurilor, nici macar de capacitatile noastre nu suntem siguri daca vor da rezultatele dorite. Nu mai incercam, nu ne riscam chiar deloc, ne punem pofta in cui? Nu putem sti daca prin hotararea noastra de a da nastere la o fiinta, suferintele ei nu ii vor fi compensate cu varf si indesat de bucurii. Dar, oare, hotararea de a nu concepe un copil, indiferent de motivul ei, nu are nici un fel de "inconsistente"? Nu stiu, pe mine ma depaseste. La acest subiect degeaba incercam sa gandim obiectiv, nu cred ca vom reusi.
"Nu mai incercam, nu ne riscam chiar deloc, ne punem pofta in cui?"
Ba, "ne", dar ideea e să nu şi "îi"... obligat-forţat şi fără vreo necesitate (a lor, celor împăcaţi în inexistenţa).
Dar da, este o problemă destul de complexă şi flexibilă, de aia şi am vrut să-mi expun părerea, ca să-mi arăţi poate un punct de vedere (hotărâtor) care mi-a scăpat (căci te ştiu atent la detalii şi destul de obiectiv şi deschis la nou).
Mai rar abordez acest subiect şi, nedezbătându-l, nu ştiu cât de infailibilă este părerea mea. Mersi de ajutor. : )
Chiar asa impresie proasta ai de admini? ca recomanda o intrebare in care sunt debitate tampenii?
Nu asta e problema mea cea mai mare. Problema principala e ca fac greseli grave de moderare. Nu vorbesc de abuzuri sau favorizari, ca alea nu ma mai intereseaza de mult. Am tras concluzia astea din postura de fost moderator.
Daca stau bine sa ma gandesc cel mai tare ma deranjeaza faptul ca pe TPU este promovata doar pierederea de timp si prosteala. N-am vazut nici macar 3 initiative bune (cum e cea cu telefonul copilului sau cum s-o numi)
la noi merge foarte bine zicala ''tara arde si baba se piaptana''. E plin de copii semi analfabeti si de putori care n-au ridicat o scama de jos in viata lor, daramite sa munceasca. In schimb toti au pretentii de mari filosofi si viseaza cai verzi pe pereti iar ce viseaza noaptea debiteaza aici ziua. N-am vazut si eu o discutie serioasa pe tema dezvoltarii personale dpdv profesional, categoria afacer&financiar este o gluma proasta. Nimeni n-a venit cu nicio initiativa, adminii sunt mai preocupati de publicitate decat de educatie. Se freaca manganu de dimineata pana seara si se incurajeaza teme inutile.
As vrea sa am, dar uite ca acum nu-mi da voie aero sa-i fac. Incurcata problema. Vorbind serios acum, daca te uiti si la celalalt paradox pe care l-am postat, eu am prezentat doua aspecte, aparent contradictorii, doar ca un exercitiu de gandire. Nu trebuie inteles ca eu sunt de partea celui de al doilea aspect, acela fals. In privinta postarii de fata, sunt si eu ca toata lumea, mai bine zis ca majoritatea. Apreciez ca parintii mei m-au iubit si ca ma iubesc inca, iar eu la randul meu ii voi iubi pe ai mei. 
Hai ca ma risc eu la "obiectii". Poate gresesc dar imi dau si eu cu presupusul. Eu nu pot intelege ideea "obligat-forţat" si nici cea "fara nicio necesitate". Nu inteleg ce obligi si de ce obligi. Pentru a obliga, presupune ca potentiala fiinta sa fie condamnata la o viata predominant nasoala prin acea hotarare de ai da viata, ori asta ar insemna cunoasterea anticipata, in cel mai profund sens, a intregii vieti a potentialei fiinte. La o viata placuta banuiesc ca nu i se mai potriveste cuvantul "obligat". In plus, pentru a obliga, cred este nevoie de ceva impotriva. Tinand cont ca existenta sau nonexistenta unei potentiale fiinte este dependenta de hotararea a doua fiinte existente, mi se pare firesc ca fiintele existente sa aiba dreptul la acea hotarare. Alta varianta nu exista.
Necesitatea a tot ce exista in univers este dependenta de altceva. Materia este dependenta de legi, fiinta este dependenta de conditii, ratiunea este dependenta de creier. Existenta speciei depinde de perpetuarea ei. Nu stiu daca este importanta, sau cat este de importanta aceasta necesitate, dar totul in univers asa functioneaza.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
