Un paradox al parintilor 'iubitori'. Parintii isi iubesc copiii; nu cred ca se indoieste nimeni de acest adevar. Este un lucru obisnuit sa auzi un tanar ajuns la varsta maturitatii ca isi doreste sa intemeieze o familie si sa aiba copii pe care sa ii iubeasca. Asta una. Sa privim acum in trecut si sa vedem ce invatam de la lectiile de istorie. Care a fost soarta finala a omului in toate generatiile care s-au succedat pana la noi? A fost fiecare pus cu grija intr-o cutie de lemn si coborat putin sub nivelul solului. Cimitirele sunt pline, subsolul este pavat cu oase. Avand in vedere toate astea, ii putem numi 'iubitori' pe parinti, cand ei, cu buna stiinta, decid sa aduca pe lume noi candidati la aceasta soarta? Sunt ei animati de iubire atunci cand iau decizia, stiind ca odorul lor va fi in final asezat intr-un loc unde viermii abia asteapta sa il devoreze? Ce parere aveti?
Când această decizie este luată în mod conştient (fiind planificată, nu doar o întâmplare), cred că cel mai des şi în primul rând ţine de egoism (dorinţa de a putea fi părinte, de a avea experienţe noi, de a-l lega pe partener de sine pe viaţă, de a avea o copie îmbunătăţită de-a sa, un urmaş, un elev, un moştenitor, un sprijin la bătrâneţe, o şansă la materializarea viselor şi speranţelor sale prin altcineva, de a avea o sursă de iubire necondiţionată, o motivaţie în plus, o şansă la o a doua şansă... puţini se întreabă dacă este şi spre binele potenţialului copil şi ce şi-ar fi dorit el; cunosc mulţi oameni care preferă să nu se fi născut şi, dacă aprofundăm un pic, decizia celor ce i-au adus pe lume, fără acordul lor, şi mai ales a celor care au făcut-o ştiind că nu sunt în stare să asigure copiilor o viaţă fericită - foarte puţini sunt, majoritatea doar cred că sunt -, este o decizie destul de egoistă).
Răspunde
Răspunde 
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Paradoxul este altul. Nu poti vorbi de parinti iubitori pana ce copilul lor nu prinde forma. Se poate iubi doar ce exista. Doar ce exista are forma, caracter, valori. Inainte nu pot fi parinti, nu pot spune: "Imi iubesc copilul, asa ca nu-l fac". Alegand sa nu ai copii, ii scutesti atat de deznodamantul lor(acea cutie de lemn...) cat si de tot ce inseamna viata, realitate, experimentare, plus, iti pui o piedica tie. Iar eu nu cred ca exista persoana care poate afirma, fara a fi subiectiva, ca este mai bine deloc decat ceva. Existentul se poate aprecia sau compara doar in functie de existent. Inexistentul nu poate fi luat in discutie, el nu exprima nimic. Doar existentul poate spune "sunt bucuros ca exist" sau "era mai bine fara", asta doar in functie de existent(in functie de experimentarile fiintei, care, in orice caz, sustin ambele variante). Orice persoana care a existat vreodata, a experimentat la viata ei, atat bucurii, care i-au dat pofta de viata, cat si tristeti, opuse poftei de viata. Poate este un echilibru, sunt compensate experimentarile fiecarei persoane, poate acel echilibru exista doar la nivel global, sau poate acel echilibru exista per total(a tuturor persoanelor din toate timpurile). Adica "plusul" de bucurii traite de o persoana se compenseaza cu "plusul" de tristeti traite de alte persoane. Sau poate nu exista acel echilibru, una din cele doua forme de experimentari primeaza. Nu putem sti, si ma indoiesc ca vom sti vreodata. Nici daca am sti ca una din cele doua tipuri de experimentari primeaza, tot nu am putea aprecia valoarea experimentarilor. Nu putem aprecia daca doi ani de tristeti nu sunt compensate de cinci minute de fericire/bucurie, sau invers.
Asa cum au spus si alte persoane, este vorba de instinctul de reproducere, de egoism. Totul se rezuma la existent, la nevoile fiintelor.
Interesant ce spui.
În ultimul timp, când o fac la rece, fără ochelari roz, gândesc mai degrabă în felul următor: cât timp (încă) nu există, nici nu suferă, nu-i pasă de nimic, nu îi lipseşte nimic (cum ar fi presupusele momente de fericire, care teoretic ar trebui să compenseze toate lipsurile şi greutăţile vieţii, plus posibilitatea de a se naşte cu un handicap sau cu vreo tristeţe cronică - o rampă spre suferinţă şi suicid)...şi nu găsesc un motiv suficient de bun, imbatabil, ca să-mi justific dorinţa omului (cu unele excepţii) de a complica inutil vieţi, creând una în plus, fără vreo necesitate a ei - personală - de a fi.
Celui nenăscut nu îi lipseşte nimic, deci, în caz de îl concep, îmi satisfac mie lipsurile, nu lui şi asta mi se pare a fi o decizie egoistă şi pe undeva chiar crudă.
Ca un om raţional, întreg la cap, trebuie să ai cam mult egoism în vene şi tendinţe sadice (măcar la nivel inconştient), dacă e să hotărăşti conştient să condamni pe cineva, pe care se presupune că îl iubeşti ca idee, la o viaţă, care ştim cu toţii, nu e mereu roz şi deci inevitabil îl condamni la suferinţă (inutilă în inexistenţa lui preexistentă).
...deci, nu mi se pare că moartea în sine este o problemă, cum a speculat Sabin, ci crearea unei vieţi, cu tot ce implică ea, fără nevoia a ei să existe.
Mai ales că orfelinatele sunt deja pline de creaţi fără voia lor, care abia aşteaptă să fie iubiţi, ca să-şi compenseze din lipsuri, care nici nu trebuiau să existe de la bun început şi pe care le-au moştenit, chipurile, din iubire.
Mai bine să PREvii, decât să tratezi, zic.
Da, cred ca ai dreptate in multe privinte, cam asa vad si eu, mai putin aici "Ca un om raţional, întreg la cap, trebuie să ai cam mult egoism în vene şi tendinţe sadice (măcar la nivel inconştient), dacă e să hotărăşti conştient să condamni pe cineva, pe care se presupune că îl iubeşti ca idee, la o viaţă, care ştim cu toţii, nu e mereu roz şi deci inevitabil îl condamni la suferinţă"
Nu stiu ce sa zic, egoismul uman este evident. Potentiala fiinta nu-si poate da consimtamantul, pentru a-si da consimtamantul presupune existenta, cunoastere si experimenatare, iar pentru ca el, consimtamantul, sa fie si obiectiv, presupune un fel de "omniscienta". Gandirea omului privind viata lui difera in functie de stari. Nu-mi dau seama daca este vorba de condamnare, ea poate fi acolo unde nu este interes, poate fi in toate cazurile, dar in acelasi timp, nu exclud ca ea sa nu fie in "nici-un" caz. Nu putem cantari unele lucruri, nu putem vedea din "exterior", nici nu suntem atotcunoscatori sa vedem anticipat evolutia lucrurilor, nici macar de capacitatile noastre nu suntem siguri daca vor da rezultatele dorite. Nu mai incercam, nu ne riscam chiar deloc, ne punem pofta in cui? Nu putem sti daca prin hotararea noastra de a da nastere la o fiinta, suferintele ei nu ii vor fi compensate cu varf si indesat de bucurii. Dar, oare, hotararea de a nu concepe un copil, indiferent de motivul ei, nu are nici un fel de "inconsistente"? Nu stiu, pe mine ma depaseste. La acest subiect degeaba incercam sa gandim obiectiv, nu cred ca vom reusi.
"Nu mai incercam, nu ne riscam chiar deloc, ne punem pofta in cui?"
Ba, "ne", dar ideea e să nu şi "îi"... obligat-forţat şi fără vreo necesitate (a lor, celor împăcaţi în inexistenţa).
Dar da, este o problemă destul de complexă şi flexibilă, de aia şi am vrut să-mi expun părerea, ca să-mi arăţi poate un punct de vedere (hotărâtor) care mi-a scăpat (căci te ştiu atent la detalii şi destul de obiectiv şi deschis la nou).
Mai rar abordez acest subiect şi, nedezbătându-l, nu ştiu cât de infailibilă este părerea mea. Mersi de ajutor. : )
Hai ca ma risc eu la "obiectii". Poate gresesc dar imi dau si eu cu presupusul. Eu nu pot intelege ideea "obligat-forţat" si nici cea "fara nicio necesitate". Nu inteleg ce obligi si de ce obligi. Pentru a obliga, presupune ca potentiala fiinta sa fie condamnata la o viata predominant nasoala prin acea hotarare de ai da viata, ori asta ar insemna cunoasterea anticipata, in cel mai profund sens, a intregii vieti a potentialei fiinte. La o viata placuta banuiesc ca nu i se mai potriveste cuvantul "obligat". In plus, pentru a obliga, cred este nevoie de ceva impotriva. Tinand cont ca existenta sau nonexistenta unei potentiale fiinte este dependenta de hotararea a doua fiinte existente, mi se pare firesc ca fiintele existente sa aiba dreptul la acea hotarare. Alta varianta nu exista.
Necesitatea a tot ce exista in univers este dependenta de altceva. Materia este dependenta de legi, fiinta este dependenta de conditii, ratiunea este dependenta de creier. Existenta speciei depinde de perpetuarea ei. Nu stiu daca este importanta, sau cat este de importanta aceasta necesitate, dar totul in univers asa functioneaza.
Nici nu am avut intentia. Doar am vrut sa arat un alt punct de vedere, insa constient ca el poate fi gresit. E prea complex subiectul. O spun inca o data, pe mine ma depaseste.
Eu speram să-ţi iasă. Ştii, ca la grădi (sau la orele de religie), o spălare de creier, un voodoo, ceva.
Incerc pe cat posibil sa fiu constient de "limetele" mele. In plus, nu e cazul, iar cu cine nu tine, nu tine...
Ştii, mă gândeam la acele femei, cupluri, care fac ani la rând tratamente peste tratamente, inseminări artificiale, fel şi fel de proceduri costisitoare şi chinuitoare... Pentru cine le fac? Nu pentru ei înşişi (sau din dorinţa de a satisface dorinţele/ego-ul partenerul şi din frica de a-l pierde, deci tot din egoism)?
Cineva inexistent nu are nevoi, dorinţe, lipsuri. Iar ei încearcă să transfere nevoile sale (vezi primul meu răspuns) asupra cuiva inexistent, căruia îi e perfect în inexistenţa sa (presupun că nici tu nu ai amintiri neplăcute sau lipsuri de vreun fel de pe vremea inexistenţei/inconştienţei). Îl transformă într-o un fel de unealtă de a-i întregi, de a le satisface dorinţele şi nevoile, de a le anima viaţa (mai bine şi-ar lua un animal de companie, zău)...
Nu prea reuşesc să înţeleg de ce nu adoptă şi preferă "sânge-din-sânge" sau deloc/nimic.
Îmi pare un moft megaloman şi superficial (mai ales în aceste condiţii, când forţează ca boii, în timp ce natura îi refuză).
Dacă chiar ar dori pur să dăruiască iubire, grijă, există deja mii de existenţi, care abia aşteaptă să primească iubire, grijă (aduşi pe lume în mare parte de nişte iresponsabili, inconştienţi). De ce să mai creeze o viaţă ca să o nenorocească (aproape inevitabil - toţi suntem mutilaţi într-un fel sau altul de greşelile părinţilor)? Nu sunt şi aşa destule vieţi, destui "condamnaţi la viaţă"? Zău dacă în capul meu are sens. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât se leagă din ce în ce mai puţin.
Şi nu că viaţa n-ar merita trăită, când suntem deja puşi în faţa faptului împlinit, dar cât timp nu existăm, nu există necesitatea ei (doar dorinţele egoiste ale celor care deja există).
Cu siguranta ai dreptate in cazul expus de tine(cel putin din punctul meu de vedere). Insa vezi tu, iubirea(si nu doar) e in functie de mofturi, si nu i se poate porunci, asa cum pe heterosexual nu-l atrage persoanele de acelasi sex. Sunt destule cazuri la care se potriveste rationamentul tau, ar trebui sa fie mai multa constiinta si responsabilitate, si mai putin egoism absurd, dar in general, nu stiu, nu cred ca se potriveste. Eu cred ca unele sentimente, chiar si empatia, sunt dezvoltate mai mult din acea iubire materna(sange din sange). E mult egoism, dar intr-un fel, e un egoism necesar. Egoismul ne motiveaza viata din mai multe puncte de vedere. Ceea ce exista conteaza, iar pentru armonie, pofta de viata, energie, ambitie, motivare, etc este nevoie de acei urmasi, in caz contrar ar fi prea sec si dezgustator. In plus, nu am sti unde se trage linia fara a fi subiectivi. Nu ne putem multumi nicicum, pretentiile vor fi mereu indiferent de cat de civilizati am fi, mereu vom fi doritori de noi recorduri, de mai bine decat este. Adica, odata cu eliminarea inconstientei si a egoismului absurd considerate de noi in prezent, se vor dezvolta alte pretentii, inconstienta si egoismul tot va ramane in mintile oamenilor doar ca la alt nivel, dar efectul "tot ala" va fi, cam aceeasi durere va provoca.
Dar intr-un fel e fara sens totul, din unele puncte de vedere, ai dreptate cam in tot ce-ai spus la aceasta intrebare, dar daca tin cont de tot ceea ce exista si de evolutia fireasca a lucrurilor(le ofer o valoare), nu stiu ce sa zic, daca existentul conteaza, conteaza si mofturile si egoismul nostru. Nu stiu... sunt prea mic.
Dacă mă gândesc mai bine, omul seamănă chiar mai mult decât credeam cu zeul creştin, pe care l-a creat după asemănarea sa: supune la un chin inutil pe cineva, pe care se presupune că iubeşte, doar ca să-şi satisfacă ego-ul şi să-şi testeze abilitatea de creator şi dictator.
Atunci nu te mai gandi... fii mai ingatuitor cu el. Nu are ce face, asa e programat. Nu poate spune nu dorintei, bucuriei, fericirii.
De putut, poate. Nu vrea.
Nu cred în "programări" sau cel puţin în "programări trase la indigo, irefutabile, permanente, de nedepăşit (cu puterea minţii)", din moment ce există o groază de oameni care ori nu au fost "programaţi" ca restul, ori au depăşit acele "programări" (plus nu s-au lăsat influenţaţi prea mult de societate).
Dar bine zici, hai că o să încerc să nu gândesc. : ))
Vad ca ai devenit adepta abstinentei. Nu cred ca poate, nici nu cred ca ar fi bine si "normal". Ai vedea din ce in ce mai multe persoane nebune pe strada si tot mai multe sinucideri. Omul pentru bucurii traieste. Un copil il motiveaza cel mai mult pe om.
Se poate reduce din numar, dar nu deloc. Unele caractere nu rezista.
În era informaţiei şi metodelor contraceptive despre ce abstinenţă vorbeşti?
Nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva.
Asta e de domeniul religiei: ori te abţii de la sex până înnebuneşti, ori îl faci doar pentru reproducere (în stil iepuresc şi fără prezervative).
Eu văd şi alte alternative.
Nu m-am referit la abstinenta de la sex, ci la copii.
Ok. Atunci remarc în afirmaţiile tale alte generalizări, care reflectă poate doar părerea/dorinţa ta, nu şi realitatea (general valabilă).
Şi da, se poate spune că sunt pentru abstinenţa de la făcut copii, cel puţin în cazul celor incapabili să le asigure o viaţă frumoasă, celor care forţează, când natura spune "nu" şi pot adopta, celor care au şi aşa prea mulţi (şi trăiesc din mila celorlalţi, parcă ceilalţi sunt obligaţi să-i întreţină), celor care încearcă să creeze o viaţă, să aducă pe lume un copil, o fiinţă care nu e imună la suferinţă, din motive dintre cele mai egoiste...sau din inconştienţă.
"Ok. Atunci remarc în afirmaţiile tale alte generalizări, care reflectă poate doar părerea/dorinţa ta, nu şi realitatea (general valabilă)."
Te-ai gandit mult inainte de a spune asta? Orgoliul(si nu doar) iti intuneca mintea.
Acum, cred, vorbeşte orgoliul tău, Alphawolf. : )
Nu am spus-o la modul negativ/răutăcios sau doar ca să ne contrazicem aiurea. Am făcut doar o constatare: ai generalizat greşit.
Îmi pare rău că ai luat-o aşa.
Am vrut să subliniez că nu toţi oamenii îşi doresc copii, nu toţi se visează părinţi şi nu pe toţi un copil i-ar motiva la superlativ şi ar prezenta pentru ei culmea fericirii, iar lipsa lui un motiv de depresie şi sinucidere. Suntem diferiţi. Gândim şi simţim diferit. : )
Dar de cand stii tu adevarul obiectiv si realistic la un subiect atat de sensibil si complex?
Nu-l ştiu, dar din moment ce cunosc cel puţin o excepţie de la "adevărul" tău, îmi este evident că (nici) "adevărul" tău nu e vreo lege universală.
Îmi pare rău că te-ai aprins aşa dintr-un nimic. E ok să ne contrazicem şi e ok să avem păreri diferite şi să nu neapărat picăm de acord.
Hai că vorbim altă dată, când atmosfera va fi mai puţin tensionată. Nu îmi place să mă înţep cu oamenii pe care îi respect.
Eu cunosc mai multe exceptii de la "adevarul" tau, dar am evitat s-o spun. Tu ai atacat, tu ai vazut o generalizare chiar si acolo unde ea nu este(evidenta). Plus imi atribui subiectivismul... la un asemenea subiect? As vrea sa cunosc si eu acea persoana care are pretentia ca afirmatiile ei in aceasta directie sunt obiective!
Probabil e o neînţelegere la mijloc, atât din partea mea, cât şi din partea ta.
Dacă pe undeva am interpretat greşit, am exagerat, inclusiv în exprimare şi poate ţi-am atins orgoliul, fiind nedreaptă, îmi cer scuze. Nu a fost ceva voit. Doar discutam discuţii, iar simţind că în răspunsul tău e ceva ce mă deranjează, ceva cu ce nu pot fi de acord, am încercat s-o redau în cuvinte, de dragul dialogului şi împărtăşirii experienţei, raţionalizării.
Alphawolf: "Eu cunosc mai multe exceptii de la "adevarul" tau, dar am evitat s-o spun."
Eu nu deţin vreun adevăr, Alpha (deşi pe alocuri poate par mult prea sigură pe raţionamentele mele), doar încerc să zăresc unul (plauzibil, imparţial, convingător...) şi chiar te invit să mă contrazici cu argumente pe unde poţi, să nu te abţii, să fii nemilos. Te ştiu printre cei mai capabili de aşa ceva, de aia mă şi adresam ţie în mod special, sperând să-mi ataci raţionamentele cu ceva solid, să le pun la încercare şi ori să le dărâm, ori să le întăresc.
Acest "la ce sa mai dam viata daca oricum la un moment dat se stinge" seamana cu "la ce sa ma mai spal, oricum iar ma murdaresc". Doar ca ai spus-o mai inflorit, cu pretentii de filosof.
Paradox in ghilimele de rigoare, desigur.
Nu cred ca cei devorati de viermi sunt copiii in adevaratul sens al cuvantului, ci doar niste ingramadiri de atomi si molecule, in schimb, cei ce se bucura de viata sunt copiii, in adevaratul sens al cuvantului.
Ma gandesc cat de norocosi suntem ca nu s-au lasat atinsi de acest paradox si si-au condamnat copiii la viata,parintii lui Michelangelo,ai lui DaVinci,Balzac,Shakespeare,Bach,Wagner, Einstein, Eminescu, Vlad Tepes...
Cam asa sa am reusit sa avem si o istorie si o umanitate si sa discutam azi despre ele, cred.
Pentru ca unitatea de masura nu e moartea, ci viata.
Toti murim, dar cati traim intr-adevar?
As vrea sa am, dar uite ca acum nu-mi da voie aero sa-i fac. Incurcata problema. Vorbind serios acum, daca te uiti si la celalalt paradox pe care l-am postat, eu am prezentat doua aspecte, aparent contradictorii, doar ca un exercitiu de gandire. Nu trebuie inteles ca eu sunt de partea celui de al doilea aspect, acela fals. In privinta postarii de fata, sunt si eu ca toata lumea, mai bine zis ca majoritatea. Apreciez ca parintii mei m-au iubit si ca ma iubesc inca, iar eu la randul meu ii voi iubi pe ai mei. 
La asta nu m-am gandit, dar de fiecare data cand e discutia despre copii, eu spun ca nu vreau sa fac pentru ca asta nu e lumea pe care mi-o doresc pentru ei, ooo, deci e iubire. :>
Oamenii fac copii din egoism*, chiar daca te gandesti la instincul de reproducere, probabil din egoism vrei sa iti dai genele mai departe. Am mai amintit nu stiu ce specie de soricei care fac sex pana mor; perioada de imperechere e scurta, asa ca masculii incearca sa isi dea "materialul genetic" cat mai multor femele, murind astfel din cauza oboselii. =)) Apropo, tot din egoismul altora sinuciderea unuia e un lucru rau, un act de lasitate, dovada de boala psihica.
*http://www.vhemt.org/whybreed.pdf
"Like the Greek philosopher Diogenes, searching all day with a lighted lantern for an honest person, the search for a rational, ethical reason for creating one more human goes on without success..."
http://www.vhemt.org/whybreed.pdf
Mi-a plăcut. :))
Te inseli amarnic cu privire la sinucidere, n-ai habar ce e de fapt dar na hai sa spunem ce nu stim ca ne aflam in treaba, nu ma obosesc sa aduc argumente ca nu pari mai mult de 12 ani
Par, si nu degeaba par, ci ca sa pice in plasa din astia ca tine. Ia zi, sinucigasii merg in iad pentru ca bla bla bla, nu? Daca am dreptate, tu te-ai sinucis de mult, vorba aia "unii mor la 30 de ani si sunt ingropati abia la 80", sau despre ce varste era vorba. Nu te obosi ca oricum nu ma intereseaza.
Nu vreau ca acel copil pe care l-aș avea să sufere, să fie un idiot ca mama sa.Nu vreau să crească într-o lume idioată în care contează doar egoismul, în care nesimțiții conduc persoanele care mai au încă nevoia de a se umili pentru a le fi bine copiilor lor.Nu vreau să intre într-un anturaj de oameni bătuți în cap.Nu vreau să se izoleze ca un gândăcel fără creier deoarece o să sufere în ambele situații.Nu vreau să vadă lumea ca o iluzie frumoasă, vreau să știe că trăiește într-o societate dementă și să știe că tocmai de aia trebuie să se bucure de orice prostie.Să știe că cel mai probabil n-o să-i pese nimănui că va muri (asta doar în cazul dacă voi muri înaintea lui)Să nu fie naiv ca să profite alții de el.
Să-și construiască viața ca să facă ce-i place, neuitând că majoritatea nu le-ar păsa că o duce rău sau bine.Aș vrea să nu-l apăr de monștri ci să-l învăț să facă asta singur.Să-l devoreze viermii ca să știu că am încercat un om măcar să-l îndrum.
Aș fi o mamă groasnică, nu Sabine?
Explicatia asta cu instinctual merge bine la furnici, la albine, la pesti si la ...iepuri. La noi cred ca trebuie gasita o alta explicatie, pentru ca noi avem ceva in plus fata de ele: ratiunea.
E clar ca am dus totul la un alt nivel noi ca oameni, dar la baza "iubirii" noastre sta tot acel instinct. Cel putin eu asa vad lucrurile. Unii oameni refuza sa faca copii tocmai din motivul pe care l-ai scris tu in intrebare. Am putea spune ca acei oameni si-au invins instinctul folosindu-se de ratiunea lor, cel putin partial.
Ca tu sa debitezi tampeniile astea 2 persoane au trebuit sa se iubeasca si ulterior sa te iubeasca. Tu cam ce crezi, merita? Cum nu ti-ai luat inca gatul presupun ca da.
Chiar asa impresie proasta ai de admini? ca recomanda o intrebare in care sunt debitate tampenii?
Nu asta e problema mea cea mai mare. Problema principala e ca fac greseli grave de moderare. Nu vorbesc de abuzuri sau favorizari, ca alea nu ma mai intereseaza de mult. Am tras concluzia astea din postura de fost moderator.
Daca stau bine sa ma gandesc cel mai tare ma deranjeaza faptul ca pe TPU este promovata doar pierederea de timp si prosteala. N-am vazut nici macar 3 initiative bune (cum e cea cu telefonul copilului sau cum s-o numi)
la noi merge foarte bine zicala ''tara arde si baba se piaptana''. E plin de copii semi analfabeti si de putori care n-au ridicat o scama de jos in viata lor, daramite sa munceasca. In schimb toti au pretentii de mari filosofi si viseaza cai verzi pe pereti iar ce viseaza noaptea debiteaza aici ziua. N-am vazut si eu o discutie serioasa pe tema dezvoltarii personale dpdv profesional, categoria afacer&financiar este o gluma proasta. Nimeni n-a venit cu nicio initiativa, adminii sunt mai preocupati de publicitate decat de educatie. Se freaca manganu de dimineata pana seara si se incurajeaza teme inutile.
E mai bine sa suferi decat sa nu simti nimic. Chiar daca in viata ai parte numai de suferinta, macar ai trait, ti s-a oferit privilegiu asta. Cred ca intrebarea ta se rezuma la "A fi sau a nu fi? ".
Iti recomand: "Selfish Gene" de Richard Dawkins. Este si un documentar legat de altruism facut tot de el (ce este un comentariu legat de ce dpdv al evolutiei suntem in general altruisti).
Deci oamenii fac de obicei copii deoarece simt nevoia de a lasa urmasi care sa pastreze genele, si ideile lor mai departe. Pentru unii doar asta e un rost in viata (bineinteles, daca acel copil e dorit).
Personal, faptul ca murim e complet separat de a nu dori a avea copii, macar ca dorim sa oferim atentie lor. Bebelusii (cat nu plang cel putin) sunt adorabili! Si implicit dorinta de a avea copii poate sa apara indiferent daca stim ca ei vor muri (daca ne gandim la asta).
"be nice to everyone you need", mda, egoismul ne face altruisti. Citeam acum ceva timp un articol numit "evolutia pedepseste egoistii"; ideea era ca cei care se ajuta intre ei au sanse mai mari sa supravietuiasca, deci natura are nevoie de altruisti pentru a supravietui, dar acel altruism nu e decat un egoism mascat. La urma urmei, incerci sa te intelegi cu altii pentru binele tau in primul rand. Chiar si empatia e egoism, "iubirea" la fel. Chestii, trestii, smechereli.
Prea de tot, impingi lucrurile la extrem. Nu mai avem nimic de valoare, totul este egoism. Dupa tine, si categoria "Cauze nobile" de pe site este impropriu numita asa; ar tebui numita "Cauze egoiste". 
Nu sunt singura care stie asta. Asa ar trebui, dar egoismul e un defect, cica, si "egoistule!" e una dintre cele mai grave insulte. Ia gandeste-te, de ce nu ai liniste "sufleteasca" daca poti sa ajuti pe cineva si n-o faci?
Apropo, https://www.youtube.com/watch?v=n8C-ntwUpzM (recomandarea lui Ciprian) Pam pam.
Ar fi culmea sa nu fie asa, instincul de supravietuire si altruismul nu se pupa, iar din astea doua, stim ca primul exista sigur.
Am asistat la o discutie intre doua femei, la un moment dat. Una foarte inteleapta, care nu avea copii, si cealalta, mai din popor, care deja avea cativa copii. Si cea cu copii o intreaba pe cea fara copii:
"Dar, dumneavoastra, de ce ati ales sa nu aveti copii?"
"Pai tu stii ce cadou primordial ii faci copilului tau, atunci cand il nasti?"
"Viata?"
"Nu, draga mamii, moartea..."
Intrebarea ta mi-a amintit despre doamna in cauza. Raspunsul este simplu (cel putin asa pare):
- parintii nu isi pot iubi copiii inainte de a-i naste asa ca nu vor fi macinati de o astfel de intrebare, atasamentul se formeaza in timp. ii vor iubi doar cand va fi prea tarziu sa mai decida daca vor sa-i aduca pe lume sau nu.
-egoismul, majoritatea parintilor nu fac copii pentru a le determina un viitor si un sfarsit ci pentru ca simt nevoia, pentru ca vor sa aiba pe cineva care sa-i ajute sau pentru ca sunt fortati de imprejurari.
- parintii au de ales intre nimic si posibilitati infinite. cand alegi sa faci un copil speri intotdeuana la ce e mai bine, chiar daca sperantele nu sunt inradacinate deloc in realitate. vrei sa-i oferi copilului tau aceasta calatorie numita "viata". intr-adevar, va suferi, va plange si in final va muri dar, intre timp, se va bucura, va rade, se va indragosti, se va simti completat de catre o alta persoana. multi considera ca e mai bine decat nimic si poate au dreptate.
- oamenii sunt de rahat si trebuie educati. majoritatea oamenilor sunt cretini si inconstienti, cate cupluri de oameni educati cunosti care sa aiba mai mult de 3 copii (multe cupluri nu au nici macar unul) si cate cupluri de tigani sau oameni needucati ai vazut care nu numai ca isi cresc copiii in conditii inumane dar mai fac si 5-6. educatia si inteligenta emotionala conteaza si ele extrem de mult.
- instinctele. daca esti barbat stii ce inseamna sa vrei sex mai tot timpul. sa te gandesti la sex in timp ce esti la scoala, in tramvai, in timp ce citesti o carte, etc. acelasi lucru se intampla la majoritatea femeilor atunci cand vine vorba de a da nastere unei vieti. sunt programate genetic sa faca asta si simt ca doar asa vor putea fi implinite. sunt instincte primitive pe care nu le putem ignora, oricat de inteligenti am fi.
- societatea. oamenii se incurajeaza unii pe altii sa faca copii, in special cei care deja au facut asta. mai ales la tara, trebuie sa faci un copil ca sa fii in randul lumii.
Depinde cum privesti lucrurile. Daca te gandesti ca viata e doar destinul de a muri, atunci da, e dubioasa iubirea asta. In schimb, daca consideri ca viata merita traita, ca oricine are experiente e tot felul, invata, se bucura, iubeste, poate face lumea mai buna si pur si simplu... traieste inainte de a muri, atunci are sens. Daca ne gandim doar la soarta biologica si la felul cum se incheie lucrurile, pare fara sens, dar asta nu este imaginea intreaga a lumii. E ca si cum nu ai citi o carte sau nu a vizionaun film, doar pentru ca sti ca se vor termina. Daca tu stii pentru tine ca viata are sens, atunci nu este un gest egoist sau neiubitor sa nasti copii in lumea asta. Depinde cum pui problema.
"In schimb, daca consideri ca viata merita traita, ca oricine are experiente de tot felul, invata, se bucura, iubeste, poate face lumea mai buna si pur si simplu... traieste inainte de a muri, atunci are sens." - In lista asta nu vad nimic din cele de genul: suferinta, deceptii, durere...
Experiente de tot felul includ si suferinta, deceptii, durere, si alte tipuri de experiente. Depinde de fiecare cat stie si cat se straduieste sa faca din experientele mai putin placute sau chiar dureroase.
Iubesc intrebarea asta. Uite de asta nu vreau sa ma casatoresc si sa am copii.Nu stiu ce se va alege de fiul meu cand va creste mare. Poate ca la un moment dat in viata asta ma va uri ca l-am adus pe lume.Nu el este vinovat de faptul ca e pe lumea asta ci eu sunt responsabil 100 % pentru. asta.Ma intreb care e motivul pentru care parintii se hotarasc sa aiba un copil.Cred ca nu ne temem de moarte ci de viata.
După logica asta, nu ar mai trebui să facem nimic, pentru că meh, oricum totul are un sfârşit. Deci hai să ne sinucidem cu toţii!
Dacă suntem conşienţi că există o destinaţie definitivă (moartea) nu înseamnă că nu merită să facem această călătorie, numită viaţă (aşa cum e ea - cu bune şi cu rele). Oricum, până la urmă, nu avem nimic de pierdut.
Daca tu consideri ca esti reprezentat doar de forma pe care o ai acum (corpul fizic pe care il ocupi pentru moment) Universul si-a irosit energia cu tine, te poti considera un esec. Insa tocmai asta e frumusetea, ti-a fost data o sansa (atunci cand te-ai nascut) insa tu o refuzi, e dreptul tau.
Pana la final daca nu esti cu capul pe umeri asa numita dragoste se va risipi si se va duce de rapa totul
Moartea nu este chiar atat de rea, inca nu s-a plans nici un mort ca s-a plictisit de ea.
In mare parte totul tine de instinctul de supravietuire, cum tu nu pot trai 1.000.000 de ani, genele tale au potentialul acesta. Cu cat iti iubesti copiii mai mult si le oferi tot ce iti sta in putinta cu atat rata supravieturii copiilor tai si implicit genelor tale creste.
Acum ca totul are o finalitate nu diminueaza deloc intensitatea vietii din prezent, din contra o face mult mai valoroasa decat o viata in care timpul nostru biologic nu ar mai fi o raritate si ar fi o simpla banalitate.
Practic este ca si cum mi-ai spune ca nu ma pot bucura de un rasarit de soare fiindca nu dureaza o eternitate, nu poti face un copil fiindca o sa aiba o finalitate, dar daca ar dura o eternitate nu m-as mai putea bucura de el, de fapt as ajunge sa-l dispretuiesc.
Facem copii fiindca suntem organisme biologice programate de natura sa supravietuiasca, iar iubirea nu este decat un mecanism al naturii sau o capacana daca vrei, de a ne face sa luam parte la acest joc.
Cand iti intemeiezi o familie si iti doresti copii nu trebuie sa te gandesti ce se va intampla dupa ce nu vei mi fi sau dupa ce nu vor mai fi ei. Bucuria sta in faptul ca ii vezi crescand si intemeindu-si si ei o familie. I-ati gandul de la faptul ca intr-o zi indepartata nu vor mai fi! Bucura-te de prezent!
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
