Puteti sa imi dati mai multe detalii despre omul care L-a ajutat pe Iisus sa duca crucea?

Cirenianul (Din „Martorii Patimilor", Giovanni Papini)

Simon din Cirene trecuse cu puţin de poarta lui Efraim, ca să intre iar la Ierusalim şi să se întoarcă acasă, când, la o cotitură a drumului, dădu peste groaznicul alai al celor trei osândiţi la moarte, care în acel ajun de Paşte se îndrepta spre Golgota.
Dacă l-ar fi putut zări sau ghici de departe, Cirenianul ar fi fugit de acea înfricoşătoare întâlnire. Om de la ţară, deprins cu greu, mai curând supus spaimei decât curiozităţii, nu-i plăceau îmbulzelile şi vălmăşeala - gurile în care e mai uşor să pierzi decât să câştigi şi căuta să depărteze de ochii lui mai cu seamă tot ceea ce putea să-i amintească moartea. Când, după aceea, văzu că în capul alaiului erau soldaţi romani pe jos şi călare, se tulbură şi mai mult. Nu că i-ar fi urât pe romani - nu avea timp să urască pe nimeni, şi apoi e nevoie de un stăpân - dar din instinct şi deprindere nu voia să aibă niciodată şi nimic de a face nici cu autoritatea, nici cu justiţia, nici cu armata. Era un om simplu, un mic proprietar sărac şi obosit, un evreu cu vederi scurte şi cu pofte potolite: voia să stea liniştit în colţişorul lui, să trăiască şi să-i lase şi pe ceilalţi să trăiască. Îi era groază de tribunale şi de arme, ştiind fără să-şi dea seama cum că nici cu unele nici cu celelalte nu ar fi ştiut să se apere.
Dar în acea zi nenorocită nu putu să se ferească. Alaiul se oprise; unul din osândiţi căzuse greu la pământ, căci nu mai era în stare să-şi ducă crucea. Soldaţii erau grăbiţi şi blestemau. Simon, neputând să treacă dincolo de înghesuiala aceea, se oprise lipit de o casă, în pragul porţii şi căuta să nu iasă prea mult la iveală, ocărând în inima lui pe nenorocitul care era pricina acelei piedici neplăcute şi a acelei întârzieri. Dar centurionul roman care se uita împrejur îl descoperi. Şi băgând de seamă că Simon era zdravăn şi sfios, cu mâna şi cu glasul îl chemă la sine. Întâi Cirenianul se prefăcu a nu pricepe că îi vorbeşte lui şi întoarse ochii în altă parte. Dar un soldat şi fu lângă el:
— Ţărănoiule, eşti surd?
Îl luă de braţ şi îl duse lângă osânditul care zăcea la pământ, sleit de puteri.
— Ia crucea în spinare, strigă centurionul.
Simon ştia că nu se putea sustrage în nici un fel unei astfel de porunci. Fără chef, împotriva voinţei, răbufnind înciudat, cirenianul îşi potrivi pe umăr crucea şi porni înainte, ca măcar turbarea şi oboseala să se isprăvească mai curând. Nu-i trecu prin gând să se uite la osânditul căruia într-un chip îi luă locul, întrezări un trup sfâşiat şi un obraz înmuiat de sudoare amestecată cu fire de sânge. Simon nu putea să îndure vederea sângelui şi numaidecât întoarse privirea şi prinse să meargă liniştit.
Crucea era grea ca plumbul, dar Cirenianul avea spate de catâr şi picioare de atlet. Şi în timp ce făcea înapoi drumul pe care îl mai făcuse către poarta lui Efraim, se gândea la nevoile lui. Era mulţumit. Pe ogoraşul lui, la jumătate cale între Ierusalim şi Neftos, ar fi fost atâtea de făcut: apa era neîndestulătoare, roata era stricată, şoarecii făcuseră stricăciuni în orz. Dar era ajunul Paştelor şi nevasta lui, Mical, îi dăduse în grijă să ajunga devreme acasă şi el ştia acum, din îndelungă pătimire, cu câtă gălăgie şi cu câtă ocară va trebui să ispăşească acea întârziere. Venise mai devreme şi din altă pricină, ar fi trebuit să se ducă în dimineaţa acea la bătrânul Eleazar, care îi datora câţiva sicli, pe care de luni şi de luni de zile îi făgăduia să-i plătească, şi tot nu se mai îndura. Simon avea mare nevoie de bani înainte de Paşti şi prevedea cu groază primirea pe care i-ar fi făcut-o nevasta dacă s-ar fi întors şi în acea zi cu mâinile goale.
Mai era apoi şi o altă pricină, a întoarcerii lui grăbite din dimineaţa aceea, ba chiar mai gravă decât cea dintâi. Primul lui născut, Alexandru, era chinuit de mai multe zile de nişte friguri care nu-l slăbeau decât câteva clipe în zorii zilei şi îl preschimbaseră într-o zdreanţă. Simon făgăduise lui Mical să aducă acasă, de unde o şti, o găină neagră care, spintecată în chip de cruce şi ţinută pe capul ras al bolnavului, e cel mai bun leac împotriva frigurilor rele. Dar nu izbutise să o găsească la ţară şi acum nu va mai avea vreme să cerceteze prin oraş.
Mâhnit de gândurile ce nu-i dădeau pace, Simon umbla grăbit sub marea greutate a crucii, şi aproape că nu o simţea, atât de mare îi era dorul să ajungă mai repede la locul caznei. Paşi şi glasuri de oameni, şoapte şi plânsete de femei ajungeau la urechile lui, dar nu-i venea să se întoarcă şi, mai puţin, să afle amănunte despre osândiţi. Auzise pe nişte bătrâni care erau de faţă la trecerea alaiului, că era vorba de nişte tâlhari şi nu căută să afle mai mult.
Simon venise doar de câţiva ani din Cirene, locul lui de baştină, la Ierusalim, din pricina unei moşteniri şi nu cunoştea aproape pe nimeni în cetatea sfântă, nici nu-şi bătea capul să-şi facă cunoştinţe noi sau măcar să se amestece în treburile publice. Câmpul şi casa erau viaţa lui şi nu iubea pe nimeni afară de copii.
Nu ştia deci nimic din cele ce se întâmplau în zilele acelea şi osândiţii erau, după el, borfaşi de rând. Simţea niţică ciudă împotriva celui mai slab, acela care îl silise să întârzie, dar nu ajungea până la ură. Gândea, in sinea lui, că peste puţine ceasuri nenorocitul acela va plăti cu chinurile şi cu moartea şi vina aceasta va fi cea din urmă.
Ajunseră, în sfârşit, la locul deschis de pe vârful Golgotei. Se şi strecurase împrejur o gloată gălăgioasă. Simon lăsă crucea la pământ şi, fără să ceară voie, fără să salute, pândi clipa în care soldaţii îi întorceau spatele, se furişă printre pâlcuri şi alergând trecu iar de poarta Efraim şi se ascunse în Ierusalimul pustiu. În capul lui de om cumsecade, victimă nevinovată, se ciocneau patru imagini dârze: găina neagră pentru friguri, sicli de argint ai lui Eleazar, copilul înfierbântat şi aiurind, şi nevasta furioasă.
Încotro să o apuce? Acum era târziu şi se simţea obosit, umărul drept, înţepenit şi zdrobit îl necăjea. Iubirea pentru Alexandru fu mai puternică decât teama de Mical, mai puternic dorul să ştie cum îi era copilul, să-l vadă, să facă ceva pentru el. Ajunse pe drumul lui, se apropie de casă. În poartă, aşa cum ştia chiar mai înainte să o fi văzut, sta la pândă nevasta, cercetând drumul, ameninţătoare.
Bietul Simon îşi dădu seama că nimeni nu l-ar fi putut scăpa de vijelia pe care o prevesteau fulgerele din ochii lui Mical. Era femeie cu judecată şi de inimă, gata să rabde şi să-şi dea sângele pentru soţ şi copii, dar era femeie iute, gata să se aprindă şi să spună vorbe aspre. Simon se pregătise de furtună şi nu avea altă nădejde decât să o întâmpine cu una din acele dezvinovăţiri care opresc limbile cele mai aprige.
Se apropie de nevastă şi, mai înainte ca aceasta să fi putut deschide gura, îi puse blând pe umăr o mână — una din acele mâini care ţinuse şi strânsese lemnul hărăzit lui Isus. Atunci se întâmplă un lucru de necrezut, o minune neaşteptată. Mical îşi privi bărbatul în ochi şi numaidecâţ se îmblânzi. În loc să-l ocărască cum voise cu o clipă mai înainte, îi spuse lui Simon cu glasul din zilele paşnice:
— Cum te simţi? Eşti obosit? Vino repede acasă. Lui Alexandru îi merge rău.
Simon încremenise şi nu-şi putea da seama de neaşteptata şi nemaipomenita schimbare,
dar iubirea pentru copil îi mută gândul. Intră în casă şi dădu fuga în odaia lui Alexandru.
Băiatul era întins, pe jumătate gol, în pătuţul scund şi părea că doarme. Gâfâia tare, faţa îi era umedă şi plină de umbre îngrijorătoare: umbre orbitele, nările, obrajii traşi, cutele triste ale buzelor. Lângă el, şezând pe pământ, frăţiorul Rufo.
Cum simţi pe tatăl său intrând în încăpere, bolnavul deschise ochii şi-l privi cu o expresie de neţărmurită şi chinuită nădejde. Tu eşti tatăl meu şi eşti puternic, păreau că spun ochii aceia, tu mi-ai dat viaţă şi tu ai să mă smulgi morţii.
Simon se apropie domol de pat şi se uită lung la copil. Mical zise:
— Ai adus găina neagră?
— N-am găsit, n-am avut timp să caut. Am să-ţi spun totul pe urmă.
Alexandru care, jos între zdrenţele înmuiate de sudoare respira greu, încercă să se ridice şi numaidecât Simon îl ajută. Fiul puse mâna descărnată pe umărul drept — pe umărul acela înţepenit care dusese greul crucii lui Christos — şi încercă să se salte în sus. Dar era foarte slab şi doar sprijinul acela nu-i era de ajuns. Atunci tatăl îl cuprinse cu amândouă braţele, îl strânse la piept, ridică cu grijă de mamă trupul istovit şi îl potrivi să şadă pe pat.
— Nu mă lăsa, murmură Alexandru, îl îmbrăţişa strâns pe tatăl său, ţinea mâinile slabe pe umeri. Pe Simon îl durea atingerea umărului chinuit de trunchiul crucii, dar nu avu inimă să se depărteze de copil nici să se smulgă din acea îmbrăţişare.
Părea că Alexandru se bucură nespus de mult că se simte aşa de unit cu tatăl său; îi părea că din clipă în clipă e mai bine, că e un altul.
Mical, mai la o parte, privea cu drag pe tatăl şi fiul astfel îmbrăţişaţi. Nu se mai auzea suflarea obosită a băiatului: încetul cu încetul bolnăviorul adormi cu capul pe umărul lui Simon. Acesta, ca să nu il trezească, îndură cu drăgăstoasă răbdare neplăcerea pe care dulcea greutate o da umărului său amorţit. Stătură astfel uniţi o bucată de vreme. Deodată, Alexandru se deşteptă şi părea un altul. Ochii îi erau aproape limpezi, pierise sudoarea.
Mical se repezi la copil şi-l atinse pe frunte, pe obraji, îi pipăi pieptul şi spatele.
— Simon, strigă mama, Simon, Alexandru al nostru e vindecat! Nu mai asudă; nu mai arde! Lăudat fie Domnul!
Sărmana de ea, cu un ochi râdea de uimire şi cu celălalt plângea de bucurie şi nu ştia ce să mai facă. Acum mângâia obrazul bărbatului încremenit, acum acoperea cu sărutări chipul fiului reînviat. Frigurile acelea groaznice care ţineau de aproape două săptămâni şi care se împotriviseră tuturor leacurilor fireşti şi vrăjitoreşti, şi erau gata să-i topească şi să-i smulgă pe primul ei născut, erau tămăduite şi învinse în câteva clipe, Simon, doar cu atingerea mâinii şi umărului, redase viaţa muribundului.
Dar întâmplările nemaipomenite din acea nemaipomenită zi nu se sfârşiseră.
Înainte de a se întuneca se ivi bătrânul Eleazar, vechiul şi îndărătnicul datornic, care nu intrase niciodată în casa lor, iar de când cu împrumutul veşnic căutase în tot chipul să se ferească de Simon. Acesta, văzându-l înainte cu chipul blând, nu-şi putea crede ochilor.
Eleazar spuse că nu voia să petreacă Paştele cu gândul datoriei în spinare, că ştia câtă nevoie avea Simon şi că să-l ierte de întârziere, că vina fusese a altora care nu-i plătiseră lui la soroc, că îi mulţumea de mii de ori pentru binele ce-i făcuse şi pentru răbdarea ce avusese.
Scoase din sân un fişic cu jumătăţi de sicli de argint, îi numără, îi dădu şi după ce îşi luă rămas bun de la toţi ai casei — până şi de la Alexandru şi micul Rufo — plecă.
La câteva zile, după Paşte, Simon porni către ogorul lui întovărăşit de Alexandru, acum mai zdravăn şi mai frumos decât înainte, începură să sape o groapă, cu gândul să facă un puţ nou pentru apa de ploaie, în nădejdea unei rodiri îmbelşugate. Tatăl şi fiul, cu o lopată uşoară, dădeau la o parte şi strângeau grămadă pământul sfărâmicios şi uscat.
Spre seară, când era gata să lase lucrul, sapa lui Simon scoase un sunet dogit şi scrâşni ca şi cum ar fi izbit o oală. Simon se plecă să răscolească cu mâinile în ţarina răvăşită şi scoase afară o amforă burduhoasă şi măruntă, mai grea decât dacă ar fi fost din bronz curat. Sfărâmă cu sapa gâtul scurt şi ochilor lui Simon şi Alexandru se arătă fulgerul vesel al aurului ce stă de multă vreme înmormântat şi pare fericit că-şi regăseşte pe fratele său, soarele.
Erau bani vechi, necunoscuţi lui Simon, la un loc cu inele de aur, cu salbe grele, cu fibule în filigrană, cu peceţi şi paftale. Era de bună seamă o comoară ascunsă de un bogătaş înspăimântat, din timpul Regelui Ioachim, când Asirienii împresuraseră Ierusalimul.
Simon, cu mâini tremurătoare, adună cum putu mai bine lanţuri şi monede într-o învelitoare pe care o purta totdeauna cu el pentru somnul de după amiază, îngropă din nou cât putu mai bine amfora, sfătui copilul său să nu vorbească nimănui de ceea ce găsiseră şi, cu paşi mari, nerăbdători, se întoarse în Ierusalim.
Îşi chemă soţia în casă şi-i arătă rodul nou de necrezut al câmpului lor.
Mical, care era mai iute de mânie dar şi mai cu judecată decât soţul ei, îşi dădu cu gândul că norocul acesta fără de veste — ba mai bine zis minune decât noroc — nu putea fi ceva firesc şi întâmplător, ci dădea la iveală voinţa unei puteri neomeneşti, mai mult decât omenească. Pe de altă parte nu putea să-şi dea seama cum şi pentru ce. Pricepu numai că aceste lucruri stranii păreau că se datorează numai prezenţei şi influenţei lui Simon. Ea nu avea nici un amestec. Simon potolise fără să vorbească mânia ei, Simon vindecase copilul, ca să-l caute pe Simon venise Eleazar şi lui Simon îi venise gândul să sape puţul chiar în locul în care tăinuia comoara. Un Dumnezeu ocrotea şi ajuta pe Simon, deci, gândea femeia, Simon a împlinit vreun lucru plăcut lui Dumnezeu. Dar care? Mical preţuia în soţul ei un om, harnic şi blând dar nu avea o părere înaltă nici despre înţelepciunea lui, nici despre credinţa lui. Simon era bun iudeu dar întru nimic mai pios decât oricare alt credincios; trăia pentru sine, închis şi timid, îi lipseau şi voinţa şi prilejul să îndeplinească fapte frăţeşti.
Cu toate acestea, Mical îşi descusu de mai multe ori bărbatul, silindu-se să-i smulgă din gură ceea ce Simon nu-şi amintea sau nu voia să spună. Dar din toată truda ei iscoditoare nu putu să scoată decât aceasta: că în dimineaţa aceea de vineri, Simon purtase pe umeri o bucată de drum crucea unui osândit la moarte. Dar cum nu o făcuse dintr-un imbold de milă — ba chiar căutase să scape de acea nedorită oboseală — ci din porunca soldaţilor romani, nu putea fi acela faptul meritoriu care să-i fi atras soţului ei şirul de binefaceri minunate. Mical, înţeleaptă, nu mai încercă să dezlege taina.
Dacă Dumnezeu ne apără şi ne iubeşte — gândea în sinea ei — ştie Dumnezeu ce face şi nimeni nu poate ghici gândurile lui. Noi nu putem face altceva decât să mulţumim şi să lăudăm pe prea înaltul.
Simon ascunsese în casă comoara şi, ca să nu il ia lumea la ochi, ducea mai departe viaţa lui obişnuită. Într-o zi, pe când lucra singur în ogorul lui — două luni şi mai bine după Paşte — văzu lângă el două umbre nemişcate. Ridică ochii: erau un bărbat şi o femeie.
Femeia nu mai era tânără, dar se vedea că fusese foarte frumoasă, de acea frumuseţe străvezie, curată şi curăţitoare care străluceşte în vedenii mai mult decât pe chipurile fiicelor oamenilor. Părea înălţată deasupra a tot ce este omenesc, de una din acele dureri care rămân pentru totdeauna măduva vieţii unei fiinţe şi o luminează mai gingaş şi mai sigur decât fericirea. Trăsăturile desăvârşite erau învăluite, dar nu diforme, de nobilă tristeţe; ochii negri şi mari erau întunecaţi, dar nu stinşi de blânda deznădejde.
Bărbatul era foarte tânăr dar arăta serios şi aproape solemn, din pricina îngereştii mâhniri a chipului său.
Simon îi privea uimit, încremenit în brazdă, şi aşa de zăpăcit că nu îndrăznea să-i întrebe ce voiau de la dânsul. Tânărul vorbi:
— Tu eşti Simon zis Cirenianul?
— Eu sunt.
— Tu ai fost omul care, cu o zi înainte de Paşte, ai fost chemat să duci în spinare crucea lui Isus din Nazaret?
Simon se gândi o clipă înainte să răspundă, apoi sfiiciunea lui bănuitoare fu mai puternică.
— Nu ştiu despre ce cruce vorbeşti, zise, eu n-am purtat nici una. În ziua aceea erarn la muncă în câmpul meu şi n-am văzut pe nimeni.
— Dar când te-ai întors în Ierusalim n-ai dat peste un alai care urca spre Golgota?
— Ţi-am spus că n-am întâlnit pe nimeni. Eu, cel puţin, nu-mi amintesc.
— Şi n-ai auzit vorbindu-se despre Mântuitorul Isus care muri pe cruce?
— Eu îmi petrec zilele în câmp şi-mi văd de treburile mele. Nu mă amestec în cele ce se întâmplă în lume şi în cele ce spune lumea. Şi n-am auzit vorbindu-se niciodată despre acest Isus despre care vorbeşti.
Atunci vorbi femeia:
— Simioane, Simioane, adu-ţi bine aminte, nu spune neadevăruri, nu-ţi fie teamă de nimic. Isus acela era fiul meu şi venise să te mântuiască şi pe tine. Dacă l-ai ajutat să poarte crucea în acea groaznică zi, El nu te va uita niciodată şi-ţi va da dovadă de recunoştinţa lui, dacă până acum nu o ai. Doi din prietenii noştri care erau în urma osândiţilor te-au recunoscut şi ne-au spus numele tău. De ce vrei sa ascunzi adevărul? Nu suntem aci ca să-ţi facem vreun rău. Am venit până la tine ca să-ţi mulţumesc, să-ţi sărut mâna care a dat ajutor. De ce atâta frică?
Simon asculta cu ochii în pământ, căci nu putea să îndure privirea pătrunzătoare a îndureratei: dacă ar fi privit-o în faţă, n-ar fi putut să o înfrunte. Dar nu o privi. Neîncrederea ţărănească învinse, ca şi ruşinea de a mărturisi minciuna.
— Nu, n-am fost eu. M-or fi asemuit cu altul. Eu n-am purtat cruci, eu nu ştiu nimic de Isus al vostru.
— Înroşesc şi tremur pentru tine, Simon, vorbi tânărul Ioan. Nu ştii ce spui, nu ştii ce depărtezi de la tine. Ai purtat una din poverile Fiului lui Dumnezeu şi ţie îţi este ruşine. Gândeşte-te bine, Simon, trudeşte-te să-ţi aminteşti. Nu tăgădui ceasul cel mai frumos al vieţii tale.
Simon începu să sape din nou, cu capul plecat, şi nu răspunse nimic. Cele două umbre îndurerate rămaseră câteva clipe lângă fricosul tăcut şi apoi, în tăcere, pieriră.
Cirenianul îşi aminti acum minunile care, din ziua crucii, îl uimiseră şi-l mântuiseră şi aproape îi părea rău că răspunsese în chipul acela, că se lăsase stăpânit de josnica lui frică de răspunderi. Dar acum nu mai era cu putinţă să dea înapoi şi să îndrepte.
Întors acasă, nu spuse nimic nevestei despre convorbirea aceea, de teamă să nu fie dojenit pentru laşa lui prefăcătorie, dar nu trecu mult timp şi îl opri în drum un necunoscut care puse aceleaşi întrebări pe care i le pusese şi Ioan. Şi de data aceasta Simon tăgădui şi urmă să tăgăduiască ori de câte ori alţii, ucenici sau duşmani de ai lui Isus îl întrebau de ziua aceea şi de acea cruce.
În sfârşit, Simon, fie din dorinţa de a se bucura în pace de comoara găsită, fie de urâtul de a spune mereu aceleaşi minciuni, ca să scape de curioşii din jur, puse la cale să părăsească Ierusalimul. Prefăcu în taină aurul în vergi, vându câmpul şi casa şi, împreună cu femeia şi copiii, plecă spre capitala Imperiului.
La Roma, viaţa Cirenianului fu cu totul alta. Ţăranul se preschimbă în zaraf. Comoara câmpului fu înmulţită în puţini ani de priceperea iscusită a lui Simon. Bogăţia îl făcu să ridice capul şi îi întări inima, în acea harababură a Iudeilor din Diaspora se simţea mai la largul său decât în cetatea Templului. În Sinagogă avea un loc de seamă.
Dar în familia lui se făcuse o adâncă revoluţie spirituală. Mical fusese tulburată şi cucerită de cuvântul atotputernic al unui oarecare Pavel din Tars şi se făcuse creştină. Alexandru şi Rufo, tineri cu suflete mărinimoase, urmaseră pe mama lor şi astfel casa lui Simon ajunsese unul din locurile din Roma unde se adunau mai ales creştinii.
Cirenianul, de felul lui bănuitor şi puţin înclinat spre noutăţi, nu vru să intre în secta cea nouă şi respinse de mai multe ori botezul. Mical, mult mai blânda acum decât mai înainte, deplângea dar îngăduia încăpăţânarea soţului ei. De altfel, Simon n-avea nici o duşmănie împotriva noii credinţe şi mai de nevoie, mai de tragere de inimă, sta de vorba mai des cu creştinii decât cu iudeii rămaşi credincioşi Templului.
Atunci, ieşi iar la lumină istoria Vinerii şi a crucii; fraţii care, din când în când, soseau din Ierusalim, împrăştiaseră şi în Roma vestea că Cirenianul luase parte, într-un anumit chip, la Patimile Domnului. Unii din noii adepţi, plini de râvna de a afla ceva de la un martor care văzuse cu ochii, începură să-l urmărească pe Simon ca să le povestească totul. Cum era Isus? Ce cuvinte a spus, în timp ce, asudat şi însângerat, se târa pe Calea Durerii?
La început, Simon se apără, dar mai apoi nu mai avu putere să tăgăduiască. Băgă de seamă că zi de zi creştinii creşteau în număr şi însemnătate; că farisei înţelepţi ca Pavel nu se ruşinau să se facă apostolii noului Dumnezeu; se mai gândea că cele mai dragi fiinţe ale lui, soţia, şi copiii, făceau parte din noua Biserică.
Atunci începu să vorbească, să povestească şi, aşa cum se întâmplă atunci când cineva ia seama că e ascultat cu râvnă, ca un oracol, începu să sporească şi să scornească.
Mulţi credincioşi se duceau dinadins în casa Cirenianului ca să-l audă povestind amintiri din ziua aceea drăcească şi divină totdeodată; şi el care la început era aşa de năzuros, acum, încetul cu încetul, prindea gust. Îngâmfarea învinse vechea teamă şi dacă cu atâţi ani în urmă minţise de frică să nu dea în vileag, acum minţea de dragul îngâmfării.
Acum spunea că se oferise el soldaţilor, de bună voie, ca să ducă crucea lui Christos, nu împins de un ordin ci din mila pentru muribundul ce sta să cadă. Adăuga că Isus îl privise în ochi cu o nesfârşită recunoştinţă şi că, ajunşi pe Golgota, îi spusese:
— Mergi, Simioane, eu voi lua de pe umerii tăi greutăţile tale.
Şi povestea cum Isus îşi ţinuse făgăduiala, cu mâinile care din acea zi izgoniseră din casa lui umbra morţii şi a sărăciei. Descria cu amănunţime trăsăturile feţei Fiului lui David şi ale femeilor care, plângând, l-au urmat până la cruce.
Cu toate că nu era creştin, Cirenianul ajunsese unul din notabilii Bisericii Romei: un martor, se spune, care va primi până la urmă adevărata credinţă şi crucea lui Christos.
Trecură astfel pentru Simon mai mulţi ani plăcuţi şi liniştiţi, până când veni anul de groază cu cea dintâi şi cea mai nemiloasă prigoană a creştinilor. Între primii fu Simon Cirenianul împreună cu ai săi.
Nenorocitul răcnea din toate puterile şi se jura că nu e creştin, dar nimeni nu il credea. Soţia, fiii, prietenii erau creştini; casa lui era loc de întâlnire al creştinilor: el însuşi povestea pretutindeni că a purtat pe umeri crucea lui Christos; toate dovezile erau împotriva lui şi nu voiră cu nici un chip să-l lase liber.
Într-o seară, cu toate urletele lui sălbatice, nefericitul Simon din Cirene, sub titlul de creştin fu spânzurat de o cruce unsă cu catran şi ars drept faclă spre a lumina grădinile lui Nerone.

Îl chema BobCat