Sunt cu capul in norii, dar cu picioarele pe pamant. e trist sau poate in esenta nu, aceasta evolutie a omului. copilaria este vremea prieteniilor, a noptilor pierdute in fata blocului, a cretei desenand pe asfalt, a florilor ce se asteapta culese. imi amintesc cum ocupam o alee intreaga pentru a juca „adevar sau provocare", cum stateam pe bordura din fata blocului si radeam pana tarziu, cum ne suparam si ne impacam...eram nedespatiti. cine ar fi crezut ca nu vom mai fi? nu a existat nici o ruptura banala, nici certuri dramatice; prietenia noastra s`a sfarsit natural, fara tipete, fara certuri. putin cate putin, firele care ne-au legat in aceea vreme s`au subtiat. simteam prietenia ca o vena, ca o artera ce la un moment dat s`a subtiat, s`a taiat si a curs atata sange: prietenii mei au devenit ei. nu m`au uitat, cu siguranta, cum nici eu nu i-am uitat doar s`au schimbat, in comparatie cu mine care sunt la fel ca atunci. au devenit alti. din cand in cand mai sunt intrebata: "ce mai faci?" de parca ar trebui sa fac ceva, nu e de ajuns sa fiu. ce nu suport insa, sunt cadavrele care refuza sa moara; asa ii simt in inima mea, nu`mi dau pace. nu ne mai vedem, nu ne mai impartasim nimic, prietenia noastra a incetat sa mai respire. nu, n`am omorat`o eu, nici tu. ci timpul! ca prietenii au murit, e trist ca fiinte omenesti sunt vii, e si mai trist. dar ce folos? nu fiintele omenesti le iubeam, ci prietenii. toate acestea au trecut, nu mai sunt adevarate, au ramas amintiri mai vii decat aceste revederi mortuare. trebuie uneori sa ai curajul de ai ucide pe toti cei pe care i`ai iubit, desi ei se incapataneaza sa traiasca, dar fara acele sentimente care odata v-au unit. degeaba...

Mereu se intampla asta...sau aproape mereu...
Si mie mi s`a intamplat acelasi lucru...anul trecut pe timpul asta eram afara si nu intram in casa pana noaptea tarziu...eram noi... vreo 15-20 care nu ne puteam plictisii niciodata si mereu ne distram impreuna...Acum s`a dus tot...nici noi nu ne-am certat, insa incet, incet ne-am indepartat unul de altul fiecare cu treaba lui, unii creandu`si alt grup...imi aduc aminte cu placere de vremurile alea si tanjesc dupa ele... Dar stiu sigur ca nu le mai pot aduce inapoi...doar la scoala ne mai intalnim si schimbam cateva vorbe in pauze, prea putine pentru ce eram noi odata...
Tot ce poti sa faci este sa iti gasesti noi prieteni si sa te distrezi cu ei, ptc timpul nu sta pe loc si mai tarziu vei regreta ca nu ai trait varsta asa cum trebuie...

Ai dreptate in ceea ce spui, dar fii mai optimista. si mie mi s a intamplat ceea ce ti se intampla tie acum. si apoi... am cunoscut alti colegi...alte persoane...si mi am format o noua gasca a mea... un nou grup in care am incredere si pe care chiar ii consider prietenii mei

Of cata dreptat ai

Timpurile de astazi schimba tot...prieteni,familie...nu mai e nimic cum a fost...acum banii vorbesc cel mai mult.

Stau cate o data si ma gandesc, de ce sunt singura acum? de ce nu sunt de zambete? de veselie? la fel cum era inainte, am pierdut atat de multi prieteni si totusi ii mai regasesc cate o data... dar doar in poze, pe strada nu mai trec prietenii mei ci doar niste persoane care au aspectul lor, ma intristez tot timpul cand vad aceste persoane identice cu prietenii mei dar in acelesi timp atat de diferite...trec printr-o perioada asemanatoare cu a ta si sunt e acord cu HepHep ca ar trebui sa postezi ''intrebarea'' la sectiunea filozofie