Hey:*. are cineva de aici vreun referat la istorie despre marea colonizare greaca? va rog! >thx

Pentru înţelegerea fenomenului marii colonizări greceşti este necesar să se pornească de la menţionarea principalelor tipuri de colonii, întrucât această operaţie face posibilă identificarea, mai sigură, a cauzelor care au provocat un asemenea transfer de populaţie. De asemenea, oferă indicii cu privire la motivele care au determinat alegerea unui loc sau altul.
Analizând colonizarea greacă în Occident, G. Vallet distinge două tipuri de colonii:

1. Colonii-aşezări sau de populaţie care sunt definite prin transferul important de populaţie şi preocuparea pentru punerea în valoare a teritoriului agricol. Acest tip de colonii se particularizează prin tendinţa de a întemeia subcolonii, deci de a extinde teritoriul rural. Exemple de asemenea colonii agrare rămân Megara Hyblaea, Siracuza, Gela, Leontinoi, Metapont etc.

Condiţia esenţială pentru crearea unei colonii – aşezare o constituia identificarea unui teren nelocuit sau foarte slab locuit, în care să nu existe o populaţie indigenă capabilă să opună o rezistenţă faţă de noii veniţi. Cu alte cuvinte, de la început, se stabilea o relaţie obligatorie între colonie (apoikia) şi teritoriul său rural (chora). Se urmărea crearea condiţiilor pentru controlarea teritoriului luat în proprietate. Nu este însă unica condiţie necesară. Evoluţia coloniilor agrare, politica de întemeiere a subcoloniilor arată că raportul colonişti-indigeni este, în realitate, mai complex. Nu numai în Occident, dar şi în cazul coloniilor din Marea Negară este evident că dincolo de teritoriul aflat în proprietatea apoikiei, existenţa unei zone intens populate, care să ofere şansa unor contacte comerciale permanente cu localnicii este obligatorie. Vallet operează cu conceptul de retroterra pentru a defini acea „ţară" indigenă aflată în relaţie specială cu colonia. Trebuie reţinut că asemenea „ţări" indigene nu trebuiau să depăşească un anume grad de organizare, grecii evitând, sistematic, zonele cu o structură politică înaltă cum erau Etruria sau Egiptul.

2. Colonii comerciale propriu-zise sau simple emporia (comptuare comerciale) a căror întemeiere porneşte de la alte criterii şi se bazează pe alte condiţii. Şi anume existenţa unor porturi naturale, situarea pe trasee maritime ce trebuiau controlate, existenţa unor resurse naturale locale căutate, existenţa unei populaţii indigene şi, mai ales, a unei categorii suprapuse interesate de mărfuri greceşti. Coloniile întemeiate în Propontida, Hellespont şi Pontul Euxin, ca şi o parte din coloniile occidentale se înscriu în această categorie. Zancle, Rhegion şi, mai ales, Massalia reprezintă modele de colonii comerciale. Şi în acest tip de colonizare întemeierea de subcolonii este o caracteristică. Numai că rolul acestor subcolonii este acela de a se structura într-o reţea de puncte comerciale care să faciliteze transferul de bunuri între părţi şi nu de a pune în valoare terenuri agricole. Trebuie subliniat că menţinerea unor relaţii binevoitoare cu indigenii constituia o condiţie obligatorie în supraveţuirea lor.

În sfârşit, este necesar să se atragă atenţia asupra faptului că evoluţia mijloacelor de schimb este strâns legată de această lume „colonială". De exemplu, în Occident s-a putut dovedi, că, iniţial, unele produse meşteşugăreşti au fost utilizate cu valoare monetară. Este vorba de ceramica eubeo-cicladică (foarte frecventă în secolul VIII î.H.), pentru ca, din secolul VII î.H., să se impună produse de serie corintiene. Vallet crede că, înainte de apariţia monedei, ceramica Corintiană deţinea, cu precădere, o funcţie monetară în principala operaţie comercială din zonă şi care constă în cumpărarea de grâu. Crede că alegerea sau marea favoare de care se bucură acest produs ar indica existenţa unui monopol al comerţului cu grâu deţinut până în a doua jumătate a secolului VI î.H. de către Corint. Un argument în plus în favoarea acestei idei este oferit de coloniile şi subcoloniile corintiene întemeiate în Marea Ionică care asigurau controlul traficului spre Sicilia.

3. Cel de al treilea tip de colonie nu se înscrie într-o politică constantă. Este vorba, mai degrabă, de situaţii particulare, dar care pot să fi fost, în Antichitate, mai numeroase decât se ştie astăzi. Este vorba de mici aşezări piratereşti, în care existenţa comunităţii respective se scurge între atacuri pe mare şi activităţi agrare modeste şi în care habitatul este cu precădere urban, iar teritoriul rural este minuscul. Această situaţie este caracteristică pentru faza de început a aşezării din insula Lipari, ai cărei locuitori îndeplineau, prin rotaţie, operaţii piratereşti şi activităţi agrare.

A. Din această sumară prezentare se poate deduce că fenomenul colonizării este departe de a fi fost unitar. Se poate încerca să se găsească unele explicaţii doar în ceea ce priveşte natura coloniilor, analizându-se structura economică, socială şi politică a metropolelor în momentul creării lor. Pornindu-se de la aceleaşi elemente, se pot căuta explicaţii la politica raporturilor cu indigenii.

a) Astfel, de polis-ul „militarist" sunt asociate coloniile „doriene" care ocupă, cu forţa, noi teritorii şi procedează fie la expulzarea, fie la aservirea integrală a populaţiei locale (vezi Siracuza, Tarent).

b) De metropolele dominate de aristocraţii funciare sunt asociate coloniile calcidiene definibile şi prin instalarea treptată a coloniştilor şi prin toleranţa faţă de localnici (vezi Naxos, Catane, Leontinoi).

c) În sfârşit, de metropolele dominate de oligarhii comerciale s-ar lega coloniile comerciale cum sunt cele din Pontul Euxin.

Trebuie atrasă atenţia asupra faptului că un asemenea model nu funcţionează în absolut. De exemplu, încurajarea colonizării de către Corint este legată nu numai de Bacchiazi, ci şi de Cypselizi. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că cea mai mare parte a coloniilor-aşezări ţin de faza de început a procesului de roire a grecilor. În această situaţie cauza principală a colonizării trebuie căutată în realităţile demografice şi agrare din Grecia metropolitană. Motivele de natură politică şi acelea de natură comercială ţin de faza mai nouă (secolele VII-VI î.H.), iar primele sunt legate de situaţii întâmplătoare (vezi Sparta).

De asemenea, este necesar să se amintească că unele colonii s-au transformat, şi-au schimbat natura. De pildă, în Marea Neagră, în secolul IV î.H. o parte din fostele colonii comerciale îşi schimbă natura şi devin agrare.

B. Indiferent de tipul de colonie (în afară de cuiburile de piraţi şi de emporia), întemeierea unei aşezări nu este rezultatul unei iniţiative spontane, ci este urmarea unei decizii oficiale care urmează o procedură standard. Prima operaţie este amintită în tratatul Despre divinaţie a lui Cicero, care menţionează consultarea obligatorie a oracolului de la Delfi. Ştiri asemănătoare ne parvin din Herodot, Polybiu şi Strabon. Constituirea grupului de colonişti (bărbaţi, de regulă tineri, dintre cadeţi) şi desemnarea întemeietorului (oikistes) sunt detalii care subliniază aspectele oficiale şi religioase ale actului de fondare. Gestul cel mai important îl constituie transferul cultului din metropolă în colonie – operaţie încredinţată oikistului. Aceasta înseamnă că, în mod obligatoriu, zeii principali din metropolă erau transferaţi în colonie. Trebuie să se adauge şi detaliul că fixarea grupului de colonişti este asimilată ideii de jertfă adusă divinităţii. Urmarea acestui statut explică interzicerea, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, a revenirii în metropolă a coloniştilor. Nu trebuie uitat că numărul celor care pleacă (o zecime) poate, de asemenea, să aibă o semnificaţie rituală.

Cea de a doua operaţie, şi ea cu profunde conotaţii religioase, constă în delimitarea spaţiului urban, urmată, eventual, de prima lotizare a teritoriului rural. Rolul exclusiv al metropolei în desemnarea unui oikistes, este confirmat şi de faptul că metropola însărcinează un întemeietor chiar şi atunci când este vorba de o subcolonie (vezi Epidamnos sau Camarina). Importanţa actului de fundaţie şi rolul religios al acestui oikistes (unele nume ne sunt cunoscute) explică tendinţa de eroizare a acestor personaje şi organizarea unui cult special în onoarea lor. Acest statut particular explică şi faptul că unii tirani sicilieni au procedat la „reîntemeieri" de cetăţi numai din dorinţa de a adăuga un element suplimentar la aura de sacralitate de care se înconjurau.

Situaţiile sunt mai complicate în cazul în care o colonie este întemeiată de două sau mai multe metropole (vezi Rhegion în legătură cu cei doi oikistes – Artimedes din Chalcis şi Antimnestos din Zancle). De asemenea, apar situaţii speciale atunci când într-o veche colonie se instalează grupe noi de imigranţi, cu care ocazie trebuie să se procedeze la noi reamplasări şi la noi lotizări.

C. Legăturile dintre metropolă şi colonie sunt marcate, în primul rând, de această dependenţă religioasă. De pildă, la Tarent, se întâlneşte panteonul laconian (Poseidon, Apolo Carneios, Apolo Hyacynthos, Dioscuri, Hercule, Ahile). Cultele noi vor fi adăugate acestui fond religios originar. Cultura şi limba (mai exact, dialectul menţinut chiar în forme arhaice), alfabetul, tradiţii artistice, literare, stiluri arhitecturale etc., ca şi unele tradiţii meşteşugăreşti, de exemplu în ceramică, aparţin aceleiaşi moşteniri. Este necesar să se adauge că, în ciuda acestei moşteniri, foarte repede unele colonii, în special cele din Magna Grecia şi Sicilia au devenit focare culturale foarte importante. Dincolo de aceste elemente, legăturile dintre metropolă şi colonii ne par destul de firave. În primul rând, în plan politic, legăturile sunt foarte slabe, neînregistrându-se (cu unele vagi asemănări şi excepţii, v. Cirene, Tarent) transplant de instituţii sau sistem politic. În mod obişnuit, sub raportul structurilor şi al formelor de organizare coloniile evoluând de sine stătător. Nu se cunosc nici intervenţii militare sau cazuri în care se acordă un sprijin militar sau politic fie metropolei, fie coloniei. Excepţiile nu lipsesc. Se cunoaşte, de pildă, apelul Siracuzei adresat Corintului şi Corcyrei în ajunul bătăliei de la Heloros. Intervenţia nu vizează însă metropole, ci cetăţi interesate în protejarea unor anumite trasee comerciale. Există o explicaţie elementară la această realitate. Marea majoritate a metropolelor nu erau suficient de puternice pentru a-şi impune autoritatea politică asupra coloniilor lor. Cât de slabă era dependenţa faţă de metropolă, o dovedeşte situaţia Potideii, colonie corintiană, ce primea un epistat, dar care era integrată în liga delio-atică. Cât priveşte sprijinul militar, este de reţinut unicitatea intervenţiei regelui Archidamos în favoarea Tarentului (în epoca elenistică). Nici în planul legislaţiei nu se observa copierea modelelor metropolitane. Dimpotrivă, se poate afirma că unele colonii au elaborat legi care au fost imitate în Grecia metropolitană. Cel mai copiat model rămâne acela a lui Charondas din Rhegion. Foarte probabil că această cetate siciliană era considerată drept o sursă a dreptului, căci unele cetăţi din Calcidica au făcut apel la un Androdamas din Rhegion pentru a le pune la punct legislaţia. Chiar şi atunci când unele legi sunt imitate (vezi legile lui Zaleucos din Locrii)se observă o mai mare rigoare decât în cazul modelelor lor originale. Mai rămâne problema relaţiilor economice. În legătură cu aceste aspecte trebuie să se reţină că traficul comercial, indiferent de zone, nu se bazează, în mod special, pe relaţia dintre o colonie şi metropola ei. Argumentul esenţial rămâne faptul că îndeplinirea de către o colonie a rolului de intermediar în desfacerea unor anumite categorii de bunuri rămâne o excepţie. Este cazul Spartei care exportă, cu o anumită constanţă, produse spre Tarent. În general, însă, avem de-a face cu oraşe care duc o politică comercială agresivă şi reuşesc să impună un monopol asupra anumitor trasee. Câteva exemple sunt suficiente pentru a justifica această afirmaţie. Astfel, până în jur de 540 î. H. Corintul intermediază schimburile dintre lumea greacă metropolitană şi coloniile din Marea Ionică şi Sicilia. Statutul de monopolist al Corintului explică şi faptul că ceramica corintiană, de serie, a jucat din secolul VII î.H. funcţia de marfă-etalon. Absenţa monedei explică natura schimbului, prevalând comerţul cu obiecte de lux sau produse meşteşugăreşti de serie contra grâne. Corintienii nu controlează însă întreg spaţiul occidental. Miletul, deşi nu joacă nici un rol în calitate de cetate –fondatoare, organizează, împreună cu Sybaris (colonie aheiană) comerţul cu stofe fine sau ţesături de lână. La rândul lor, foceenii şi atenienii (meticii din Atena) deţin controlul comerţului din Marea Tireniană. Din secolul V î. H. Atena va monitoriza circulaţia prin Hellespont şi Propontida şi va deţine chiar monopolul comerţului din Marea Neagră, deşi între metropolele care au fundat coloniile din această zonă nu se numără şi Atena.

D. Revenind la problema cauzelor care au determinat fenomenul marii colonizări greceşti, este necesar să se reamintească că avem de-a face cu un proces organizat şi dirijat. De asemenea, trebuie subliniat faptul că începuturile colonizării se situează într-o lume profund rurală şi agrară, în care oraşul-stat nu se consolidase încă, în care ramura principală a economiei şi principala sursă de bogăţie este agricultura, în care meşteşugurile şi comerţul joacă un rol minor, chiar nesemnificativ, deci o lume dominată de economia naturală şi în care etaloanele (măsuri, greutăţi, moneda) nu au fost încă elaborate. Faptul că o metropolă precum Corintul din perioada sec. VIII- VII î. H. este, în realitate, nu o aşezare urbană, ci o grupare de sate, fiecare cu necropola aferentă, reprezintă o dovadă elocventă în favoarea afirmaţiei de mai sus. În asemenea condiţii nu poate fi considerată drept o cauză a colonizării nevoia de a găsi debuşee pentru o producţie meşteşugărească sufocantă. Cât priveşte motivele politice, mai exact, răsturnările de regimuri politice sau tentativele eşuate de modificare a acestora, acestea nu reprezintă decât cazuri rarisime. De exemplu, Dicaiarchia şi Puteoli sunt asociate cu refugiaţi politici din Samos. Iar fundarea Tarentului reprezintă o formulă de eliminare a unui grup disident din Sparta. De regulă, cauzele politice trebuie să fie considerate de importanţă minoră şi ele trebuie să fi condus la mişcări spontane, urmate de apariţia unor emporia sau a unor puncte piratereşti. Ultimul caz este oferit de faza de început a oraşului Zancle, când piraţi din Cumae s-au instalat aici.

În consecinţă, cauza principală trebuie căutată nu atât în tipul de economie (predominanţa agriculturii şi a creşterii vitelor), cât în schimbarea regimului proprietăţii agrare. Descompunerea sistemului de proprietate centrat în jurul „oikos"-ului, creşterea numărului indivizilor lipsiţi de resurse de subsistenţă, concomitent cu un spor demografic substanţial, adâncirea polarizării bogăţiei, degradarea solidarităţii de grup au determinat acest fenomen numit de greci stenachoreia, adică lipsa de pământ. Nu este însă o lipsă reală, deşi fenomene de degradare a solului se cunosc, ceea ce a provocat, fără îndoială, o împuţinare a terenului arabil. În realitate, stenachoreia este consecinţa concentrării pământului (păşuni, aflate cândva în folosinţă comună şi rezerva de sol arabil) în mâini tot mai puţine. Consecinţele sociale erau foarte grave: deposedarea unui număr mare de persoane, cu care noii îmbogăţiţi ar fi trebuit să se simtă solidari, apariţia unor tensiuni sociale, chiar violente. În asemenea împrejurări statul şi-a asumat sarcina rezolvării problemei agrare prin încurajarea şi organizarea fenomenului colonizării, în special, întemeierea de colonii –aşezări sau colonii agrare.

E. Este evident că acest proces declanşat, în forţă, în sec. VII î. H. nu ar fi putut avea loc fără acumularea de cunoştinţe (trasee navigabile, porturi naturale, populaţii indigene, bogăţii, cunoscute prin călătorii mitice sau istorice). În ce măsură aceste cunoştinţe reprezintă şi o parte din moştenirea epocii miceniene şi a epocii „homerice" rămâne o problemă de analizat. Sigur este doar faptul că unele aşezări de piraţi şi amintirea unor contacte conservate prin legende (v. Argonauţii, micenienii de la Metapont, aventura lui Ulise în Mediterana Occidentală) furnizau informaţii importante. După cum este evident că, fără cunoştinţe serioase în materie de navigaţie şi realizarea de ambarcaţiuni mai solide şi de un tonaj mai mare, nu ar fi existat condiţii pentru realizarea unor asemenea aventuri.

F. Câteva date în legătură cu direcţii, metropole şi colonii este necesar să fie menţionate în încheierea acestui capitol. Principalele direcţii rămân:

1. Estul şi Nord-Estul Mării Egee, adică Calcidica, Tracia, Marea de Marmara, Hellespont şi Marea Meagră. Principalele metropole care au colonizat această zonă rămân: Calcis şi Eretria (Eubeea), Megara, Corintul şi Miletul. În mai mică măsură s-a simţit prezenţa altor insule, în afara Eubeii (Naxos, Samos, Lesbos, Andros, Chios) şi a unor centre microasiatice, altele decât Miletul (Clazomenai şi Kyme). Cele mai importante colonii râmân: Cyzic (colonie milesiană), Selymbria, Chalcedon, Byzanthion şi Heracleea Pontică (colonii sau subcolonii megariene), cele peste 100 colonii milesiene din Pont, între care Histria, Odessos, Sinope, Trapezunt, Olbia, Tyras. Marea Neagră, atât litoralul vestic, cât şi cel nordic, ca şi Bosforul cimerian au interesat şi pe megarieni sau pe alte colonii megariene, care au fundat oraşe precum Messembria, Callatis, Chersones. Ca timp, colonizarea Mării Negre se datează ceva mai târziu (cca sec. VII î. H.), prezenţele mai timpurii fiind în Calcidica, Propontida şi Hellespont.

2. Direcţia vestică: Marea Ioniană, Sicilia, Italia, Corsica, Sardinia, sudul Franţei, Spania. În legătură cu această zonă este de reţinut că accesul grecilor a fost barat de prezenţa fenicienilor, etruscilor şi a cartaginezilor. De asemenea, o parte din siculii din Sicilia atinsese un grad mare de structurare politică şi au putut organiza o rezistenţă serioasă. De fiecare dată (v. Siracuza) rezultatul a fost în favoarea grecilor şi a fost urmat de impunerea stării de independenţă colectivă pentru populaţia indigenă. Mai există încă o caracteristică interesantă. Deşi, la un moment dat, se asistă la instituirea unor monopoluri comerciale, în faza primară, care este foarte timpurie (sec. VIII î. H., poate sec. IX î. H.), se observă o concurenţă foarte mare între mai multe metropole. De asemenea, se constată o foarte mare densitate a aşezărilor întemeiate de greci (colonii şi subcolonii), în pofida concurenţei cartagineze ilustrată de întemeierea coloniilor Motye, Panarmos, Soleis şi Lylibeum şi a presiunii etrusce, care nu au permis instalarea, pe durată, în insule (Elba, Sardinia, Corsica). Se poate adăuga şi observaţia că drumul spre Occident a fost deschis prin întemeierea de colonii şi subcolonii în insulele care dublează ţărmul Greciei (Corcyra, Lefkas), pe litoralul vestic al Greciei (Etolia, Acarnania, Epir), pe litoralul illyr. În sfârşit, reamintim diversitatea de tipuri de colonii (aşezări comerciale, emporia, cuiburi de piraţi). Sunt de remarcat şi numeroasele cazuri de asocieri de metropole. Cât priveşte metropolele sunt de numit: Calcis şi Eretria, cu coloniile mai importante (Kyme, Parthenope, Neapolis, Zancle, Leontinoi, Catane, Rhegion), Corint (cu Siracuza, Akrai, Casmenai, Camarina), Megara (cu Megara Hyblaia, Heraclea Minoa, Selinonte), Rodos şi Creta (cu Gela şi Akragas), Naxos (cu Naxos), Laconia, Sparta (cu Tarent şi Heracleea), aheenii (cu Sibaris, Crotona etc.), Colophon (cu Locri Epizephirion). În Franţa, Corsica, Sardinia, Spania domină foceenii, cu cea mai îndepărtată colonie Massalia, care la rândul ei a întemeiat 10 subcolonii. Prezenţa în Corsica, Sardinia şi Spania este extrem de subţire. Câte o singură colonie în fiecare din aceste zone. Cea din Corsica – Alalia fiind părăsită la 535 î. H., în urma unei bătălii pierdute.

3. Sudul nu a reprezentat o zonă favorabilă pentru instalarea grecilor. Explicaţia simplă este existenţa unui stat puternic – Egiptul – sau a unor condiţii climatice puţin atrăgătoare. În Egipt, în perioada saită, se cunosc doar două situaţii: una provocată de practica merceneriatului şi de prezenţa unor angajaţi de origine milesiană în slujba regelui egiptean. Este vorba de aşa-numitele colonii militare (Daphnai, Stratopeda, zidul Milesienilor). Prima colonie propriu- zisă „comercială" este Naucratis, particularizată prin aceea că este panelenică.
În Libia – o foarte importantă colonie laconiană – Cirene prezintă interes pentru comercializarea unei mărfi speciale – o plantă medicinală Silphius, pentru sistemul constituţional transferat din metropolă (regalitatea dublă) şi pentru un faimos templu dedicat Demetrei şi care constituia obiectul unor pelerinaje cu adoranţi din întreaga lume greacă.