Credeți că părinții merită respect necondiționat doar pentru că sunt părinți, chiar dacă și-au abuzat copilul emoțional sau fizic ani de zile?

Îți mulțumesc pentru mesaj și pentru faptul că ai vrut să îmi oferi un cuvânt de încurajare. Eu respect credința și înțeleg cât de mult contează iertarea în ochii lui Dumnezeu și în viața unui creștin. Dar în același timp, cred că trebuie să facem diferența între situații mai simple de nedreptate sau de ofensă (cum a fost cazul tău, cu cineva care te-a umilit pe nedrept) și situații de abuz sistematic și violent, care marchează un copil pentru toată viața.

În cazul meu, nu e vorba doar de reproșuri sau vorbe grele, ci de violență fizică și emoțională gravă: de la 6 ani mama îmi trântea capul de birou pentru că greșeam la teme, tata mă bătea până leșinam pentru un pahar spălat prost, iar mama îl încuraja să dea mai tare… În adolescență nu mi se permitea nici să ies din casă liber, eram controlată și lipsită de lucruri de bază precum igiena sau haine decente, în timp ce ei își permiteau orice pentru plăcerile lor. Asta nu a fost educație, nici „grijă strictă", a fost un abuz repetat care m-a făcut să cresc cu răni adânci.

De aceea, pentru mine iertarea nu este ceva ce pot să „forțez" doar ca să bifez că am făcut voia Domnului. Iertarea, dacă va veni, va fi un proces profund, vindecător, pe care îl voi parcurge în timp și doar cu sprijin, poate chiar cu ajutor profesional și spiritual. Nu vreau să mă răzbun, nu caut să port ură, dar nici nu pot să le arăt dragoste și prețuire unor oameni care m-au distrus în copilărie doar pentru a-i „uimi" sau a le da o lecție.

Cred că Dumnezeu, care este iubire, nu cere copilului să se întoarcă spre cei care l-au traumatizat, ci să își păstreze sufletul curat și să caute să se vindece, să iubească și să fie bun acolo unde primește respect și lumină. Pentru mine, adevărata dovadă de credință este să nu las ura să mă consume, dar și să îmi pun limite sănătoase și să nu mă mai expun la abuz.

Îți mulțumesc încă o dată pentru gândurile bune. Intenția mea cu această postare nu a fost să caut răzbunare, ci să fac vizibil un subiect despre care prea puțini vorbesc: ce se întâmplă atunci când părinții nu oferă iubire și protecție, ci exact opusul. Cred că și această sinceritate are un rost în fața lui Dumnezeu.

Dar cred ca asta este o intrebare basic pentru persoanele cu adevarat inteligente emotional, nici macar o singura persoana care este macar putin educata emotional, nu va cataloga copilul fara sa auda si perspectiva lui.

Îți mulțumesc pentru gândurile tale. Înțeleg de unde vine ideea că părinții nu își doresc răul copiilor, dar realitatea nu este întotdeauna așa de simplă. În cazul meu, nu a fost vorba de greșeli „din dorința de a face bine", ci de acte repetate de violență și control care au lăsat urme adânci.

De aceea, pentru mine respectul nu vine automat. Nu spun că trebuie să port ură sau să mă răzbun, dar nici nu pot să ofer iubire și prețuire necondiționată unor oameni care au ales să își reverse frustrările asupra mea în mod repetat.

Îți dau dreptate într-un punct: că este important să îți stabilești limitele. Tocmai de aceea aleg să păstrez distanță și să îmi trăiesc viața în echilibru, fără să mă mai expun la aceleași răni. Pentru mine, a iubi și a respecta nu înseamnă să accept abuzul doar pentru că vine de la părinți, ci să învăț să mă respect pe mine și să îmi construiesc relații sănătoase.

Intenția mea nu este să îi judec sau să îi blestem, ci să fac vizibil faptul că nu toți părinții își tratează copiii cu dragoste și responsabilitate. Cred că e important ca și vocea copilului rănit să fie auzită, nu doar clișeul că „după ce pleacă părinții, vei regreta". Poți regreta lipsa a ceea ce NU ai primit niciodată, și asta e la fel de dureros.

Ai dreptate, însă realitatea este că de cele mai multe ori lumea ia apărarea părinților doar pentru că sunt părinți. Din păcate, puțini își pun întrebarea esențială: ce au făcut acei părinți de fapt, de copilul nu le mai vorbește? Și nu e vorba de răutate sau răzbunare din partea copilului, ci de protecție și de supraviețuire. E important să privim și din această perspectivă, pentru că altfel tot copilul ajunge judecat pe nedrept.

Cu drag! Succes in toate!

De multe genratii in urma au fost probleme, ba drogurile in 70, 80, ba alcoolul 80-90, sunt generatii care au crescut gresit si in continuarea o transmit si o fac gresit.
Incearca sa faci si o terapie sa te scape de anumite chestii ce te tin pe loc, daca vrei

Din pacate, nimeni nu avea cum sa stie prin ce ai trecut tu in anii copilariei doar mentionanad ca ai fost abuzata de parinti, de aceea ti-am cerut sa ne spui mai exact ce fel de abuz ai suferit tu.

Vad ca acum ai 28 de ani, deci esti adult si majora de 10 ani de zile, timp in care ti-ai facut o viata personala, probabil ai casa ta, un job deja stabil, locuind departe de cei care te-au abuzat si sunt convinsa ca ti-ai facut o familie si posibil au copii pe care ii vei educa si le vei arata dragoste, asa cum tu nu ai avut niciodata de la parintii tai.
Astea sunt experinte triste ale vietii, peste care trecem odata cu varsta chiar daca ne-a marcat copilaria, sunt lectii pe care le invatam si pe care nu le repetam cu copii nostri, niciodata pentru ca ei merita dragostea ta, blandetea, ajutorul, intelegerea si iubirea adevarata.

NU. Clar ca nu. Respectul se castiga, la fel si iubirea.
Singura iubire neconditionata este parinte-copil, nu invers.
Nu merita nici sa te uiti la ei la batranete, sa intorci capul si sa iti vezi de drum

Nu, deloc. Spun asta ca parinte.

Din ce zici tu, aia nu merita nici macar un scuipat sa irosesti pe ei.

Îți mulțumesc pentru răspuns. Și eu simt la fel, pentru că după tot ce am trăit, e greu să mai rămână ceva de respectat. Totuși, neamurile și chiar părinții mei îmi reproșează constant că sunt nedreaptă pentru că am plecat de acasă și că nu îi mai sun. Dar realitatea e că distanța a fost singura cale prin care am putut să mă protejez. Nu e lipsă de respect, ci o alegere de supraviețuire emoțională.

Mă bucur să aud asta mai ales din partea unui părinte, pentru că arată că există oameni care înțeleg că respectul nu vine automat doar pentru că „ai dat viață", ci se câștigă prin felul în care îți tratezi copilul. Mă liniștește să știu că există și părinți care gândesc altfel.

Mulțumesc pentru răspuns.

Cu placere! Trebuie totusi sa mentionez ca eu sunt printre aia "nebuni" si ce etichete mai gaseste "plebea" pentru noi. Genul ala de om pe care il apeleaza adesea sa le explice chestii sau sa ii ajute cu ceva, dar parca nu prea ar vrea sa fie vazuti cu el la o bere sau pe strada.

Vreau sa-ti spun ca, fata de altii, eu am studiat fenomenele religioase.
Eu iti pun doar o intrebare: daca Dumnezeu este atotputernic, de ce sunt in lume atatea religii si secte religioase? Is curios ce zici.

Nu.

Nu, un parinte adevarat isi iubeste copilul neconditionat, abuzatorii nu pot fi numiti parinti si nu merita nici respect nici mila nici altceva.

Eu nu a-și putea consider orice părinte, un părinte real! dacă acel părinte nu-i sănătos la mansardă! la minte! Are apucături și sechele dinalea, săte bată, agreseze, abuzeze, păi acolo este de psihiatrie!, este de spital! Ăla nu mai este părinte Adevărat!

Știu niște "părinți", unde crescusem eu într-o curte cu mai multe famili și acum mai țin minte acel cuvânt cei spunea, mama acelui copiil ce noi ne jucam în curte cu el, îi adresa următoarele cuvinte! Dumnezeul îmi este martor! Așa îi spunea mereu acelui copil femeia aia! eu te am făcut eu te omor! Un așa "părinte" este de internat la psihiatrie!, de urgență nu ai cum săi spui asta unui copil ca mamă! Ce i-ai dat viață apoi, îl bătea "mama" acelui copiil în mijlocul curți de față cu noi, toți copii ce eram în acea curte!, într-un final femeia, a fost denunțată la protecția de copii, și lau loat pe copilul ăla la creșă! Nu toți "părinți" sânt părinți reali!

Mai sânt o groază de cazuri recente unde foarte mulți așa ziși "părinți " își maltratează, bate copii își chinuie copii cu intenția de a, le face răul cel Adevărat, adică rău, nu altceva "glumă ", sa ajuns grav de tot cei pe lumea asta!, ...Nu am înțeles niciodată de ce unui așa "părinți " care se consideră ei "părinți " își nenorocesc propi lor copii ce le-au dat viață! Așa ceva este grav grav de tot prea bolnav dezumanizați, inumani să-le faci rău la propi tăi copii, Doamne Dumnezeule ferește! Toții copii abuzați matratați, lăsați cu sechele pe viață de toți nenorociți de le lumea asta! "Părinți" ăștia ar merita pușcărie pe viață si scaunul cu electroșoc! Eu de ăștia milă n-am!