Nu știu cum să gestionez situația sau dacă situația asta e ok. Poate mă veți judeca pentru că scriu aici sau o să vi se pară ciudat, fiind o situație gravă, dar chiar habar nu am ce e de făcut. Eu cu familia mea nu am fost niciodată uniți. Fratele meu este din prima căsătorie a mamei, eu sunt făcută cu tata, cu care mama este și în prezent. Când eram mici, am locuit o perioadă împreună, dar eu am fost plecată mai mult la bunici, iar de la 14/15 ani m-am mutat de acasă. Fratele meu s-a mutat cu un pic înainte de mine, fiind cu mult mai mare. Dar nu am avut legături strânse, nu ne vizitam, nu ne sunam (stăm la distanță mare unul de altul) și ne anunțăm doar în caz că pățește mama ceva. Nici copiii noștri nu petrec timp împreună, deși când merg la ai mei, ei locuiesc în spatele blocului nostru. În schimb, ne dăm lucruri prin mama, hăinuțe la copii, cadouri. Aș vrea și nu aș vrea să mă văd cu ei... adică eu sufăr de anxietate socială și ei îmi cam dau starea asta. La fel și copilul, fiind și el anxios, plânge la interacțiunea cu anumiți oameni și atunci ne e aiurea să ne vedem. Ne ajutăm părinții cu ce putem, pe rând, și părinții pe noi, fără implicarea celuilalt. Adică, dacă mama pățește ceva și fratele meu e acoperit, o duce la spital (sau să-i ia o pâine, o apă etc.), iar dacă e de mers într-un alt oraș la un medic, au de mers în concediu pe o distanță mai lungă etc., mama ne sună pe noi. Inițial parcă merge bine, doar că mama pune un pic cam multă presiune pe mine. Se așteaptă de la mine, pentru că sunt "fata", să îmi asum mai multe responsabilități, iar legat de fratele meu e "el nu poate, muncește" sau "nu-i convine la nevastă-sa", de parcă eu nu am soț. Mereu el e ăla care "are bani" și eu sunt aia mai "amărâtă" din perspectiva ei. Dacă se plânge de soția lui și eu îi spun "nah, vezi", îi găsește repede scuze "că ea nu e ca a mea". Soțul meu greșește mai mult ca oricine în ochii ei. Acum tata e bolnav; tatăl meu l-a crescut pe fratele meu de la 7/8 ani. Nu zic că a fost cel mai bun tată, că l-a criticat destul, l-a certat.Dar totuși, la și crescut, i-a adus pâine pe masă, l-a dus la sporturi, la școală, l-a cărat în spate etc., și el nu a mers la el la spital când a fost internat. E în spatele blocului și nu merge până la el să vadă dacă e bine. Când merge, stă în povești cu mama și mi se pare aiurea. Până și neamurile se atacă: de ce nu merg eu să mă ocup de tata mai mult, de ce nu stau la ușa lui mai mult etc. Păi, ei sunt acolo, la doi pași, eu sunt la sute de km. Plus că nici pe mine nu m-au pus pe piedestal, că m-au necăjit destul până am plecat de acasă. Întrebarea mea e cum să fac să le explic tuturor că, deși mă doare de tata, de mama, vreau să fac câte ceva din suflet, când simt și pot, nu din obligație?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook