Mai sunt oamenii cu copii mici pe aici?
Să îmi dați un sfat legat de copii, vă rog. Eu am unul de un an și un pic și îmi e drag să merg cu el afară, dar mereu când mergem nu îi convine nimic. Mergem cu tricicleta, vrea pe jos; mergem pe jos, face crize de isterie, vrea să meargă în toate bălțile, în fața mașinilor și în toate zonele unde e periculos, iar eu, cum nu îl las, face crize de tantrum, ceea ce mă duce în pragul disperării. Și așa am o situație destul de complicată în familie, chiar nu mai fac față și la asta. Ajung să nu îl mai scot afară pentru că nu rezist psihic. Se uită oamenii la mine ca al meu copil se tăvălește pe jos, zbierând de ce nu îl las să se arunce în șanț, în râpă, în fața mașinii sau să mănânce pietre. Nu am zi în care să mă pot bucura de o plimbare cu el.
Și când am de mers în vizită la rude sau undeva pe un drum mai lung, trebuie să îmi fac griji că, dacă nu se ține de programul lui de masă sau somn, devine irascibil până la isterie. Nu suportă pe oricine și, oriunde mergem, se uită urât la oameni, plânge dacă vor să îl ia sau interacționează cu el; nu poți nicăieri să stai cu el, că în 2 minute e plictisit și trage de tine. Mai nou devine și violent; dacă îi iau un lucru cu care se poate răni sau ceva, mă lovește. Îi explic degeaba că nu e voie cu acel lucru, că e periculos, că face buba sau hai să luăm altceva, dar mă trage de păr, mă lovește cu palmele.
Țin să specific că nu l-am bătut niciodată, e mic, nu aveam cum să îl lovesc, departe gândul. De țipat, mai țip la el când chiar ajung la capătul răbdării și puterii, că sunt om și eu, dar acum nu vă gândiți că sunt isterică și că strig din orice. Îl mai las să se tăvălească pe jos până îmi calmez și eu, la rândul meu, nervii.
Știu că nu e ok și că e de acuzat, dar ajung să îl pun la desene și eu să merg să gătesc (asta mă relaxează) doar ca să nu îi mai aud crizele de isterie, pentru că, cu el, nu te poți nici juca. Dacă îi dai Lego să faceți împreună, îți dă una sau două, după care ți le smulge și le aruncă. Dacă încercăm să desenăm, se plictisește, scrie pe pereți, rupe foile. Să stau să tot îi pun eu chestii la jocuri gen Montessori, sincer, nu mai am răbdare. El nu se joacă singur, doar cu noi și niciodată nu e ok, nu face nimic din ce îi arăt; dacă insist, le aruncă și sincer am ajuns în punctul în care nu mai simt să fac activități cu propriul copil, că în cel mai bun caz le face repetitiv până mi se ia, iar în cel mai rău face o criză. Știu că e copil, dar e normal să fie atât de încăpățânat încât, dacă nu e cum vrea, să facă isterii? Am văzut copii cu părinții de mână ce merg peste stradă în timp ce părinții vorbesc între ei, la telefon etc., și copilul merge după ei. Văd copii la care li se spune „nu e voie" și se îndepărtează de acel loc, văd copii ce dorm nelegănați sau cu „rugăciuni", ce merg la alții acasă și sunt încântați, ce se joacă și cu plastilina fără să o mănânce, au activități, cântă, dansează cu părinții, doar al meu e isteric și agitat. La el, dacă nu e ceva pe care să se agite, nu îi place și eu sunt obosită, am 30+ de ani și o viață grea și „hamalită" în spate, chiar încerc să fac tot ce pot, dar îmi e extrem de greu.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook