Cu totii dorim sa fim fericiti. Problema e: Exista intr-adevar fericirea? Si daca da, cum se poate ajunge la ea? Pentru dobandirea fericirii, unii filosofi antici (epicurieni, parca) au recomandat renuntarea la ambitii si iubire, intrucat, spuneau ei, nici ambitia, nici iubirea nu pot fi vreodata satisfacute pe deplin. Personal, ma indoiesc ca asta ar fi calea pe care putem ajunge la fericire. Succesul si iubirea pot fi satisfactii temporare, dar nu partiale, iar fericirea pare a izvori mai curand din exercitiul spiritului in actiune decat din orice fel de abstinenta. Voi ce parere aveti?

Mi s-a parut ca intra cel mai bine in situatie.Pacat ca n-avem in romana, o cale dubla ca in engleza, unde "mantuire" se traduce in doua feluri : "salvation", pentru conotatia religioasa si "redeeming" (cuvantul meu preferat in engleza), pentru conotatiile de celelalte tipuri. Poate din cauza ca vreau sa fiu multumit de mine imi doresc cu atat ardoare Mantuirea.Cred ca am trecut prin toate starile si anarhiile si caruselurile psihice interioare posibile si parc-as vrea sa se linisteasca putin treburile astea, sa-mi gasesc "cocioaba", sa ma asez la "casa mea" si sa-mi vad de treaba in arealul acela, daca intelegi ce vreau sa spun.Nu sunt deloc religios,ba chiar neg cu vehementa necesitatea Dumnezeului biblic,dar nu scot din calcule posibilitatea necesitatii unui crestinism primordial, bazat pe o intelegere cat mai buna a strainului, dar mai ales a ta.Mi se pare ca toti, in cazul in care nu suntem niste legume dereglate psihic/infatuate cu tot felul de greturi arianiste, avem nevoie de un fel de Mantuire a fiecaruia.