Și în final ce direcție să aleg în viață?
Mă năpădesc multe gânduri, către viitor și ceea ce ar trebui să fac acum, în prezent pentru a ajunge acolo și toate aceste ruminații mă obosesc tot mai tare.
Pentru că în final să nu știu ce vreau, ce nevoi am și ce vreau cu adevărat.

Trecând zilele până la 30 de ani, îmi trăgeam linie perioada asta ca să văd ce am în viață, ce pot spune concret că am adunat până la vârsta asta în viața mea. Și am realizat că nimic. Deci de acum înainte cum să fac să aflu ce vreau?

Trăiesc zile paradoxale între a-mi adora jobul și a-i pune foc aceluiaș job. Deci nu știu dacă aici vreau să rămân, dar știu sigur că îmi ador elevii și mi-ar fi greu să mă despart de ei.
Apoi dacă mi-aș găsi un job mai solitar, așa cum visam, mi-e teamă să nu fie și un salariu mai mic și astfel nu știu dacă mi-aș permite să trăiesc decent cu un copil + că, un job mai solitar mă gândeam că mă va sălbătici și mai tare și astfel mă va face mai greu de adaptat la viața socială, iar anxietatea socială ar crește mai mult.

Apoi întrebarea care-mi macină mintea de la 20 de ani încoa. Mai are rost să înfiez sau fac un copil la 30 de ani? Și aici apar n dileme :
Financiar am să mă descurc singură cu un copil?
Dar și dacă rămân singură pe lume, la bătrânețe, oare mă voi descurca? Adică știu că eu am fost mereu apărătoarea copiilor și a ideii că copiii trebuie făcuți doar de părinți serioși care și permite pe toate palierele vieții să fie părinți model pentru copilul lor, ca să-l crească exemplar și fără traume. Însă recunosc că trecerea către 30 de ani, începe să mă streseze că dacă voi rămâne singură pe lume, și nu pentru acum e frica, căci acum sunt întreagă și pot avea singură grijă de mine. Dar mă gândesc la bătrânețurile mele. Nu ar fi greu totuși fără copii, fără un sprijin când ești pe moarte?

Însă eu chiar nu știu ce drum să aleg în viață? Dacă să-mi trăiesc viața singură pentru totdeauna sau să devin mamă?

Nici ce drum să aleg legat de carieră și studii. Să aleg să studiez toată viața, să merg la cursuri și facultăți și să devin un șoricel de bibliotecă sau să mă mulțumesc cu jobul pe care-l am și să-mi continui viața fără a mai toci atât? Adică mă uit la piața muncii de astăzi, mulți oameni nu au joburi deci ar avea rost să-mi dedic viața studiului și aprofundării dacă oricum nu-mi voi găsi joburi în domeniile respective și voi rămâne doar cu studiile și tocitul?

Atunci ce rost mai are viața?

Băi soro… adevaru e ca nimeni nu stie ce dracu sa faca in viata. Si tu te rozi acolo ca nu stii job, copil, studii, totu’ varza in cap. Normal, ca viata nu vine cu instructiuni.
La 30 nu trebuie sa ai nimic "adunat". Ai trait, ai plins, ai rîs, ai invatat, aia e averea, nu hartii si diplome.
Cu jobu… daca-ti plac elevii, deja e ceva. Ca te enerveaza jobu e alt film, rutina omoara pe toata lumea. Job singurel… da misto uneori, da’ ai grija sa nu te izolezi prea tare ca-ti explodeaza anxietatea.
Cu copilul… nimeni nu e pregatit niciodata. Daca-l vrei, il faci Daca nu esti sigura, nu-l face de frica batrinetii, ca copilu nu e baston de sprijin.
Studiile… invata cand simti, nu te transforma in soricel ca "asa trebuie" Piata muncii oricum e praf.
Si la final… viata are rostul pe care i-l dai tu. Nu trebuie sa decizi TOT azi. Fa doar urmatoru’ pas si gata.

Eu nu sunt "soro" și primul pas îl pot face, dar cum spuneam...
Primul pas către ce?! Dacă eu nu știu ce vreau și nici ce-mi e mai bun sau de folos. Deci?!

Am nevoie de cineva să vină cu o baghetă magică și să-mi spună ce să fac. Eu una nu știu pe ce drum să o apuc

Cât de averi, nu știu tu ce vârstă aia, dar eu una da, trag linie la 30 de ani și simt că nu am nimic. Zic nimic obținut de mine, nu familia pe care o am prin faptul că m-am născut și mi s-a atribuit o familie, care și aia e monoparentală dacă stau să mă gândesc bine și cu o casă care nu e a mea, e a mamei, care dacă stau să mă gândesc bine nici a ei nu e, căci bunica încă nu a murit și e casa bunicii de fapt și de drept. Și eu conduc o Dacia pe numele mamei.
Deci?! Spune tu, ce am câștigat la 30 de ani?! Nimic
Și cum să nu mă apuce furia și depresia și dracii?!

Și acum xu copiii, mai lasă vorba asta, că am tot auzit#o peste tot, dar până la urmă dacă am face copii doar din motivele cele mai corecte sau nobile, atunci crede-mă că nici tu, nici eu, nici cei de pe TPU, nici naiba nu ar fi mai existat azi să populeze planeta. De aia am și ajuns aici, la 30 de ani fără nimic, fără copiii, căci la fel ca tine și ca voi cei de pe TPU gândeam și eu. "Nu, lasă, să fsc copil când voi fi sigură și pregătită"
Iar adevărul e că, niciodată nu ești suficient de suficient pentru a avea copii. Deci și copiii au rostul lor. Și deși nici mie, nici ție nu-ți place, însă da, uneori copilul are și rol de ajutor la bătrânețe. Până la urmă e si cursul natural al vieții, când ai fost mic ai fost crescut ok de părinți, e de datoria ta ca la bătrânețe să ai grijă de mamă-ta și de tată-tu sau mă rog, din cine a avut grijă de copil. Deci eu una îmi doresc un copil din toate motivele și cele mai neegoiste și pure, dar și dintre cele mai egoiste, ca exact să-mi fie sprijin la bătrânețe. Acum pare totul simplu pentri voi că sunteți tineri, dar ia să vedeți de la 30 de ani încolo, când te mai lasă câte una, alta că ai avea nevoie de un sprijin, și 30 tot e bobocel, dar ia să vă apuce 60-ul, 70-ul să vedeți atunci greu și asta în ideea și că îmbătrâniți normal și vă cuprinde doar bătrânețea cu reflexe întârziate și ceva dureri minore de una alta. Însă ia să mai fiți și damblagiți pe la 60, 70 de ani, să uitați ce faceți, să dați foc la casă că nu mai știți de capul vostru sau mai rău să fiți cu un handicap sau chiar imobilizați la pat la 60, 70 de ani. Atunci, să vă aud dacă acel copil mai pare de colo.