Ce inseamna "valoarea sintactica a verbului"?

Functia sintactica.
Pt verbele la moduri personale-predicat
Pt verbele la moduri nepersonale-atribut, complement, subiect
Prin metalimbaj un verb poate deveni si subiect.
Valoarea e functia sintactica.

Adica functia sintactica
daca zicea valoarea morfoligca, adica partea de vorbire...
:*:*

Adica spre exemplu: valoarea sintactica a verbului "a fi":
- auxiliar (cand ajuta la formarea unui timp gen: viitor anteror): As fi fost cu voi daca nu mergeam la bunici.
- predicativ (cand arata o existenta, formeaza predicat verbal): Mihaela e acasa.
- copulativ (cand formeaza predicat nominal): Eu sunt mereu cuminte.
- impersonal (cand nu are persoana): Era sa ploaie.

Imi cer scuze pentru celalalt raspuns! ***ce este ca parte de PROPOZITIE, nu ca parte de vorbire.

Mersi mult si scuze pentru greseala!

1. DEFINIŢIA VERBULUI
Prin verb se înţelege atât o clasă de cuvinte care exprimă acţiuni
propriu-zise, procese sau stări, cât şi fiecare dintre cuvintele acestei
clase. Cuvintele scrise cu litere cursive în propoziţiile de mai jos sunt
toate verbe:
1. Ion taie lemne.
2. Păsările cântă.
3. Frunzele îngălbenesc.
4. Nelu este cuminte.
În propoziţiile 1 şi 2 verbele exprimă acţiuni, în propoziţia 3 un
proces, iar în propoziţia 4 o stare.
Un cuvânt poate fi recunoscut ca verb, atunci când îi cunoaştem
înţelesul, dacă adăugând unul dintre pronumele eu, tu, el, noi, voi, ei
se obţine tot ceva cu înţeles. Când nu se cunoaşte înţelesul
cuvântului, se poate afla dintr-un dicţionar* atât semnificaţia lui, cât
şi dacă este verb sau nu.
În calitate de categorie gramaticală verbul este o par te de
vorbi re. Părţile de vorbire în care se clasifică cuvintele limbii
române (în funcţie de ce aspecte ale realităţii exprimă ele) sunt
verbul, substantivul, adjectivul, adverbul, pronumele, prepoziţia,
conjuncţia şi interjecţia. Mai mult, verbul face parte din grupa
părţilor de vorbire f lexibi le, pentru că are forme distincte în funcţie
de anumite categorii gramaticale, care sunt diateza, modul, timpul,
persoana, numărul, genul şi cazul. De pildă, în propoziţiile Eu cânt şi
Tu cânţi verbele cânt şi cânţi nu sunt verbe diferite (adică cuvinte care
exprimă acţiuni diferite), ci sunt forme diferite ale aceluiaşi verb, care
exprimă acţiunea de a cânta. Aceste forme, numite forme flexionare,
diferă, în exemplul dat, în funcţie de persoană: pentru persoana întâi,
eu, se foloseşte forma cânt, iar pentru persoana a doua, tu, se
foloseşte forma cânţi. Domeniul care se ocupă cu studiul formelor
flexionare se numeşte mor fologie.
2. TIPURI DE VERBE ŞI PREDICATE
Pentru a enunţa o propoziţie, adică o afirmaţie cu înţeles,
cuvintele, care sunt de diferite părţi de vorbire, se combină între ele
după anumite reguli şi îndeplinind anumite funcţii. Modul de
combinare a cuvintelor este studiat de sintaxă, iar funcţiile
17
*Prin dicţionar înţelegem orice dicţionar explicativ al limbii române.
îndeplinite de cuvinte se numesc func ţ i i sintac t i ce sau păr ţ i de
propozi ţ ie. Inventarul acestor funcţii este următorul: predicat,
subiect, complement, atribut, nume predicativ şi element predicativ
suplimentar.
Verbul îndeplineşte cu precădere funcţia de predicat, dacă este
folosit la un mod personal, adică un mod care permite adăugarea
unui pronume ca în exemplul de mai sus. Dacă pentru a îndeplini
această funcţie, un verb este folosit singur, el însuşi având un înţeles
propriu, atunci verbul se numeşte verb predi cat iv, iar funcţia
respectivă, predi cat verbal . Acesta este cazul marii majorităţi a
verbelor.
Există totuşi verbe care nu au un înţeles propriu (în nicio
împrejurare sau doar în unele) şi deci nu pot constitui singure un
predicat. Verbele de acest tip se numesc verbe nepredi cat ive şi
sunt, la rândul lor, de două feluri:
1. verbe auxi l iare, când intră în componenţa formelor verbale
compuse (după cum se va vedea în secţiunea 6.2). Verbele de acest
tip sunt a fi, a avea şi a vrea. Ele, prin participarea la alcătuirea unor
forme flexionare ale tuturor celorlalte verbe, nu au rol sintactic (de
combinare a cuvintelor), ci rol pur morfologic.
2. verbe copulat ive, când se combină cu un alt element,
obligatoriu, care dă de fapt înţelesul predicatului şi care se referă în
general la o însuşire sau stare. În această situaţie predicatul se
numeşte pr edi cat nominal , iar în cadrul acestui predicat,
elementul obligatoriu îndeplineşte funcţia de nume predi cat iv.
Verbele care pot fi copulative în anumite împrejurări sunt a fi, a
deveni (totdeauna copulativ), a rămâne, a ajunge, a ieşi, a părea, a
însemna, a se face, a se naşte, a se chema, a se numi. Iată câteva
exemple de predicate nominale: sunt vesel, am devenit doctor, rămâne
prost, aţi ajuns colonel, a ieşit inginer, pare bolnavă, înseamnă hoţie,
s-a făcut medic, s-a născut poet, mă cheamă Ana, se numeşte verb.
3. SUBIECTUL VERBULUI
Subiectul unui verb este acea parte de propoziţie care arată
persoana (om sau animal) ori lucrul care face sau suferă acţiunea
exprimată de verb sau care trece prin procesul ori starea exprimate
de acesta.
Eu mănânc un biscuit.
Primăvara înfloresc copacii.
Para este stricată.
Elevii sunt însoţiţi de profesoară.
18
Pentru a găsi subiectul unui verb se caută două lucruri.
1. Cine / ce răspunde la întrebarea privitoare la verb;
2. De care parte de propoziţie depinde forma verbului.
Pentru exemplul de mai sus întrebările care ne trimit la subiect
sunt:
– Cine mănâncă? – Eu mănânc.
– Ce înfloreşte? – Copacii înfloresc.
– Ce este stricat? – Para este stricată.
– Cine este însoţit? – Elevii sunt însoţiţi.
Se observă că, în răspuns, forma verbului s-a schimbat în
funcţie de persoana, numărul şi genul subiectului: mănâncă →
mănânc, înfloreşte → înfloresc, este stricat → este stricată, este însoţit
→ sunt însoţiţi. Această dependenţă dintre forma verbului şi subiectul
său se numeşte acord între subiect şi predicat şi ea ne confirmă că am
găsit corect subiectele propoziţiilor din exemplu.
Propoziţiile de mai sus au subiectul exprimat. Însă, în limba
română, subiectul poate fi foarte bine omis. Aceasta se întâmplă în
două împrejurări:
■ când din însăşi forma verbului se înţelege fără echivoc cine este
subiectul. Acest fapt se întâmplă în cazul formelor verbale de
persoana I şi a II-a singular şi plural, caz în care subiectul se
numeşte inc lus.
■ când subiectul se poate deduce din context, fiind acelaşi cu
subiectul unei propoziţii anterioare sau ulterioare. Fie textul Ion
pleacă. A mai plecat şi altă dată. În a doua propoziţie se subînţelege
că subiectul este tot Ion. În aceste situaţii subiectul se numeşte
subînţeles.
Este de notat că pentru construcţii ca a-i fi cald (dor, foame, frig,
sete, milă, ruşine etc.) sau pentru verbe sau locuţiuni verbale
impersonale ca a i se cuveni, a-i părea bine sau rău, a trebui, se poate
vorbi de un aşa-numit subiect logi c sau psihologi c , pentru că
persoana desemnată prin pronumele personal în dativ este cea care
se află în starea exprimată de verb. Totuşi subiectul logic nu este şi
subiect gramatical (care, după cum ştim, este în nominativ), ci este
de fapt complementul indirect în dativ al verbului. De aceea între
subiectul logic şi verb nu se stabilesc relaţii de acord.
4. COMPLEMENTELE VERBULUI
4.1 Complemente obligatorii: directe şi indirecte
Unele verbe cer obligatoriu anumite completări pentru a se putea
înţelege acţiunea, procesul sau starea exprimată de ele. Altfel spus,
au nevoie de anumite elemente (cuvinte) care să le complinească
19
sensul. Aceste elemente îndeplinesc funcţia de complemente. După
forma pe care o au, complementele obligatorii ale verbelor pot fi
di rec te, dacă sunt la forma de acuzativ, sau indi rec te, dacă sunt
la forma de dativ sau sunt însoţite de o prepoziţie.
De pildă, dacă un copil îi spune mamei sale „– Am stricat", mama
va vrea neapărat să ştie CE a stricat copilul pentru a înţelege faptul
relatat de acesta. Dacă copilul spune „– Am stricat televizorul" sau,
mai puţin grav, „– Am stricat jucăria", mama va fi mulţumită (din
punct de vedere gramatical!) pentru că a înţeles despre ce e vorba. În
aceste exemple, televizorul, respectiv jucăria, sunt complementele
directe ale verbului a strica. Tot aşa, dacă cineva îi spune prietenei
sale „– M-am întâlnit" şi se opreşte, riscă să-şi enerveze prietena dacă
nu adaugă CU CINE. Dacă spune „ – M-am întâlnit cu mama", atunci
cu mama este complementul indirect (pentru că este însoţit de
prepoziţia cu) al verbului a se întâlni. Pe de altă parte, în propoziţia
El oferă flori trecătorilor, flori este complementul direct (pentru că are
forma de acuzativ), iar trecătorilor este complementul indirect (pentru
că are forma de dativ) al verbului a oferi.
Este de reţinut că necesitatea ca un verb să fie însoţit de unul
sau mai multe complemente obligatorii este impusă de înţelesul său
şi este cunoscută încă de la nivelul lexiconului. Cu alte cuvinte, în
dicţionar este scris dacă un verb are nevoie de compliniri, prin
precizarea clasei lexico-gramaticale din care face parte şi despre care
vom discuta puţin mai jos.
4.2 Complementul de agent
Complementul de agent este partea de propoziţie (sau funcţia
sintactică) care arată DE CĂTRE CINE este făcută acţiunea suferită de
subiectul propoziţiei. În exemplele de mai jos,
Elevii sunt însoţiţi de profesoară.
Notarea elevului se face de o comisie.
Asta se poate vedea de către oricine.
elementele de profesoară, de o comisie, respectiv de către oricine sunt
toate complemente de agent.
Marca inconfundabilă a complementului de agent este prepoziţia
compusă de către, însă aceasta nu se foloseşte decât pentru
persoane, nume de colectivităţi de persoane (inclusiv instituţii sau
ţări). Fără restricţii este folosită prepoziţia de, care are, în schimb,
dezavantajul de a fi ambiguă. Spre exemplu, în propoziţia Multe vorbe
bune au fost spuse de tine de nenumărate persoane nu se poate stabili
care este complementul de agent: de tine sau de (nenumărate)
persoane. De aceea este preferabilă, pentru claritatea exprimării,
20
utilizarea unor prepoziţii neambigue. De exemplu, prin înlocuirea
prepoziţiei de cu marca complementului de agent de către se obţine
fie Multe vorbe bune au fost spuse de către tine de nenumărate
persoane, fie Multe vorbe bune au fost spuse de tine de către nenumărate
persoane.
4.3 Complemente circumstanţiale
Complementele c i r cumstanţ iale sunt adăugiri neobligatorii la
înţelesul verbului. Ele sunt exprimate prin elemente care precizează
„circumstanţele" acţiunii înfăţişate de verb, referitoare la loc, timp,
mod, scop şi altele. De pildă, copilul din exemplul dat mai devreme
poate spune „– Am stricat jucăria ieri", caz în care elementul ieri
precizează CÂND a stricat copilul jucăria şi este, prin urmare, un
complement (circumstanţial) de timp. Sau poate spune „– Am stricat
jucăria în grădină", elementul în grădină, precizând UNDE a stricat-o,
este un complement de loc, sau, la fel de bine, „– Am stricat jucăria
de tot", caz în care de tot este un complement de mod pentru că arată
CUM a stricat jucăria.
O problemă frecventă în analizarea unei propoziţii este cum
deosebim care element este subiect şi care este un complement al
verbului. Această problemă se ridică din pricina faptului că forma de
nominativ şi cea de acuzativ ale unui substantiv sunt identice. Iată
câteva criterii.
■ Subiectul se acordă în persoană şi număr (ca şi în gen, în
unele cazuri) cu predicatul. Fie propoziţiile:
a. Primăvara înfloresc copacii.
b. Primăvara înfloreşte copacii.
În exemplul de la a., subiectul este copacii pentru că are
numărul plural ca şi verbul înfloresc, deci se acordă în număr cu
predicatul, pe când primăvara este doar complement circumstanţial
de timp. În schimb, în propoziţia de la b., subiectul este primăvara,
pentru că se acordă în număr, de data asta la singular, cu predicatul
înfloreşte, iar copacii este complement direct.
■ Subiectul nu este niciodată dublat pe lângă verb de un
pronume personal neaccentuat (care nu trebuie confundat cu
pronumele reflexiv). Fie propoziţiile de mai jos:
a. Un exemplu îl reprezintă poezia.
b. Cartea o vrea copilul.
Pronumele îl, din propoziţia a., se referă la un exemplu (cu care
se acordă în gen şi număr), ceea ce face ca acesta să fie complement
direct, iar poezia subiect. În schimb, la b., pronumele neaccentuat o
se referă la cartea, ceea ce exclude ca acest cuvânt să fie subiectul
21
propoziţiei, acesta rămânând să fie copilul, iar cartea este
complement direct.
■ Dintre un element articulat şi unul nearticulat, cel articulat
este subiectul. În exemplul Atacă şobolani pisicile subiectul este
pisicile, iar şobolani este complement direct.
■ Subiectul este aşezat la începutul propoziţiei, ca în Lăcomia
pierde omenia.
■ Subiectul poate fi subliniat prin intonaţie. De pildă, în
propoziţia De obicei îşi ajută părinţii copiii, dacă părinţii este accentuat
prin intonaţie, atunci este subiect.
5. CLASE LEXICO-GRAMATICALE
În funcţie de tipurile de complemente obligatorii pe care le pot
lua, verbele se împart în următoarele clase lexico-gramaticale: verbe
t r anz i t i v e , verbe int r anz i t i v e , verbe r e f l e x i v e şi verbe
impersonale. Este de menţionat că un verb îşi poate schimba
clasa lexico-gramaticală de la un sens la altul.
5.1 Verbe tranzitive
Verbele t ranz i t ive sunt verbele care exprimă acţiuni ce afectează
sau au ca rezultat o altă persoană sau lucru decât subiectul şi
de aceea necesită un complement direct, exprimat printr-un
substantiv sau pronume în cazul acuzativ: „Ion spune poveşti",
„Hamsterii nu beau apă".
Există unele verbe tranzitive care în anumite situaţii pot fi
folosite fără a fi însoţite de un complement direct, de exemplu
Desenează frumos sau Bea prea mult. Se spune că în aceste situaţii
ele sunt folosite în mod absolut, anume când interesează mai mult
acţiunea în sine decât obiectul lor direct. Verbele respective sunt
considerate în continuare tranzitive prin simplul fapt că şi în aceste
situaţii au capacitatea de a primi un complement direct, fără să li se
modifice înţelesul, putându-se spune prea bine Desenează frumos cai
sau Bea răcoritoare prea mult.
Ca metodă de test, un verb este tranzitiv dacă, pe lângă un
subiect, i se poate adăuga cuvântul ceva: el strică ceva, el desenează
ceva, el bea ceva.
Există verbe tranzitive, care pe lângă complementul direct au
nevoie şi de alte complemente, mai precis, de complemente indirecte.
Aceste complemente pot fi exprimate printr-un substantiv sau
pronume în cazul dativ: „Dă mâncare pisicii", „Transmit salutări
colegilor", sau printr-un substantiv sau pronume precedat de o
prepoziţie „Dă mâncare la pisică", „Fereşte copilul de ţânţari".
22
5.2 Verbe intranzitive
Verbele int ranz i t ive sunt acele verbe care nu pot primi
complemente directe. De exemplu, dacă spun „Eu plâng" sau „Eu
merg" nu pot spune şi „Eu plâng ceva" sau „Eu merg ceva", prin
urmare verbele a plânge şi a merge sunt intranzitive.
Acest tip de verbe este foarte cuprinzător. El înglobează atât
verbele care nu au nevoie decât de subiect ca să-şi complinească
sensul – cum sunt cele deja menţionate, cât şi verbele care cer unul
sau mai multe complemente indirecte: „Recurg la lege", „Îi amintesc
profesorului de lucrare".
5.3 Verbe reflexive
Definiţia cea mai generală pentru acest tip de verbe este
următoarea: verbele reflexive sunt verbele însoţite de un pronume
reflexiv (a cărui persoană coincide cu cea a subiectului) neaccentuat,
în acuzativ sau în dativ, de pildă a se afla sau a-şi aminti.
Prezenţa pronumelui reflexiv pe lângă verb poate avea mai multe
justificări, prezentate în ceea ce urmează.
1. Pronumele reflexiv este obligatoriu pentru un verb sau pentru
un sens al lui. Spre exemplu, verbele a se căi, a se întâmpla, a se
preta sau a-şi aroga, a-şi asuma, a-şi însuşi apar întotdeauna cu
acest tip de pronume, pe când verbe precum a se afla, a se duce, a
se îndura, a se uita cer obligatoriu pronumele doar pentru un anumit
sens (uneori foarte diferit de sensul de bază) al verbelor a afla, a duce,
a îndura şi, respectiv, a uita. În această situaţie verbul sau sensul
respectiv este marcat în dicţionar ca fiind reflexiv (înţelegându-se
doar reflexiv). Verbele de acest tip se numesc ref lexiv-dinami ce.
2. Pronumele reflexiv poate exprima faptul că într-un anumit
context subiectul coincide cu complementul direct sau indirect al
verbului: mă îmbrac, îmi amintesc. Că această situaţie depinde de
context, se vede prin aceea că pentru alte contexte se poate schimba
pronumele reflexiv într-unul personal: îl îmbrac, îţi amintesc. În
dicţionar posibilitatea ca acţiunea să se răsfrângă asupra subiectului
este dublu marcată, anume prin specificaţia de verb tranzitiv şi
reflexiv. Aceste verbe se numesc şi ref lexiv-obiec t ive. Unele verbe
exprimă la plural acţiuni reciproce, ca în exemplele Ne salutăm
respectuos sau Îşi dau palme. Acestea reprezintă o variantă a verbelor
reflexiv-obiective şi se numesc ref lexiv- rec iproce.
Oarecum contextual apare pronumele reflexiv şi pe lângă verbele
care denotă o transformare, un proces, o schimbare de stare cum
sunt a se îmbolnăvi, a se înroşi, a se sătura. Ele pot avea şi
corespondente tranzitive (l-am îmbolnăvit de nervi, înroşesc ouă, a
23
săturat copiii). De remarcat este faptul că aceste verbe reflexive au
sensul puţin modificat faţă de cel tranzitiv prin aceea că subiectul nu
este propriu-zis agentul unei acţiuni care se răsfrânge asupra
propriei persoane, ci este mai degrabă experimentatorul ei, prin
aceea că experimentează, suportă un proces. Aceste verbe se numesc
ref lexiv-event ive.
Următoarele două situaţii nu mai privesc verbele din punct de
vedere lexical, ci din punctul de vedere al utilizării lor reflexive.
Aceasta se referă la faptul că un verb care nu este trecut în dicţionar
ca reflexiv poate avea o asemenea utilizare în următoarele două
împrejurări. Ambele presupun folosirea pronumelui reflexiv la cazul
acuzativ.
3. Verbele tranzitive pot fi folosite cu pronume reflexiv şi cu
înţeles pasiv, adică subiectul suportă acţiunea făcută de altcineva.
De pildă, din propoziţia Biserica satului se vede de departe se înţelege
că biserica satului este văzută de către oricine de departe sau că orice
călător vede biserica de departe. În aceeaşi situaţie se înscriu şi
exemplele M-am născut la ţară, Nu se vând băuturi minorilor sau
Spectacolul se joacă astă-seară. Când sunt utilizate în acest fel
verbele se numesc r e f l e x i v - p a s i v e .
4. Atât verbele tranzitive, cât şi cele intranzitive pot fi folosite cu
valoare impersonală, adică fără subiect, caz în care pronumele
reflexiv este întotdeauna la persoana a III-a singular: Se mănâncă
bine aici, Se merge greu pe zăpadă, Se aşteaptă mult. Verbele se
numesc în aceste contexte ref lexiv- impersonale.
În sfârşit trebuie să notăm că există situaţii în care pronumele
reflexiv, întotdeauna la cazul dativ, nu se referă la subiect, ci la
complementul direct sau indirect al verbului. În această împrejurare
pronumele are valoare posesivă, el putând fi înlocuit printr-un
adjectiv posesiv pe lângă complementul determinat. De pildă, în
exemplul Îşi uită des ochelarii, îşi indică faptul că e vorba de ochelarii
săi. Dacă ar fi vorba de ochelarii altcuiva s-ar spune Îi uită des
ochelarii (adică uită des ochelarii lui/ei), caz în care, după cum se
observă, nu mai avem de a face cu un pronume reflexiv. Aşadar, când
pronumele reflexiv se referă la un complement, verbul propriu-zis nu
este reflexiv.
O altă situaţie în care prezenţa pronumelui reflexiv nu face ca
verbul însuşi să fie reflexiv priveşte verbul a putea. Acest verb preia
pronumele reflexiv de la verbul care îi este complement direct. Spre
exemplu, în El se poate duce acasă, pronumele reflexiv provine de la
verbul a se duce, verbul a putea nefiind el însuşi reflexiv.
24
5.4 Verbe impersonale
Verbele impersonale sunt acele verbe (sau doar unele sensuri
ale lor) cărora nu li se poate preciza un subiect concret (animat,
inanimat sau concept abstract). Cel mult, verbele impersonale pot
primi în loc de subiect o propoziţie (numită propoziţie subiec t ivă).
Aceste verbe intră în grupa mai mare a verbelor unipersonale,
prin aceea că au forme doar pentru persoana a treia singular sau a
treia singular şi plural.
Verbele tipic impersonale sunt cele care exprimă fenomene
naturale sau meteorologice: a ploua, a ninge, a burniţa etc. (Acestea
îşi pierd caracterul impersonal dacă sunt folosite metaforic: L-am
fulgerat cu privirea).
Există verbe folosite impersonal în construcţii care exclud
exprimarea unui subiect în nominativ: îmi place de tine (neliterar), mi
s-a urât de atâta învăţat, se lasă cu dans, i s-a făcut de bătaie.
Bine reprezentate în limbă sunt şi verbele impersonale care
admit o subiectivă, la anumite sensuri ale lor sau în anumite
construcţii. Iată câteva exemple: a trebui: Trebuie să plecăm; a părea:
Îmi pare bine că pleci; a merita: Merită să încerci; a se cădea: Nu se
cade să spui asta; a-i veni: Îmi vine să râd; a urma („a fi iminent"):
Urmează să vină; a rămâne („a fi de făcut în viitor"): Rămâne să-mi
scrii; a fi („a fi pe punctul"): Era să greşim; a fi („a trebui"): Când e să
se întâmple.
Marea majoritate a verbelor impersonale sunt intranzitive.
Totuşi, unele pot fi şi tranzitive, prin aceea că pot primi un
complement direct: Ne plouă, Îl ninge pe Grivei.
6. MORFOLOGIA VERBULUI
6.1 Structura morfologică a verbului
Structura morfologică a unui cuvânt se referă la părţile
componente ale acestuia. Totalitatea formelor flexionare ale unui
cuvânt flexibil formează o paradigmă, iar procedura de obţinere a
paradigmei unui cuvânt se numeşte conjugare, în cazul verbelor, şi
dec l inare, în cazul celorlalte părţi de vorbire flexibile.
Formele flexionare au, în raport cu întreaga paradigmă, părţi
constante şi părţi variabile. Pe de altă parte, părţile pot avea
semnificaţie lexicală (dacă contribuie la înţelesul cuvântului) sau
gramaticală (dacă se referă la categorii gramaticale, precum
persoană, număr, gen, caz etc.). Părţile lexicale sunt totdeauna
constante în flexiunea unui cuvânt.
25