Daca a fost consimtita in mod liber are valoare si morala si sacra. Cea mai buna definitie pe care am gasit-o pana acum e ca dragostea inseamna sa ramai lângă cuvântul pe care ti l-ai dat.
Da, dar aici discuția este din punct de vedere religios. Sigur că doi oameni pot alege ceea ce este mai bine pentru ei, fără să fie constrânși de religie. Dacă mă întrebi, pe aceia i-aș numi oameni de bună-credință, pentru că nu trăiesc după niște reguli impuse de religie, ci își urmează sufletul și inima.
Se cam contrazice întrebarea ta. Deci cei doi oameni se iubesc cu adevărat, dar după zici că unul dintre ei este prins într-o căsătorie lipsită de iubire.
Nu se contrazice deloc. Expune o situație complicată, în care căsătoria formală devine o sursă profundă de suferință pentru două persoane implicate emoțional, tocmai pentru că este considerată sacră, deși sacralitatea ei nu mai are valoare în lipsa unei iubiri autentice.
Este mult mai grav dacă sânt și copii mici la mijlocul celor doi căsătoriți ei vor suferi cu Adevărat lipsa amânduror părinți.
Eu cred că e mult mai imatur să rămâi într-o relație în care iubirea nu există și să te complaci cu ideea că îi face bine copilului, pentru că el simte oricum când doi oameni se iubesc cu adevărat și, mai ales, când această iubire lipsește. Deci nu știu cum ar fi ajutați psihic și moral de faptul că părinții rămân împreună. Ca să nu mai spunem că aceștia le pot insufla ideea că așa trebuie să arate o relație.
Dar cel mai important este că atât tu, cât și partenerul tău veți fi nevoiți să trăiți în ipocrizie, minciună și, inevitabil, durere, cu gândul că astfel copilul va fi bine, când de fapt nu va fi. Iar asta pentru că unul va sta cu gândul la altcineva, iar celălalt se va simți neglijat emoțional.
În final, această decizie de a rămâne împreună aduce suferință întregii familii.