Ca sa parafrazez un vechi verset biblic, oare duminica a fost creata pentru om, sau omul pentru duminica? Cand este Duminica pentru voi?

Eu cred ca duminica a fost creata special pentru om si pentru mine este atunci cand ma odihmesc atat fizic cat si spiritual.

Sufletele doritoare de mântuire prin trăirea şi cunoaşterea adevărului dumnezeiesc, întreabă: Care este ziua a şaptea pe care bunul Dumnezeu a binecuvântat-o ca zi de sărbătoare şi repaus săptămânal?

Răspunsul la această importantă întrebare îl găsim scris limpede, precis şi clar în Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, care spune că ziua a şaptea a săptămânii aleasă, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu ca zi de sărbătoare şi odihnă săptămânală pentru întreaga omenire este sâmbăta. Intr-adevăr, în textul original ebraic (limba în care Dumnezeu a scris cu degetul Său Legea morală a celor zece porunci), ziua a şaptea a săptămânii este numită „Sabat" care înseamnă „odihnă". Aceste trei cuvinte: Sabat, sâmbătă şi odihnă, au una şi aceeaşi semnificaţie atunci când este vorba despre ziua a şaptea a săptămânii, ca zi de sărbătoare. Aşa se face că unii traducători ai Bibliei au tradus textul original al poruncii a patra din Decalog cu: Sabat, ziua de odihnă, sâmbătă.

In Biblia română, traducerea de Iaşi (1874), precum şi în traducerea de Dr. Nitzulescu (ediţia din 1911), textul poruncii a patra sună aşa: „Adu-ţi aminte de ziua sSabatului, ca să o sfinţeşti pe ea! Şase zile vei lucra, şi-ţi vei face toate lucrurile tale. Dar ziua a şaptea e Sabatul Domnului Dumnezeului tău." (II Moise 20:8–11).

In Biblia română, traducerea Sinodală (1914), textul poruncii a patra a fost tradus aşa: „Adu-ţi aminte de ziua Sâmbetei ca să o sfinţeşti pe ea. Şase zile lucrează şi fă toate lucrurile tale. Iar ziua a şaptea este Sâmbăta Domnului Dumnezeului tău." (Eşirea 20:8–11).

In traducerea Bibliei de către preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Galaction, ediţia română (1938), traducere după textele originale ebraice şi greceşti, ziua a şaptea din porunca a patra a fost tradusă de asemenea cu sâmbătă. în această Biblie, toate textele, atât din Vechiul cât şi din Noul Testament care vorbesc despre ziua a şaptea, au fost traduse cu sâmbătă. Acesta este adevărul dumnezeiesc de care nimeni nu are vreun motiv să se îndoiască. Ziua a şaptea a săptămânii, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu ca zi de sărbătoare şi repaus săptămânal, aşa cum Dumnezeu a ordonat în porunca Sa cea sfântă, este sâmbăta. A gândi, a crede şi a spune altfel, înseamnă a denatura adevărul dumnezeiesc. Adevărul lui Dumnezeu trebuie primit, crezut şi pus în practică aşa cum este el, dacă dorim să fim cu adevărat copii ascultători ai lui Dumnezeu şi să fim plăcuţi Lui.

Nu ştim de ce Dumnezeu n-a pus nume la celelalte şase zile de lucru ale săptămânii! în Sfânta Scriptură sunt amintite doar cu: „ziua întâi, a doua, a treia, a patra, a cincea", iar „ziua a şasea a săptămânii" se mai numeşte şi „ziua de pregătire" (în vederea serbării zilei de odihnă). Sărbătoarea săptămânală, ziua a şaptea, se numeşte sâmbăta, sau ziua Sabatului!" (Genesa 1:5, 8, 13, 19, 23, 31; Exodul 16:23; Luca 23:54–56).

Zilele calendarului săptămânal ar trebui aranjate în această ordine biblică:


Zilele lucratoare de la creatiune Ziua de odihna
1 2 3 4 5 6 7
Duminica Luni Marti Miercuri Joi Vineri Sambata

Denumirea zilelor săptămânii (în afară de ziua a şaptea — sâmbăta), s-a făcut de către neamurile păgâne. Denumirea lor corespunde cu numele planetelor şi zeilor la care s-au închinat şi au slujit popoarele care n-au cunoscut pe viul şi adevăratul Dumnezeu (vezi explicaţia la pag. 47). De aceea, este bine să cercetăm perseverent adevărul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi şi să-l trăim, devenind în felul acesta copii supuşi şi ascultători ai lui Dumnezeu.
Înlocuirea zilei Domnului cu ziua soarelui(diez solis,duminica)

Studiind Sfânta Scriptură (singura regulă infailibilă în ce priveşte dreptarul credinţei creştine), am putut vedea că adevărata zi de sărbătoare săptămânală instituită, aleasă, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu de la Creaţiune, şi respectată ca zi de sărbătoare de sfinţii profeţi, de Domnul Hristos, de sfinţii Săi apostoli după înviere şi de primii credincioşi creştini din Biserica creştină apostolică de la început, a fost ziua Domnului, ziua a şaptea a săptămânii, sâmbăta.

Cum se face însă că aşa-numitele biserici creştine din zilele noastre nu ţin ca sărbătoare săptămânală ziua a şaptea, sâmbăta, ci ţin duminica?

De când se serbează duminica drept zi de sărbătoare în Biserica creştină şi cine a instituit-o?

Dovezile despre respectarea duminicii nu se pot găsi în Sfintele Scripturi, aşa cum vedem că se găsesc despre ziua a şaptea, sâmbăta, ca zi de sărbătoare. Şi nu se găsesc pentru că nu există! Cuvântul „duminică", nu stă scris nicăieri în Sfânta Scriptură. Numele acesta a fost dat mai târziu zilei întâi a săptămânii, ţinută de biserica romană ca zi de sărbătoare în onoarea soarelui (dies solis). De aceea, dovezile despre duminică, ca zi de sărbătoare creştină (cum pretind unii că ar fi), trebuie căutate în alte scrieri, nu în Sfintele Scripturi.

Din istoria bisericească aflăm că până pe la anii 300 d. Hr., credincioşii Bisericii creştine au avut de îndurat o mulţime de greutăţi şi suferinţe pentru credinţă din partea conducătorilor bisericii romane, care în acelaşi timp era şi Biserică de Stat în Imperiul roman. Imperatorul roman era totodată şi capul Bisericii („Pontifex maximus"). Imperatori, cum ar fi: Nero (54–68), Traian (98–117), Marcu Aureliu (161–180), Septimiu Sever (193–211), Deciu Traian (249–251), Galeriu (251–253), au dat decrete aspre contra creştinilor de pe vremea lor.

Decretele lor erau însoţite de sancţiuni severe contra acelora care nu se supuneau şi contraveneau lor. Ele prevedeau:
1. Oprirea propovăduirii Evangheliei în popor.
2. Oprirea trecerii credincioşilor de la religia păgână romană, la religia Bisericii creştine.
3. Readucerea în Biserica romană a celor care au trecut la Biserica creştină.
4. Cei ce nu se supuneau, contravenind ordinului dat, erau aspru sancţionaţi prin: oprirea cu desăvârşire a exercitării cultului creştin, închiderea caselor lor de rugăciune, confiscarea averilor credincioşilor creştini, trimiterea lor în exil, aruncarea lor în închisoare şi în cele din urmă condamnarea lor la moarte prin chinurile cele mai înfricoşătoare.
Mii de credincioşi creştini au suferit însă moartea de martir cu un curaj care a uimit chiar pe prigonitori, care văzând statornicia creştinilor, din prigonitori deveneau creştini. Credincioşii creştini sufereau cu bucurie moartea de martir.
S-au găsit însă printre ei şi dintre aceia care, de frica chinurilor înfricoşătoare, renunţau la credinţa lor. Pe aceştia, obştea creştină îi considera renegaţi şi căzuţi de la credinţă, şi nu-i mai reprimea decât după ce dădeau dovadă de o sinceră pocăinţă.

Măsurile de constrângere a credinţei nu numai că n-au distrus creştinismul, dar l-au întărit, l-au purificat şi au contribuit la răspândirea lui, căci în locul unuia care murea ca martir veneau alţii, cu zecile şi sutele.

In cele din urmă, imperatorii văzând că prin constrângere nu se poate distruge creştinismul, au căutat o altă soluţie, aflată la polul opus. Astfel, prin metode blânde, prin compromis, au început să unească Biserica creştină cu Biserica romană (Biserica de Stat), vrând să facă astfel din cele două biserici una singură. La început, planul acesta a eşuat, pentru că creştinii doreau să rămână ca Biserică organizată aparte, liberă şi independentă, având drept Cap şi Conducător pe Isus, aşa cum ei primiseră de la Sfinţii apostoli ai Domnului. Mai târziu însă, planul acesta s-a realizat sub domnia imperatorului Constantin, care în anul 313 a dat un decret în favoarea creştinilor. (Extrase din Istoria Bisericii de Calist I. Botoşăneanu, Buc. 1913, pag. 25–27).


Si apoi...primii crestini au fost apostolii si femeile care L-au insotit pe ISUS, in cursul vietii. Cum de "nu stiau" ei de o schimbare ATAT DE IMPORTANTA ?!?!
Ca Biblia relateaza ca, femeile AU ABANDONAT PANA SI IMBALSAMAREA TRUPULUI LUI ISUS, PENTRU CA INTRASERA IN SABAT SI..."S-AU DUS SA SE ODIHNEASCA DUPA LEGE"!
Pazirea sabatului era asa de importanta - ATENTIE ! VORBIM DE PRIMII CRESTINI! - ca au lasat pe planul doi pana si imbalsamarea lui ISUS !
S-au reintors "in prima zi a saptamanii" (ei NU CUNOSTEAU O ALTA DENUMIRE A ACESTEI ZILE !), cand nu au mai gasit trupul lui Isus, care inviase.
"...s-au intors si au pregatit miresme si miruri. Apoi, in ziua Sabatului, s-au odihnit, dupa Lege."(LUCA 23:560
"In ziua intai a saptamanii, femeile acestea, si altele impreuna cu ele, au venit la mormant dis de dimineata si au adus miresmele, pe care le pregaqtisera." (LUCA 24;1)

Pentri cei ce nu cunosc: in Biblie, o zi incepe la apusul soarelui si se termina la apusul urmator) (vezi GENESA 1:4-13)





Dumnezeu pretinde în porunca Sa cea sfântă astfel: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca să o sfinţeşti pe ea." (Biblia, trad. de Dr. N. Nitzulescu, 1911). „Adu-ţi aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfinţeşti pe ea." (Biblia trad. Sf. Sinod 1914 şi cea tradusă de preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Galaction, tradusă după textele originale ebraice şi greceşti, 1938). Ziua de odihnă poruncită de Dumnezeu în porunca a patra, este numită „Sabat, ziua de odihnă, Sâmbăta". Aşa că orice text, din Vechiul sau Noul Testament, care vorbeşte despre ziua de odihnă – ziua a şaptea – se traduce din originalul ebraic sau grecesc cu sâmbătă. Acesta este un adevăr clar, asupra căruia nimeni nu trebuie să aibă nici o îndoială!

Ziua de odihnă despre care vorbeşte Dumnezeu la începutul poruncii Sale („Adu-ţi aminte"), este ziua a şaptea, sâmbăta, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o, atunci când El a făcut cerul şi pământul. (Genesa 2:2–3). Deci porunca lui Dumnezeu cu privire la Sabat nu datează de la darea Legii pe muntele Sinai, Lege scrisă cu degetul lui Dumnezeu (Exodul 31:18), căci ziua a şaptea, sâmbăta, era ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu încă de la creaţiune. în porunca Sa, Dumnezeu a amintit-o doar, zicând: „Adu‑ţi aminte de ziua de odihnă, ziua Sabatului, ca să o sfinţeşti pe ea." Dumnezeu Se referă la ziua sfinţită şi binecuvântată de El încă de atunci de când au început zilele omenirii pe pământ. El cere poporului Său, să-şi amintească de ziua pe care El a binecuvântat-o şi sfinţit‑o, pentru ca şi ei, la rândul lor, să o sfinţească aşa cum cere Dumnezeu.

„Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău."

Dumnezeu ne-a rezervat prin poruncă şase zile de lucru. Şase zile pe săptămână de lucru, nu cinci, nici şapte, ci şase. în aceste zile, să ne facem lucrările noastre, în interesul nostru personal. Munca cinsită este o binecuvântare pentru om. „Oriunde se munceşte este şi câştig, dar oriunde numai se vorbeşte este lipsă." (Proverbele 14:23). „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce", spunea Pavel în 2 Tesaloniceni 3:10. Şase zile de lucru sunt pentru noi.

„Dar ziua a şaptea", a zis Dumnezeu, „este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău".

Sâmbăta nu mai este ziua noastră, în care să muncim, urmărindu-ne interesele, ca în cele şase zile de lucru, ci este ziua Domnului Dumnezeu. Cei care cred cu adevărat în Domnul Dumnezeu, îl iubesc, îl ascultă şi fac aşa cum spune Domnul Dumnezeu.

Domnul Dumnezeu continuă:

„Să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta."

Dumnezeu ne porunceşte să nu facem nici o lucrare în ziua Lui, lucrare pe care o facem în celelalte şase zile. Ziua Domnului Dumnezeului nostru nu trebuie să fie întrebuinţată lucrând pentru câştigul nostru personal. Domnul Se adresează mai întâi părinţilor: tatălui şi mamei. Nimeni din familie nu trebuie să lucreze în ziua Domnului: nici tata, nici mama, nici fiul, nici fiica, nici robul, nici roaba, nici străinul din casa noastră. Toţi sunt datori în faţa lui Dumnezeu să se odihnească şi să nu lucreze în ziua a şaptea, sâmbăta. Aşa porunceşte Domnul! Toţi membrii familiei şi toţi care în vreun fel oarecare sunt în slujba familiei noastre, fie servitori sau servitoare şi chiar străinii în slujba noastră, să se odihnească în ziua Domnului. Porunca trebuie ţinută în orice anotimp al anului. (Exodul 34:21). Cineva ar putea obiecta: „Bine, dar porunca e prea grea, cine poate s-o ţină întocmai aşa?" Să nu spunem asta! Dumnezeu nu ne cere niciodată ceva prea greu de îndeplinit! Sfântul Ioan scrie: „Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele". (1 Ioan 5:2–3). El, care a dat porunca cu privire la Sabat, Se va îngriji să ne dea şi ajutorul Său ca s-o putem păstra. Lucrul important e să voim, să încercăm şi să ascultăm… Să facem tot ce putem. De rest, se îngrijeşte Dumnezeu. Mântuirea este personală. Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după fapta Sa. (2 Corinteni 5:10). Se întâmplă câteodată în unele familii aşa cum a spus Domnul Isus, ca cei care primesc învăţăturile Lui şi ţin poruncile Domnului, să aibă de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lor. Dar noi trebuie să ascultăm şi să iubim pe Domnul mai mult decât pe oricine. (Matei 10:32–39). Ce bine ar fi dacă toţi ar crede, ar asculta şi ar face ce zice Dumnezeu! Dar nu toţi înţeleg la fel! însă cei cu adevărat credincioşi sunt datori să fie un bun exemplu şi o lumină pentru cei necredincioşi, fie în familia lor, fie în Comunitatea din care ei fac parte. (Luca 12:49–53; Matei 5:14–16).

Potrivit exemplului dat nouă de Domnul Hristos, în ziua Sabatului se cuvine însă să facem bine acelora care sunt în suferinţe, în necazuri sau bolnavi. îngrijirea de cei bolnavi nu constituie călcare de Sabat. Domnul Isus ne-a dat cel mai bun exemplu în respectarea Sabatului.

Dumnezeu arată şi motivul pentru care noi nu trebuie să lucrăm sâmbăta. El zice:

„Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, marea şi toate câte sunt, iar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o".(Exodul 20:8–11).

Dumnezeu a lucrat la facerea cerurilor şi a pământului timp de 6 zile. A început în ziua întâi – duminica şi a terminat în ziua a şasea – vinerea. (Genesa 1:1–31). El ne spune să facem şi noi, copiii Lui aşa cum a făcut El. Să începem lucrul în ziua întâi şi să-l terminăm în ziua a şasea. în tot cursul săptămânii trebuie să avem în minte porunca lui Dumnezeu (împreună cu celelalte nouă), de a serba ziua Domnului la timpul ei.

Ziua a şasea a săptămânii – vineri – se numeşte şi Ziua Pregătirii. în ziua aceasta trebuie făcute toate pregătirile pentru serbarea zilei a şaptea, sâmbăta. „Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert, şi păstraţi până a doua zi dimineaţa." (Exodul 16:23).
Potrivit Scripturii, ziua începe o dată cu apusul soarelui şi se termină tot la apusul soarelui. „Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă… din seara zilei … până în seara următoare să prăznuiţi Sabatul vostru". (Leviticul 23:32).
Aşa cum Dumnezeu şi-a terminat lucrarea în ziua a şasea a săptămânii, să ne-o terminăm şi noi. La începerea zilei a şaptea, o dată cu apusul soarelui, Dumnezeu Şi-a rostit prin Cuvântul Său binecuvântarea şi sfinţirea Sa asupra acestei zile. Acelaşi cuvânt dumnezeiesc, prin care toate s-au făcut şi se menţin până în ziua de azi, a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea! Ziua a şaptea, sâmbăta, de la începutul şi până la sfârşitul ei, e un timp sfinţit şi binecuvântat de Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu planează asupra acestei zile sfinte. Este deci o zi cu totul deosebită de celelalte şase zile. Este ziua de odihnă a Domnului. Dumnezeu însuşi a binecuvântat‑o şi a sfinţit-o. (Genesa 2:2–3).

De aceea, noi oamenii suntem datori faţă de Dumnezeu, Creatorul nostru şi faţă de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – Domnul Sabatului – să sfinţim şi să deosebim ziua a şaptea, sâmbăta, pe care Dumnezeu prin Isus Hristos şi Duhul Său, a binecuvântat-o şi a sfinţit-o la creaţiune.

Adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu serbează Ziua Domnului cu sfinţenie şi odihnă sfântă, dar nu dorm în trândăvie. în Ziua Domnului, Dumnezeu a pregătit o hrană duhovnicească pentru copiii Lui, pentru poporul Său. în ziua Sabatului ei se adună la fel cum se adunau primii creştini cu apostolii Domnului pentru serviciul divin, pentru rugăciuni, pentru cercetarea împreună a Sfintelor Scripturi şi pentru a-L lăuda pe Tatăl ceresc prin cântări duhovniceşti.

Isus a ţinut ziua a şaptea, sâmbăta

In Sfânta Evanghelie după Luca citim: „A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi după obiceiul Său, în ziua Sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, şi I s-a dat cartea profetului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: ‘Duhul Domnului este peste Mine, pentrucă M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii: să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.’ în urmă a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: ‘Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.’ Şi toţi îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui, şi ziceau: ‘Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?’" (Luca 4:16–22).

Cetatea Nazaret a fost cetatea în care au locuit Iosif şi Maria, părinţii fireşti ai Domnului Hristos. Aici, în oraşul Nazaret, Domnul Hristos Şi-a trăit copilăria şi anii adolescenţei până aproape la vârsta de treizeci de ani, când a fost botezat. Iosif era de meserie teslar. Timp de şase zile lucra, iar în ziua a şaptea se odihnea împreună cu Maria, mama Domnului şi cu Isus, fiul lor. în Nazaret exista o sinagogă (casă de rugăciune). Sâmbăta, credincioşii se adunau la sinagogă la aşa numita „Şcoală de Sabat", pentru cercetarea Sfintelor Scripturi şi pentru rugăciuni comune. Isus mergea la sinagogă în fiecare Sabat. Acesta era un obicei al Lui. De aceea, evanghelistul Luca a scris: „A venit în Nazaret unde fusese crescut: şi după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă." în concluzie, obiceiul sau principiul Domnului Isus era să meargă sâmbăta la sinagogă, serbând în felul acesta Sabatul zilei a şaptea, conform poruncii dumnezeieşti.

Plecând din Nazaret, „Isus S-a pogorât în Capernaum, cetate din Galilea, şi acolo învăţa pe oameni în ziua Sabatului. Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere."(Luca 4:31–37). Aici, Domnul a făcut şi o minune, eliberând pe un om de un duh rău necurat.

Domnul Isus Hristos petrecea ziua Sabatului învăţând şi vindecând. în tot timpul activităţii Sale mesianice, timp de trei ani şi jumătate, la Ierusalim şi pretutindeni pe unde mergea, în ziua a şaptea mergea la Templu sau la Sinagogă şi era participant activ la serviciul divin din Sabat. Folosind ocazia, vorbea celor adunaţi despre împărăţia lui Dumnezeu şi vindeca pe cei bolnavi. A vindecat un slăbănog de 38 de ani. (Ioan 5:1–6). A însănătoşit şi întărit mâna uscată a unui om. (Matei 12:9–15). A vindecat un om bolnav de dropică şi a îndreptat spatele unei femei gârbove. (Luca 4:1–6; 13:10–17). A deschis ochii unui orb din naştere. (Ioan 9:1–41). în acest mod a serbat şi a sfinţit Domnul Isus ziua Sabatului.


Isus, cel mai bun exemplu în ţinerea Sabatului

Domnul Isus ne-a dat cel mai bun exemplu de respectare a zilei a şaptea ca zi sfântă de Sabat. în tot timpul vieţii Sale, cât a stat împreună cu oamenii pe pământ, a ţinut ca zi de sărbătoare sâmbăta. Mergând în mijlocul lumii suferinde din cauza păcatului, în adunările de la Templu sau Sinagogă, Domnul aducea mari binecuvântări acelora care vorbeau împreună cu El în ziua Sa cea sfântă. învăţăturile Lui divine, precum şi vindecările făcute aduceau pace, bucurie şi fericire celor adunaţi. Vestea despre El s-a răspândit repede în toate părţile. Mulţimi de suflete, bărbaţi, femei şi chiar copii veneau de la mari distanţe să-L vadă, să-L audă şi să fie vindecaţi.

Zilele sfinte de Sabat petrecute împreună cu Domnul pe vremea aceea au fost cele mai mari zile de sărbătoare petrecute vreodată de oameni în decursul veacurilor. Cei care veneau în contact cu El prin credinţă, se înapoiau acasă plini de bucurie, fiind vindecaţi şi întăriţi la spirit, suflet şi corp.

Numai cărturarii, fariseii, bătrânii Iudeilor şi preoţii de pe timpul acela nu erau mulţumiţi de El! Şi aceasta pentru că mulţimea venea la Domnul, şi ascultându-L cum vorbeşte, îi sorbea cuvintele de pe buze, pentru că El vorbea cu putere, nu cum învăţau cărturarii şi fariseii. (Matei 7:28–29; 13:53–58; Marcu 1:22–28; 6:1–6). Sinagogile lor rămâneau goale. Lumea întreba, se interesa şi mergea acolo unde afla că este Isus.

Cărturarii, fariseii şi preoţii, văzând că norodul îi părăseşte ducându-se după El, au căutat să-L învinuiască şi să-L discrediteze în faţa oamenilor. Printre multe alte învinuiri pe care I le aduceau, era şi minciuna conform căreia Isus ar călca ziua Sabatului prin aceea că face vindecări în această zi. După părerile strâmte ale acestor făţarnici, Isus călca Sabatul, pentru că nu Se ţinea strict de învăţăturile şi prescripţiile lor înguste.
Cărturarii şi fariseii făcuseră o mulţime de reguli inutile ce urmau să fie respectate în Sabat. Astfel: nimeni nu trebuia să meargă în Sabat o distanţă mai mare decât cea prescrisă de ei. Nimeni nu avea voie să poarte veştminte prinse cu vreun ac, căci aşa ceva ar fi constituit purtarea unor poveri. Dacă s-ar fi întâmplat să le scape jos din mână vreun obiect cât de mic, nu trebuia să se plece ca să-l ridice, căci aceasta era considerată o lucrare care nu se face în Sabat, şi multe alte reguli de felul acesta! Domnul Isus nu ţinea cont de asemenea reguli, care nu erau decât nişte datini şi obiceiuri omeneşti. El spunea norodului: „Degeaba Mă cinstesc ei dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti." (Marcu 7:1–7). De aceea spunea Domnul norodului să se ferească de aluatul fariseilor, adică de învăţătura lor, (Matei 16:6–12; Marcu 2:15; Luca 12:1); căci erau prefăcuţi şi făţarnici. Nu erau sinceri.

Isus S-a dat pe Sine ca exemplu oamenilor zicând: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă petru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară." (Matei 11:28–30). Toţi cei care au venit în sinceritate la El, au primit pace sufletească, pentru că doar venind la Domnul se poate găsi adevărata odihnă.
Domnul a eliberat oamenii bolnavi în ziua sSabatului de neputinţele, slăbiciunile, bolile, suferinţele şi păcatele lor, oferindu-le însănătoşirea fizică şi spirituală, prin cuvinte simple în care se găsea viaţă şi putere de vindecare: „întinde-ţi mâna", „ridică-ţi patul şi umblă", „vezi să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău", „iertate îţi sunt păcatele", „du-te şi să nu mai păcătuieşti", „ţie îţi poruncesc, duhule rău, ieşi afară din omul acesta şi să nu mai intri în el niciodată".

Oamenii vindecaţi de Domnul se înapoiau acasă sănătoşi, plini de bucurie şi lăudând pe Dumnezeu pentru mila şi îndurarea Lui cea mare dovedită faţă de ei în ziua Sa cea sfântă de Sabat.

Domnul însă n-a scutit niciodată pe nimeni de respectarea zilei a şaptea ca zi de sărbătoare. El n-a spus nimănui că e liber să poată călca ziua a şaptea, sau că poate face orice doreşte în ea. Dar unii dintre fariseii, cărturarii, preoţii şi bătrânii poporului iudeu de pe vremea aceea căutau să-L învinuiască în faţa norodului, prin aceea că Isus ar fi călcat Sabatul, fiindcă făcea vindecări chiar şi sâmbăta. Astfel, ei sperau să-l discrediteze în faţa norodului şi în cele din urmă să‑-L poată condamna la moarte. Domnul însă le spunea că „se cade a face bine sâmbăta" (Matei 12:12). Se cuvine ca în această zi sfântă să dăm sprijinul şi ajutorul nostru celor bolnavi. Facerea de fapte bune sâmbăta nu constituie călcarea poruncii.


Isus - Domnul Sabatului

Cu o anumită ocazie, Isus a spus: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului." Marcu 2:27–28. Prin aceste cuvinte, Domnul adevereşte că ziua a şaptea a fost făcută pentru om, deci pentru întreaga omenire. Ceva mai mult, Domnul S-a autointitulat asfel: „Drept aceea, Domnul este Fiul omului şi al Sâmbetei". (Traducerea Sinodală 1914). „Astfel că Fiul omului este Domn şi al Sâmbetei." (Traducerea de preoţii profesori V. Radu şi Gala Galaction, 1938).

Domnul Isus a spus că ziua a şaptea avea să rămână sărbătoare săptămânală pentru ucenicii Săi credincioşi chiar şi după moartea, învierea şi înălţarea Sa la ceruri. Vorbindu-le despre distrugerea Ierusalimului care urma să vină ca pedeapsă a neascultării poporului Iudeu, Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat". (Matei 24:20). Profeţia făcută de Domnul cu privire la distrugerea Ierusalimului s-a împlinit la anul 70 după Hristos, iar credincioşii care s-au rugat aşa, au fost salvaţi în chip minunat.

In legătură cu cele de mai sus, cităm următoarele: „El, (Hristos) a fost numit domn al sâmbetei pentru că El a susţinut Sâmbăta ca pe ceva al Său. Hristos n-a desfiinţat Sâmbăta pe care El o ţinea." („Contra lui Marcion", cartea a IV-a, cap. 12 — de scriitorul creştin Tertulian, care a trăit între anii 160–240 după Hristos şi care a fost preot în oraşul Cartagina).


Ziua de sărbătoare şi odihnă săptămânală a femeilor credincioase pe timpul Domnului Hristos

In Sfânta Evanghelie după Luca citim: „Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El; şi mai erau şi nişte femei, care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boale: Maria, zisă Magdalina, din care ieşiseră şapte draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana şi multe altele, care-L ajutau cu ce aveau." (Luca 8:1–3). Domnul Isus a fost însoţit în propovăduirea Evangheliei de cei doisprezece ucenici şi de mai multe femei credincioase vindecate de Domnul de boli şi de duhuri rele. Domnul le iertase şi păcatele, iar ele îi erau recunoscătoare, doreau să-L urmeze, să-L asculte şi să facă voia Lui ca nişte fiice ascultătoare. Ele au auzit şi au văzut minunile Sale, iar în cele din urmă au fost martore oculare la toate suferinţele Domnului.

Au văzut cum I s-a adus crucea cea grea pe care Domnul a purtat-o pe umerii Săi, fiind bătut, huiduit şi batjocorit până sus pe Golgota. Au văzut cum Domnul Şi-a întins braţele de bunăvoie pe cruce şi ostaşii I-au bătut cuiele cele groase şi lungi, străpungându‑-I mâinile şi picioarele.

Au văzut sângele curgând şiroaie din palmele, picioarele şi coasta Sa. Au auzit ultimele cuvinte rostite de Domnul Isus pe cruce şi cum El S-a rugat chiar şi pentru cei care-L batjocoreau.
Au văzut cum Domnul a murit în chinuri mari pe cruce, ca un miel nevinovat. Femeile acestea, împreună cu ucenicul iubit Ioan şi Iosif din Arimateea au coborât jos de pe cruce trupul neînsufleţit al Domnului, „L-au înfăşurat în fâşii de pânză de in cu miresme, după cum au obiceiul Iudeii să îngroape." (Ioan 18:28–40; 19:1–42).

„Era ziua Pregătirii (vineri) şi începea ziua Sabatului (sâmbetei). Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif, au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el, s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului (sâmbăta) s-au odihnit, după Lege." (Luca 23:54–56).

Textul acesta din Evanghelie ne arată clar că ziua de sărbătoare şi repaus săptămânal pe timpul Domnului Hristos a fost ziua a şaptea. Femeile acestea credincioase lui Dumnezeu şi Domnului Isus, (între care se afla şi Maria — mama Domnului Isus), nu cunoşteau şi nu serbau o altă zi de sărbătoare şi repaus săptămânal în afară de ziua a şaptea, Sâmbăta. Ziua anterioară Sabatului se numea „Ziua de pregătire". Putem observa cum femeile acestea credincioase Domnului au făcut toate pregătirile de vineri, iar sâmbătă s-au odihnit după Lege, conform poruncii a patra din Decalog (aşa cum a scris Evanghelistul Luca). în timp ce iubitul Domn Mântuitor Isus Se odihnea sâmbăta cu trupul mort în mormânt, femeile credincioase împreună cu Maria — mama Lui, se odihneau acasă, înălţând către Dumnezeu rugăciuni fierbinţi.

„în ziua întâi a săptămânii, femeile acestea şi altele împreună cu ele au venit la mormânt dis de dimineaţă, şi au adus miresmele pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt, au intrat înăuntru, şi n-au găsit trupul Domnului Isus." (Luca 24:1–3; Matei 23:1–15; Marcu 16:1–4; Ioan 20:1–18).

Femeile acestea credincioase Domnului s-au dus dimineaţa în prima zi a săptămânii la mormântul Domnului, însă ele au găsit mormântul gol, pentru că Isus înviase din morţi.

Ziua de odihnă serbată de apostoli şi de primii creştini după învierea Domnului Hristos

Care a fost adevărata zi de sărbătoare săptămânală ţinută de sfinţii apostoli ai Domnului Hristos şi de primii credincioşi ai Bisericii creştine, după învierea şi înălţarea la ceruri a Domnului Hristos? Oare au păstrat ei în continuare ca zi de sărbătoare tot ziua a şaptea, potrivit exemplului oferit de Domnul Hristos, când a fost cu ei? Iată câteva întrebări vitale de înţelesul cărora depinde mântuirea şi fericirea noastră.

Adevărul despre ziua de sărbătoare săptămânală ţinută de către sfinţii apostoli şi primii credincioşi din Biserica creştină apostolică, îl găsim chiar în scrierile sfinţilor apostoli care, împreună cu cele patru Evanghelii formează Sfânta Scriptură a Noului Testament. Bunul Dumnezeu a avut grijă ca, prin inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt, să posedăm astăzi scrierile lor sfinte, astfel încât oricine care doreşte să afle adevărul mântuitor, îl poate afla prin cercetarea Sfintelor Scripturi.

în legătură cu cele patru Evanghelii se găseşte cartea „Faptele Apostolilor" în care se cuprinde viaţa, credinţa şi faptele apostolilor. Cartea aceasta a fost scrisă de evanghelistul Luca pe la anii 60 d. Hr. El s-a informat amănunţit şi cu atenţie de la sfinţii apostoli care au fost contemporani cu Domnul despre viaţa, învăţăturile şi faptele lui Hristos, descriindu-le apoi în Evanghelia sa. (Luca 1:1–4; Faptele Apostolilor 1:1–2). Luca a fost tovarăşul de lucru al sfântului şi marelui apostol al neamurilor — Pavel — însoţindu-l în călătoriile sale misionare. (Coloseni 4:14; 2 Timotei 4:11). Tot el a urmărit îndeaproape viaţa şi faptele sfinţilor apostoli, descriindu-le în cartea „Faptele Apostolilor", din care vom cita câteva exemple.

Sfinţii apostoli şi primii creştini au ţinut ca sărbătoare ziua a şaptea — Sâmbăta

In Antiohia din Pisidia

„Pavel şi tovarăşii lui au pornit cu corabia din Pafos, şi s-au dus la Perga în Pamfilia. Ioan s-a despărţit de ei, şi s-a întors la Ierusalim.

Din Perga şi-au urmat drumul înainte, şi au ajuns în Antiohia din Pisidia. în ziua Sabatului, au intrat în sinagogă şi au şezut jos. După citirea Legii şi a Proorocilor, fruntaşii sinagogii au trimis să le zică: ‘Fraţilor, dacă aveţi un cuvânt de îndemn pentru norod, vorbiţi.’ Pavel s-a sculat, a făcut semn cu mâna, şi a zis: „Bărbaţi israeliţi şi voi care vă temeţi de Dumnezeu, ascultaţi!"… (Faptele Apostolilor 13:13–16).

Apostolul le-a vorbit despre profeţiile din Vechiul Testament referitoare la venirea lui Hristos, urmărind să le dovedească împlinirea lor în persoana Domnului Hristos, care a suferit, a murit şi a înviat. în concluzie, a spus: „Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin legea lui Moise." (Faptele Apostolilor 13:38–39). (Legea lui Moise cuprindea Legea jertfelor pentru păcate care simboliza jertfa supremă a Domnului Hristos). (Evrei 10:1–2).

„Astfel, luaţi seama să nu vi se întâmple ce se spune în profeţi: ‘Uitaţi-vă dispreţuitorilor, miraţi-vă şi pieriţi; căci în zilele voastre, am să fac o lucrare, pe care n-o veţi crede nicidecum, dacă v-ar istorisi-o cineva.’" (Faptele Apostolilor 13:40–41).

La adunarea aceasta, ţinută sâmbăta, se aflau de faţă şi Iudei şi Neamuri. Mai departe, citim: „Când au ieşit afară, Neamurile i-au rugat să le vorbească şi în Sabatul viitor despre aceleaşi lucruri. Şi după ce s-a împrăştiat adunarea, mulţi din Iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei, şi îi îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu." (Faptele Apostolilor 13:42–43). Din faptul că de faţă erau atât Iudei cât şi Neamuri, apoi din faptul că aproape toată cetatea s-a adunat în Sabatul următor, oricine poate înţelege că cei care doreau să asculte propovăduirea apostolilor trebuiau să vină la adunare sâmbăta. Astfel este exclusă părerea că apostolii se duceau Sâmbăta la Iudei — când îi puteau găsi împreună — spre a le vorbi, iar Duminica la neamuri, pentru acelaşi motiv.

„In Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu." (Faptele Apostolilor 13:44). Cuvântul vorbit acolo în ziua Sabatului a fost cu efect căci mulţi au crezut şi au primit pe Isus ca Mântuitor al lor.
în Antiohia s-a întemeiat o comunitate creştină. Credincioşii se numeau la început „ucenici", apoi „nazarineni", după numele lui Isus Nazarineanul, şi erau consideraţi de către conducătorii iudeilor ca sectă sau partidă, sectanţi periculoşi neamului şi templului. (Faptele Apostolilor 24:1–5).

Aici, în Antiohia, Apostolul Pavel a rămas un an întreg, a câştigat multe suflete pentru Hristos şi a întemeiat o comunitate creştină. Pentru prima dată ucenicilor lui Hristos li s-a dat numele de „creştini" în Antiohia, la anul 43 d. Hr. (Faptele Apostolilor 11:26).


In cetatea Filipi din Macedonia

„De acolo ne-am dus la Filipi care este cea dintâi cetate dintr-un ţinut al Macedoniei şi o colonie romană. în cetatea aceasta am stat câteva zile. în ziua Sabatului am ieşit afară pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la ce le spunea Pavel. După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne-au rugat şi ne-a zis: ‘Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea.’ Şi ne-a silit să intrăm." (Faptele Apostolilor 16:12–15).

De ce au ieşit oare pe poarta cetăţii afară şi s-au dus lângă un râu, căutând un loc pentru rugăciune? Se deduce de aici că acolo nu exista o sinagogă unde să serbeze Sabatul. Dar, fiind o colonie romană, ar fi putut să meargă la templul respectiv în ziua întâi a săptămânii, ziua soarelui, dacă ar fi adevărat ce se spune de către unii, că apostolii respectau ziua întâi a săptămânii. însă apostolii căutau un loc de rugăciune pentru a ţine cultul zilei Domnului, ziua Sabatului.

Aici îl găsim pe Apostolul Pavel vorbind Macedonienilor afară, în mijlocul naturii, tot într-o zi de sâmbătă. Cu acea ocazie, a fost câştigată la credinţă Lidia, pe care a botezat-o conform poruncii Mântuitorului. (Marcu 16:15–16).


In Tesalonic

„Pavel şi Sila au trecut prin Amfipoli şi Apolonia, şi au venit în Tesalonic, unde era o sinagogă a Iudeilor. Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind, că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi. ‘Şi acest Hristos pe care vi-L vestesc eu’, spunea el, ‘este Hristosul’.
Unii din ei, şi o mare mulţime de Greci temători de Dumnezeu, şi multe femei de frunte au crezut, şi au trecut de partea lui Pavel şi a lui Sila." (Faptele Apostolilor 17:1–4).

Sunt demne de notat şi merită subliniate următoarele cuvinte, care declară: „Pavel, după obiceiul său,… trei Sabate le-a vorbit din Scripturi…" De ce? Luca, autorul cărţii „Faptele Apostolilor" a observat cu atenţie viaţa şi faptele sfinţilor apostoli şi ziua lor de sărbătoare săptămânală. Cele raportate de el, atunci când scrie: „Pavel, după obiceiul său, trei Sabate le-a vorbit din Scripturi…", coincid cu cele citite despre Domnul Isus: „A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească…" (Luca 4:16).

Obiceiul apostolului Pavel, ca şi obiceiul celorlalţi apostoli, era acelaşi cu obiceiul Domnului Hristos, anume de a lua parte la serviciul divin din Sabat, în adevărata zi de sărbătoare săptămânală.

De ce n-am face şi noi în ziua a şaptea, sâmbăta, tot aşa?

în Tesalonic apostolii au câştigat multe suflete pentru Hristos şi au întemeiat o comunitate creştină, căreia Pavel i-a scris mai târziu două epistole. în acestea, printre altele, a scris: „Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce va chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos.

Aşadar fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit, fie prin viu grai, fie prin epistola noastră."
(2 Tesaloniceni 2:13–15).

„De aceea mulţumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu care lucrează şi în voi care credeţi." (1 Tesaloniceni 2:13).


In oraşul Corint din Grecia

„După aceea, Pavel a plecat din Atena şi s-a dus la Corint. Acolo a găsit pe un Iudeu numit Acuila, de neam din Pont, venit de curând din Italia cu nevastă-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca toţi Iudeii să plece din Roma. A venit la ei. Şi, fiindcă avea acelaşi meşteşug, a rămas la ei, şi lucrau: meseria lor era facerea corturilor." (Faptele Apostolilor 18:1–3).

Este interesant să aflăm cât timp a rămas apostolul Pavel în Corint, şi ce a făcut el acolo în această perioadă.
Mai departe citim: „Aici a rămas un an şi şase luni şi învăţa printre corinteni Cuvântul lui Dumnezeu". (Faptele Apostolilor 18:11).

Ce făcea Pavel în timpul celor şase zile de lucru? Scriptura răspunde: „Şi, fiindcă avea acelaşi meşteşug, a rămas la ei, şi lucra: meseria lor era facerea corturilor." (vers. 3).

Dar în ziua a şaptea, sâmbăta, ce făcea?

Scriptura răspunde: „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci." (vers. 4).
Apostolul Pavel a rămas deci în Corint un an şi şase luni. Zi de zi, în fiecare săptămână lucra, iar în ziua a şaptea, sâmbăta, se odihnea conform poruncii, luând parte la serviciul divin din Sabat, ocazie cu care predica Evanghelia şi câştiga suflete pentru hristos.

Făcând un mic calcul, într-un an şi şase luni sunt 78 de săptămâni, deci tot atâtea sâmbete pe care Pavel, împreună cu credincioşii creştini, le-a ţinut ca zile sfinte de sărbătoare.

Şi aici în Corint, ca şi în celelalte părţi, Apostolul Pavel a câştigat suflete pentru Hristos şi a întemeiat o comunitate creştină, căreia mai târziu i-a scris două epistole. Printre altele, i-a îndemnat să fie credincioşi şi darnici, ajutând pe cei săraci. „Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi", le spunea el, „să faceţi şi voi cum am rânduit bisericilor Galatiei. în ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă, ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu. Şi când voi veni, voi trimite cu epistole pe cei ce îi veţi socoti vrednici, ca să ducă darurile voastre la Ierusalim." (1 Corinteni 16:1–3).

Unii vor să interpreteze acest text într-un aşa mod, încât să demonstreze că Pavel i-ar fi sfătuit pe Corinteni să ţină ca sărbătoare săptămânală ziua întâi a săptămânii în locul zilei a şaptea — sâmbăta! Insă noi am văzut deja că Pavel şi cu credincioşii creştini din Corint, precum şi cei din alte părţi, au ţinut ca sărbătoare sâmbăta.

Apostolul Pavel a înfiinţat nu sărbătoarea zilei întâi a săptămânii, ci un dar de ziua întâi, pe care fiecare credincios avea să-l aducă nu la adunare, ci acasă. Aceasta, pentru că în ziua întâi nu avea loc nici o adunare de cult, ci fiecare îşi punea darul său pentru săraci acasă la el. Toate acestea aveau scopul de a simplifica strângerea darurilor pentru săracii din Ierusalim.

Sfinţii apostoli ai Domnului Hristos au păstrat tot timpul vieţii lor ziua a şaptea, sâmbăta, ca zi de sărbătoare. Tot astfel făceau şi primii credincioşi convertiţi la creştinism, fie dintre Iudei, fie dintre neamurile păgâne. Ziua a şaptea, sâmbăta, a devenit prin urmare ziua de sărbătoare pentru toţi creştinii din Biserica creştină apostolică.
Tot în legătură cu aceasta, găsim scrise următoarele: „La început, toţi creştinii serbau ziua Sâmbetei". (Istoria Bisericii creştine, de pr. prof. C. Ionescu, 1913, pag. 20).

Şi aceasta nu a fost ca urmare a simpatiei lor pentru iudaism, după cum vom vedea mai departe. Sfântul Atanasie cel Mare, supranumit părintele ortodoxiei, care a trăit între anii 296–373 d. Hr., oferă câteva precizări într-una din scrierile sale, cu privire la sâmbătă:

„Creştinii din Alexandria se adună în ziua sâmbetei, nu ca şi cum ar fi devotaţi iudaismului, ci ca să adore pe Isus, Domnul Sâmbetei". (Liturgica Bisericii ortodoxe, de Ieromonahul Gabriel Răşcanu, p. 94 şi Atanasius homal de semnete, Tom II p.60, edit. Paris 1968).

De asemenea, citim:

„Sâmbăta s-a celebrat, întrucât priveşte ca lege morală, şi în secolele primitive ale creştinismului".
(Liturgica Bisericii ortodoxe de Ieromonahul Gabriel Răşcanu profesor la Seminarul Central din Bucureşti, 1876, p. 94).

Iată o altă afirmaţie:

„Sâmbăta ca zi de odihnă, este una din cele mai primordiale instituţiuni, care-şi trage începutul de la facerea lumii: — ‘Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o’. (Genesa 2:3). Legiuirea din Sinai numai a încadrat-o cum arată însăşi porunca: ‘Adu-ţi aminte de ziua a şaptea, de ziua sâmbetei ca s-o sfinţeşti’. Aceasta este odihna obişnuită de munca zilnică grea prin care omul e nevoit să-şi câştige pâinea cea de toate zilele, ziua veseliei, însufleţirei, comuniunii cu Dumnezeu, care El însuşi, S-a odihnit în ziua a şaptea. Prin această poruncă nu se încurajează lenea iubitoare de trândăvie, ci numai se opreşte munca cu scop de îmbogăţire, slujirea lui Mamona. în locul acestei munci, ziua de repaus trebuie consacrată slujirii lui Dumnezeu. în această zi, poporul se aduna în lăcaşul sfânt, la slujba dumnezeiască." (Istoria Biblică a Vechiului Testament de Lopuhi — traducere de Nicodem Patr. Rom. Vol. II, pag. 328, Bucureşti, 1944)