Observ adesea aici o falsă dihotomie: ideea că știința și credința sunt inamici naturali. Ca cineva care a studiat profund ambele domenii, vă propun astăzi un exercițiu de onestitate intelectuală.

Vă invit să privim dincolo de prejudecățile materialiste și să analizăm două probleme fundamentale care rămân fără un răspuns satisfăcător în absența unei Intenții Inteligente (Logos).

1. Cosmologia modernă ne arată că universul este guvernat de constante fizice extrem de precise (forța gravitațională, forța nucleară tare, constanta cosmologică etc.). O variație infinitezimală a oricăreia dintre acestea ar fi făcut imposibilă formarea stelelor, a planetelor și, implicit, a vieții. Matematic vorbind, probabilitatea ca acest univers să apară din pură întâmplare este practic zero. Avem două opțiuni logice: fie credem într-o "loterie cosmică" infinită (teoria multiversului, care este nedovedită științific și necesită tot un act de credință), fie acceptăm că Universul a fost proiectat pentru a susține viața.
De ce este mai "rațional" să credem în noroc chior decât într-un Arhitect?

2. Dacă suntem doar "praf de stele evoluat" sau "mașinării biologice" determinate de chimie și genetică, atunci termenii de "bine" și "rău" nu au sens obiectiv. Într-un univers pur materialist, actele de cruzime nu sunt "greșite", ci doar "neavantajoase evolutiv" sau neplăcute. Totuși, cu toții trăim cu convingerea inalienabilă că anumite lucruri sunt obiectiv rele (ex: torturarea unui nevinovat), indiferent de ce spune societatea sau biologia.
Dacă nu există un Legiuitor moral transcendent, de unde vine această lege morală înscrisă în noi? Cum poate materia moartă, prin procese oarbe, să producă conștiință, valoare și rațiune? Cum poți avea încredere în propria minte dacă ea este doar rezultatul unor coliziuni accidentale de atomi?

Teologii cu doctorate la Sorbona stiu ca teologia nu se poate dovedi. Crezi sau nu crezi. Ei stiu ca nu se poate dovedi ca Isus a inviat. Doar apologetii de doi bani cred ca se poate dovedi asa ceva.

Nu lupt cu cunoașterea, ci cu ochelarii tăi de cal. Tu pleci de la premisa că 'minunile nu există', așa că normal că respingi orice dovadă din start. Asta nu e cercetare onestă, e doar confirmarea propriilor prejudecăți.

Și las-o mai moale cu aroganța asta despre 'apologeți de doi bani' și Sorbona. Nimeni nu a zis că Învierea se demonstrează matematic, ca teorema lui Pitagora. Istoria lucrează cu probabilități și mărturii, exact ca un proces la tribunal. Nici trecerea Rubiconului de către Cezar nu o poți 'dovedi' în eprubetă, dar o acceptăm pe baza dovezilor istorice. Faptul că unii caută argumente raționale pentru credință te deranjează, de fapt, pentru că îți strică ție narativul că religia ar fi doar o poveste pentru naivi.

Iti lipsesc lecturi elementare. Immanuel Kant: a trebuit sa neg cunoasterea pentru a face loc credintei.

Răspunsul la întrebarea dvs. este conținut în cuvântul „adevărat".

Toate religiile promit lucruri - crede în mine și vei merge în rai, reîncarnarea este reală, noi suntem poporul ales etc. O mulțime și o mulțime de promisiuni. Dar aproape toți promit un lucru în comun: religia noastră este SINGURA religie adevărată. Întrebați orice musulmani, creștini, budiști devotați etc. și îți vor spune: Noi ne-am dat seama, iar celelalte sărmane suflete amăgite sunt pur și simplu pradă greșelii.

Dar aici se află răspunsul la întrebare.

Dacă creștinii cred că a lor este singura religie adevărată, iar musulmanii cred că a lor este singura religie adevărată, este clar că un grup (sau ambele) greșesc.

Deci care este? Există vreo modalitate de a ști?

Imaginează-ți o întrebare similară: Câte pietre sunt în ocean? Dacă ai întreba un milion de oameni, ai putea primi un milion de răspunsuri diferite. Nu există nicio modalitate de a ști sigur, nu?

Corect.

Religia nu poate fi „adevărată" în măsura în care înțelegem acest cuvânt. Adevărat implică un grad de dovezi care să susțină afirmațiile tale cu privire la validitatea unei aserțiuni. Dar religia (și credința în general) este credința în ceva fără dovezi pentru asta. Prin definiție, un lucru nu poate fi verificat ca fiind adevărat fără niciun fel de dovezi.

Deci există un răspuns la întrebarea dvs. Singura religie adevărată este:

Nici una dintre cele de mai sus.

Nicio religie nu are dovada validității ei. Dacă ar avea-o, nu ar fi religie. Ar fi știință. Nu există o religie adevărată - doar credință.

— Dave Consiglio, Quora

Morala chestiei cu Mahomed: el a inventat o alta explicatie fantastica pentru acelasi fenomen pentru care Biserica a inventat o explicatie fantastica. Doua explicatii fantastice, plus aia cu Zulu sunt trei. Teologia este bazata pe fantezie, prietene.

Amice, dai copy-paste la texte pe care nu le înțelegi.

Când Kant a spus că 'a negat cunoașterea ca să facă loc credinței', Kant nu se referea la ignoranță. El spunea că Rațiunea Pură are limite și nu poate demonstra matematic metafizica (Dumnezeu, libertatea), așa că e nevoie de credință morală. El a salvat credința de raționalismul arid, nu a zis să fii prost ca să crezi. Nu cita din auzite.

El a negat metafizicii dreptul de cetate. Prin urmare si teologiei.

Ce zici aici e plin de erori logice. Definiția religiei ca 'credință fără dovezi' este o caricatură (se numește fideism orb). Creștinismul se bazează pe dovezi (istorice, logice, existențiale), nu pe ghicit pietre în ocean. Iar argumentul cu 'multe religii, deci toate greșite' e o eroare de logică elementară. Dacă la un test de matematică 30 de elevi dau răspunsuri diferite și greșite, asta nu înseamnă că nu există un Răspuns Corect sau că matematica e falsă. Înseamnă doar că adevărul e unul singur, chiar dacă mulți îl ratează. Faptul că există bancnote false nu înseamnă că nu există și alea reale.

Kant dorea eutanasia tuturor religiilor revelate.[35] El se opunea caracterului infantilizant al religiei revelate.[36] Pentru el credințele religioase sunt prin definiție subiective: ele pot fi rațional valabile, dar sunt subiective.[37]

El a afirmat: „A trebuit să neg cunoașterea pentru a face loc credinței."[38] Adică sufletul și Dumnezeu nu pot fi obiecte ale cunoașterii.[38]

Kant dorea așezarea moralității pe baze solide, raționale, nu pe baza șubredă a unei religii pe cale de a apune.[39] Dar Kant nu refuza existența lui Dumnezeu, a sufletului omenesc sau datoria către Dumnezeu.[21] Prin a declara că Dumnezeu și sufletul sunt incognoscibile, el le-a imunizat față de critica rațională.[39] De aceea Nietzsche îl vedea pe Kant drept „teolog sub acoperire".[39]

Furia lui Hume și Kant nu era îndreptată împotriva teologiei creștine, ci împotriva pericolului teologiei păgâne; prin refuzul teologiei naturale, ei negau legitimitatea teologiei păgâne.[40]

Observ că ai dat copy-paste cu tot cu parantezele de la notele de subsol E cam jenant. Arată că nu vorbești din ce ai înțeles tu, ci din ce ai găsit la o căutare rapidă pe Google/Wikipedia ca să pari doct.

Dar hai să discutăm pe textul tău, că te contrazici singur:

Despre Kant: Te împuști singur în picior. Dacă Kant a 'imunizat' credința în fața criticii raționale (cum singur recunoști în citat), înseamnă că a validat-o, nu a distrus-o. Kant a mutat ideea de Dumnezeu din zona fizicii (unde îl cauți tu greșit cu telescopul) în zona moralei (unde îl găsim noi). Faptul că Nietzsche îl numea 'teolog sub acoperire' arată clar că Kant nu era un aliat al ateismului, ci un salvator al credinței într-o epocă raționalistă.

Despre Zulu și Fantezie: Iar faci ghiveci. Nu poți pune semnul egal între o ipoteză istorică bazată pe martori oculari și context cultural (Învierea în Iudeea secolului I) și o invenție scoasă din burtă pe loc (Zulu). E diferența dintre o teorie investigativă și un roman SF. Faptul că tu refuzi să vezi diferența dintre istorie și mitologie e o problemă de metodă a ta, nu o problemă a teologiei.

Definitie: mitologie inseamna teologia altei religii decat a ta.

Vorbesti de fideism orb, dar nici tu, nici nimeni altcineva nu poate salva teologia de fideism orb, adică de lucruri care trebuie pur și simplu crezute pe ochi frumosi si nu stiute.

Sună spiritual, genul de replică de pus pe Facebook, dar academic e praf.

Mitologia se întâmplă 'odată ca niciodată', într-un timp nedeterminat, fără martori. Nu poți merge să cauți mormântul lui Hercule. Creștinismul plasează evenimentele într-un cadru concret: 'în al 15-lea an al domniei lui Tiberiu Cezar, când Pilat era procurator'.

Diferența dintre mitologie și istorie nu e 'cine crede în ea', ci falsificabilitatea. Una e poveste simbolică, alta e raport cu pretenție istorică. Că tu alegi să ignori raportul e dreptul tău, dar nu-i schimba eticheta doar ca să-ți fie ție mai ușor să-l clasezi.

Miracolele sunt prin definitie nefalsificabile.

Primul lucru pe care il inveti intr-o facultate de teologie este ca trebuie sa crezi niste asertiuni care nu se pot dovedi in niciun mod, sub nicio forma.

Tot o ții langa cu 'fideismul orb', dar amesteci borcanele grav.

Creștinismul nu a început cu 'închide ochii și crede', ci fix invers: cu oameni care au zis 'ce am văzut cu ochii noștri, aia vă spunem'. Apostolii n-au crezut pe 'ochi frumoși', ci au mâncat cu El după Înviere, iar Toma a pus mâna pe răni. Aia e probă, nu imaginație.

Să crezi niște martori care au acceptat să moară pentru ce au văzut e un act cât se poate de rațional. Faptul că tu refuzi martorii din start, doar pentru că nu-ți convine ție ideea de miracol, e fix definiția prejudecății, nu a științei.

Nu, aia cu Toma este doar o poveste scornita de niste oameni care aveau interesul sa propage ideea ca Isus a inviat. Nu este fapt istoric.

Nimeni nu *stie* cum au murit cei 12 apostoli. Nu există niciun izvor istoric pe tema asta, ci doar legende tarzii.

Ba da, Învierea era cel mai ușor lucru de falsificat din istorie. Trebuiau doar să arate cadavrul. Autoritățile romane și evreiești aveau tot interesul să o facă, ca să oprească 'secta' din fașă. Faptul că n-au putut să producă corpul e un argument istoric masiv, nu 'teologie'.

Aici logica ta se face praf. Care era 'interesul' lor? Să fie bătuți, exilați și decapitați? Oamenii inventează povești ca să câștige bani, femei sau putere, nu ca să ajungă în gura leilor. Cine ar fi nebun să inventeze o minciună doar ca să aibă privilegiul de a fi torturat pentru ea? Psihologic e imposibil: poți să mori pentru o iluzie pe care o crezi adevărată, dar nimeni nu acceptă să moară pentru o minciună pe care știe că a scornit-o el.

Te arunci la afirmații absolute și greșești.

Clement Romanul scrie în anul 95 (deci era contemporan cu ei!) despre martiriul lui Petru și Pavel. Iosif Flaviu (istoric evreu, deci neutru) confirmă execuția lui Iacov. Astea sunt documente istorice, nu 'legende târzii'.

Ideea de bază rămâne: liderii mișcării au fost executați și nu s-au dezis. Dacă totul era o minciună inventată de ei pentru 'interes', te asigur că la prima amenințare cu moartea recunoșteau tot și plecau acasă. Nimeni nu moare de bunăvoie pentru o țeapă pe care a scornit-o singur.

Isus a putrezit pe cruce, pe urmă a fost aruncat la groapa de gunoi. Ulterior unii dintre adeptii lui au avut vedenii ca el ar fi in viata.

Crestinismul era initial o secta de doi bani, adică minuscula, nu se oboseau romanii a demonstreze ca e falsa. Imparatii romani nici macar nu auzisera despre Isus Hristos.

Inca o data: nimeni nu stie daca liderii miscarii au fost executati.

Wills, Garry (2015). The Future of the Catholic Church with Pope Francis. Penguin Publishing Group. p. 49. ISBN 978-0-698-15765-1. (Candida Moss marshals the historical evidence to prove that "we simply don't know how any of the apostles died, much less whether they were martyred.")6 Citează Moss, Candida (2013). The Myth of Persecution: How Early Christians Invented a Story of Martyrdom. HarperCollins. p. 136. ISBN 978-0-06-210454-0.

Teoria cu 'groapa de gunoi' e o speculație modernă (Crossan), contrazisă de arheologie. Evreii aveau legi stricte de îngropare, iar romanii le respectau în timp de pace tocmai ca să evite revoltele. Avem dovezi fizice (scheletul lui Yehohanan) că răstigniții erau îngropați onorabil de familii.

'Sectă de doi bani'? Tacitus (istoric roman, care îi detesta pe creștini) scrie în Analele 15.44 că Nero i-a persecutat masiv în anul 64 d.Hr. Asta e la doar 30 de ani după Iisus! Dacă Împăratul Romei îi folosea ca țapi ispășitori publici, înseamnă că erau deja o forță vizibilă, nu 'necunoscuți'.

Despre Candida Moss: Ea susține că detaliile sunt exagerate, nu că Petru și Pavel au murit de bătrânețe în paturile lor. Să negi evidența lui Clement Romanul (anul 95) doar pentru că nu-ți place ție concluzia e bias, nu istorie!

Nu, pe romani ii durea fix in pix de cerintele religioase ale evreilor, ba chiar isi bateau joc de ele in mod intentionat.

Au fost niste intelectuali *catolici* care au analizat "marturiile" despre martirii Bisericii și au constatat ca in conformitate cu metoda istorica nu ramane mare lucru din ele.

Nu e "speculatie moderna". Citind toate marturiile antice despre crucificari, putrezirea pe cruce era parte din pedeapsa, adica umilirea suprema.