Surioara mea este in clasa a 7-a si ieri i-am gasit in calculator aceasta compunere...Eu i-am zis ca nu trebuie sa gandeasca asa de la aceasta varsta dar a zis ca asa a simtit nevoia sa scrie (a scris si la persoana intai)...In fine, eu vroiam sa va intreb cum vi se pare? Este buna pentru un copil de 13 ani? Are talent? Va multumesc si o zi buna!

Pentru persoanele singure…

Cateodata, in intunericul singuratatii, stau si ma gandesc…De ce eu? De ce, doamne, eu? De ce am fost eu blestemata sa ma gandesc la ceva ce nu va fi niciodata al meu?
De ce sa fiu eu cea care lupta pentru ceva imposibil? De ce sa lupt eu, care sunt ca o frunza in bataia vantului? De ce mi l-ai dat pe el, de ce? De ce i-ai permis sa imi intre in minte si in suflet? De ce nu mi-am dat seama ca sunt mult prea firava? Incet, incet, ma topesc ca un bulgare de zapada in focul absentei lui….
A fost asa de frumos, a fost ca un vis implinit, a fost totul, a fost ceea ce nu am putut visa vreodata, a fost ca si cum inconjurata de persoane pe care nu le inteleg, el mi-a intins o mana de ajutor, o cale de salvare, si toate au devenit mai usoare…Facea parte din mine, si eu din el…Eram nedespartiti, pana intr-un moment banal…De ce un moment banal poate strica totul? De ce nu ne putem lasa macar o data convinsi de inima si nu de ratiune, atunci cand inima ne spune sa luptam pentru cel iubit, si ratiunea ne aminteste ca nu are niciun rost…
O lacrima iti tradeaza privirea plina de zambet…O simtit atat de calda, atat de prezenta, cum il simti si pe el in suflet…Este ca atunci cand visezi, si cineva te trezeste la relitate…Am visat ca totul va reveni, ca va fi la fel, ca voi din nou fericita, ca voi avea pentru cine sa ma trezesc dimineata si sa o iau de la capat….
"Te mai gandesti la el?", este intrebarea unui prieten curios…. Ma intreaba nestiind ca el este prezent mereu in sufletul meu, ma intreb in fiecare zi daca l-am uitat, daca am reusit sa il urasc din tot sufletul, daca uriasa dragostea s-a transformat in indiferenta…Si ma intreb de ce nu pot sa il uit, de ce totul pare greu, de ce atunci cand deschid dimineata ochii, ma uit in jur si ma vad decat pe mine, ma vad singura si neinteleasa? Sunt intrebari ce imi chinuie sufletul? Ma chinuie si zi si noapte…. Si incerc sa le raspund:sunt tare, il voi uita, in curand va deveni o amintire…Dar cum sa devina o amintire, cand sufletul mi-e plin de amintiri frumoase alaturi de el…. Cum sa il uit cand totul imi aminteste de el…Cum sa il uit cand el era singurul care ma intelgea…. Cum? Cum sa il uit cand toate lumea vorbeste despre noi doi…. Despre ceea ce am fost si ceea ce am ajuns….
Din fata vesela care eram am ajuns o fata la fel de vesela, in ochii careia se citeste o tristete imensa daca stii sa ii citesti cu atentie…Oare este decat o parere? Cum poate o persoana sa te schimbe atat de mult? Oare este posibil ca brusc sa nu mai ai incredere in nimeni?
Incepand cu acea zi, am vazut totul altcumva, am inceput sa vad viata in alb si negru…
Sunt momente in care cred ca l-am uitat, ca si acum, dar oare daca l-am uitat de ce scriu despre el, de ce simt nevoia sa imi amintesc toate momentele frumoase pentru a ma simti fericita? Daca l-am uitat de ce acele melodii, de ce acele persoane, sau acele locuri imi starnesc atatea lacrimi si atatea amintiri dureroase dar fericite? De ce atunci cand ii aud numele, ma copleseste o durere de necuprins si teama ca voi ramane pe veci cu incertitudinea daca il voi uita sau nu? Doar cand ii aud numele, ma intorc in trecut, desi ar trebui sa traiesc prezentul, si sa privesc viitorul, simt nevoia sa traiesc in trecut…. Sa fiu acolo unde mereu am vrut sa fiu, unde eu eram totul, fara sa trebuiasca sa cersesc o clipa de atentie din partea lui…. Daca as putea trai in trecut, dar prezentul trece si timpul trece pe lanaga mine fara sa ii pese ca eu doresc decat sa imi recapat viata, deorece ceea ce traiesc acum, nu este viata….
Deoarece, daca rad, sau zambesc cei din jur spun ca sunt fericita, dar oare este cineva care poate patrunde in sufletul meu? Este cineva care ma poate intelege? Numai eu stiu ce razboi se duce in sufletul meu, ce durere sfasietoare imi ditruge unii dintre cei mai frumosi ani ai vietii…Ma distruge pe mine…. Deoarece incet, incet, nu mai sunt eu…. Ma privesc in oglinda si ma intreb unde a disparut acea fata frumoasa cu sentimente nobile, cu vise, cu dorinte? Unde sunt eu, de ce o necunoscuta mi-a luat locul?
Ma intreb daca vreodata ma voi trezi la viata, deoarece vreau sa traiesc din nou…. Dar cum daca viata mea este alaturi de el? Eu sunt aici, dar gandul si inima mea, sunt acolo la el….
Cum sa suport gandul ca nu il voi mai vedea, cum voi putea lupta, cum voi putea sa incep o nou zi, cu indoiala "Ma voi gandi sau nu la el?"….
Vreau sa imi recapat sufletul, vreau din nou sentimente nobile si frumoase, vreau sa vad frumusetea unei flori sau a rasaritului soarelui, vreau sa pot sa fiu din nou eu…
Vreau sa pot sa ii pronunt numele fara sa trebuiasca sa afisez un zambet fals, fara ca o lacrima sa imi tradeze suferinta….
Nu vreau decat sa traiesc…

51 Raportează Evaluează

Răspuns Câştigător

Expert TPU

în 9 Septembrie 2009 | a răspuns:

@luchass se pare ca nu ai idee despre emotiile copiilor, mai ales ale fetelor la acea varsta. Este o varsta cand se formeaza caracterul si aceste prime emotii preadolescentine lovesc pe teritoriu virgin. Cred ca are un talent care merita sustinut si cultivat. De ce nu indreptata spre un cerc literar? Ma abtin de la comentariile ipocrite privind varsta ei nepotrivita pentru asemenea ganduri, astfel de mentalitati limitate ne-au sugrumat si noua tuturor candva manifestarile emotionale naturale dealtfel.

Răspunde