Hei, TPU, revenindu-mi între timp, dar mai ales văzând un film și o situație azi la TV, gravă, cu o familie ce și-a pierdut casa, m-au făcut să realizez că viața mea e bună, dar mai ales e bună pentru că am o casă deasupra capului bunicică și chiar că deși asta mi-e crucea de-a fi prizonieră în propria casă, filmul acela cu protagoniștii care mergeau la un festival de muzică și au fost uciși într-o pădure de la țară de niște psihopăței, m-au făcut să realizez că tocmai închisoarea mea, a fost salvarea mea. Că Dumnezeu m-a salvat de tot ce e acolo afară și că în loc să mă pun a fi copilul rău care acuză, să fiu copilul care mulțumește Domnului.

Deci întrebarea care mă macină. Cum pot face lucrul ăsta atunci când în jurul meu apare spre exemplu invidia sau ura pe oamenii care simt că ei pot face ce eu nu pot sau că ai au primit ce eu nu am primit sau pur și simplu pe viață și Dumnezeu în sine?!
Dar mai ales mă interesează cum pot face ca în loc să-L urăsc pe Dumnezeu pentru ceea ce face El în Univers, să-L iubesc orice ar fi?!
Sper că nu-mi dați tot exemplul cu filmul și situații de genul. Căci astea se întâmplă pe moment, să vezi o poveste mai tragică ca a ta și să realizezi astfel prin comparație că viața ta e mai bună, dar eu întreb de fapt, cum pot să fac să mă vindec complet de ura asta pe Domnul și cum să fac să nu mă mai întreb la fiecare pas: "Dar de ce a dat Dumnezeu așa și nu așa, dar de ce face aia și aia nu."? Ci pur și simplu să-L iubesc și atât.
Cum pot face lucrurile astea sau să ajung la stadiul și starea asta?

In primul rand nu-L poti invinovati pe Dumnezeu pentru viata ta!
De ce? pentru ca El ne cunoaste si ne stie mai bine decat noi insine!
Iar in al doilea rand El ne da dar nu ne pune in mana pentru ca numai asa poate fi liberul arbitru...
Apoi ce nu ne da este tot spre binele nostru, ca noi nu cunoastem toata povestea ce ar fi daca? El stie ce ar fi,, daca"! De aceea nu ingaduie acel,, daca" pentru ca uneori acel daca ne poate distruge si corpul dar mai ales sufletul, iar Dumnezeu vede toate oportunitatile acelui daca si o opreste inainte sa se intample ca sa ne fereasca de acea distrugere a corpului DAR mai ales a sufletului!
Sa-ti dau un exemplu mic: tu ai un caine si-l ti inchis, nu-l dai drumul sa iasa pe strada de frica sa nu-l calce vreo masina. Ei bine, tu stii asta dar cainele nu stie, el crede ca tu esti rau si doar nu vrei sa-i dai si lui libertatea care o au animalele salbatice. El nu stie ca daca si atunci cand iesi cu el la plimbare il ti in lesa e tot pentru protectia lui si te judeca,, sa zicem" ca nu ii dai libertate macar acum... Ei asa si cu Dumnezeu, El stie si cunoaste viitorul si totul, stie ce s-ar intampla daca tu ai fi altfel, in alta situatie, poate ai ajunge sa te sinucizi din nenumarate motive si atunci iti ofera cai cu oportunitati mai putin rele dar in care vei ramane o persoana normala si cel mai important, nu-ti vei pierde sufletul! Pentru ca la Dumnezeu asta conteaza cel mai mult! Decat sa pierzi sufletul si sa ajungi in iad pentru o eternitate mai bine sa fi ultima cersatoare de pe pamant pentru un timp foarte scurt... Pentru ca timpul petrecut pe pamant e doar o clipa sau nici atat in comparatie cu timpul petrecut in viata de dupa moarte!

Din pacate, pentru tine, Dumnezeu nu are nici un amestec in situatia noastra. Noi suntem singuri responsabili de ceea ce am realizat sau am pierdut in viata. Ai auzit de expresia: "Cauza si efect"? Ei bine, asta este de fapt viata. O infinitate de cauze si de efecte. Daca esti singura si nu iesi din casa, nu e vina lui Dumnezeu ca esti asa. Ci pur si simplu acest efect este rezultatul cauzelor pe care noi le-am ales. Noi alegem daca stam sau nu in casa constant, noi alegem daca vrem sa avem sau nu prieteni, noi alegem ce vrem sa facem in general cu viata noastra.
Daca insa problema la tine, tine de fapt de vointa si de comoditate, si oricat de mult ti-ai dori sa iesi din ele, iti e din ce in ce mai dificil, recomand sa vizitezi un psiholog/psihoterapeut. El/ea te poate ajuta sa iesi din situatiile de genul.

Chiar si eu de cand am inceput anul acesta, mi-a fost si imi este dificil sa ies din confort. Chiar aveam de gand si inca am, sa ma apuc de antrenamente pentru corp, sa il mai lucrez. Insa mereu patesc sa vin acasa de la munca/facultate si sa fac greseala de a ma uita la seriale sau sa ma joc, dupa ce mananc. Si pentru mine, zilele alea sunt compromise. Nu fac nimic productiv si stagnez. Pentru mine e o problema vesnica atunci cand se intampla sa imi ies din ritm in felul asta. Insa, sunt constient ca am nevoie sa trag de mine acum, pentru a nu regreta mai tarziu :\.

Sper ca te-am putut lamuri cu subiectul asta.

Ok!
M-ai făcut să plâng.
Parcă pentru o clipă am crezut că-mi vorbește God și nu un user TPUistic. )
Nu știu ce preoțel sau guru, sau înger din neant ești dumneata, dar cred că ai descris cel mai bine ceea ce oricum credeam și eu, dar ai reușit să o spui de 1 000 de ori mai bine.
Ba fuuny e că, azi venind de la muncă și simțind nevoia să mă detașez și prinzându-mă și muzica de la radio și gândurile, dar și condusul fără scop, am tulit-o pe câmp și m-am plimbat vreo jum de oră pe acolo, cu mintea în gol, dar până să ajung acolo tot am traversat orașul și ieșirea din oraș și câteva sate și tot văzând mașini mai frumoase prin trafic, apoi oameni pe drumurile publice mai frumoși sau care din unghiul meu păreau că au vieți mai interesante, apoi prin sate și pe la ieșire văzând case și vile care mai de care și mă cuprinsese așa o mică invidie, apoi o mică chiar imaginație întrebându-mă "eu când o să locuiesc acolo sau eu când o să am mașina sau viața aia?" Apoi tot încercând să fiu optimistă, îmi spuneam, că lasă, că va veni și vremea mea. Dar apoi tot mergând așa pierdută în gânduri, muzică și între timp ieșind și din civilizație și ajungând pe câmp, unde vedeam doar soarele amiezii și câmpul, grânele și păsările cerului, îmi reamintisem de toate acele invidii, vise și planuri și în final mi-am zis că aia e. Că asta e viața mea și o accept așa cum e. Că până la urmă orice ar fi, știe Dumnezeu de ce nu mi-a dat și mie o viață mai bogată decât cea de acum (nu mă înțelege greșit, nu sunt nici cea mai sărăntoacă, dar cum spuneam, azi prin oraș văzând orașul și pe alții etalându-și alte bunuri și mai scumpe și mai frumoase, aspiram și eu la acelea dar în final, am ajuns la concluzia ta.
Și cred că asta se aplică și în anxietatea socială. Poate cine știe dacă aș fi fost mai tupeistă și mai dezinvoltă, la cum mă știu eu, vulcanică și sensibilă totuși pe interior, poate îi băteam pe toți sau poate chiar ucideam pe cineva când m-ar fi provocat și dacă aș fi reacționat. ) Sau la fel și invers, poate dacă aș fi stat prea mult în societate expusă, poate întâlneam mai multe, mă șocau sau afectau prea mult și poate înebuneam complet (nu că acum aș fi eu prea normală ) sau cine știe poate chiar alegeam să mă sinucid (bine, asta și izolată mai am, astfel de gânduri). Deci ai dreptate. Trebuie să accept că asta sunt și să merg înainte pe drumul meu și cu crucea mea, oricare ar fi ea.

Ok, dar tu crezi că eu am ales în copilărie să fiu bătută la școală și de acolo să dezvolt anxietatea socială?!

Eu cred cel mai mult în liberul arbitru și în faptul chiar că și chiar dacă ai liber arbitru chiar și chiar dacă vei călca de n ori strâmb, Dumnezeu tot te iartă, îndreaptă și dă dacă în final ceri, faci peniteță.
Dar hai să fim serioși, unele lucruri chiar nu le cerem noi și mai grav, de unele lucruri nici nu știm că ne vor lovi cândva. Cum a fost faptul că mama în copilăria mea, m-a luat de la țară, de la școală din gașca și locul meu unde mă adaptasem oricum și acolo cu greu, ca să mă mute la oraș în mijlocul anilor de studii, când deja clasa aia era formată și colegii se cunoșteau din a 1 a, unii chiar de la grădință și eu într-a 4 a venită la ei, mai ales de la țară și cu un stil mai umil de trai, venită printre orășenii ăia, de care nu m-am putut apropia, nici integra și acolo am fost bătută și marginalizată și oricum și acolo, nu de toți dar tot de băieți, care eu cu ei, cu se*ul masculin am avut toată viața probleme și de tras. Și deci cine spui că a ales pentru mine acolo?!
Aia a fost să fie. Ăla îl numesc eu destin.

Acum că tot am recitit la ce întrebare mi-ai răspuns. Să revin la datele întrebării. Oare doamna aia de la TV cu familie și copil căreia i-a luat foc casa, apoi s-a adăpostit în propria curte în container din ce am auzit (că după nu am mai ascultat, am pus-o pe mama să schimbe canalul, căci nu aveam oricum o stare bună în ziua aia și mă afecta și mai mult psihic știrea), și cică i-a luat foc și containerul, iar copilul salvându-și doar pianul și câteva partituri și azi cântă la el în container, și vorbin despre niște oameni care au muncit, că doar au spus, că era munca lor de o viață, oare oamenii ăia ce au ales în viață de au meritat crucea aia?! În fine, parcă era totuși la întrebarea mea în care încerc să mă pun bine cu Tatăl nostru, așa că, mai bine, tac, că cine știe ce păcate mai fac.
Oricum, eu mai nou i-am spus lui Dumnezeu că renunț la tot, la toate visele și speranțele mele și-mi accept crucile astea, dacă măcar nu-mi va da niciodată, cât voi trăi pe acest pământ ceea ce am auzit că a pățit doamna asta cu casa. Adică dacă tot am anxietate socială și frici multe, i-am cerut măcar să nu-mi ia niciodată casa actuală și chiar că Îl rog frumos să-mi mai dea una, ca plasă de siguranță, în caz că da, totuși se va întâmpla ceva tragic pe viitor, și nici lipsă de job să nu mai am niciodată nu mai vreau, că am văzut ce tragic e să nu ai job și să nu ai banii tăi sau să depinzi de alții. Deci dacă măcar pe astea mi le va da pe veci, eu una am zis că renunț la toate speranțele și visele.
Aia e, voi trăi ca o mediocră toată viața cu gânditul ăsta al oamenilor din pătura de mijloc ce iau de la dreapta ca să pună la stânga și invers, o anonimă nefaimoasă și o izolată pustnică, ce vorbește singură că nu are cu cine și o tipă ce trăiește doar pentru că respiră pentru că simte că de fapt viața nu are sens. Că evident nici nu are sens, dacă nu e bogată viața unui om, faimoasă, plină de pasiune și țeluri mărețe, dar mai ales dacă nu te poți ocupa de filantropie ca să știi că prin tine și forțele tale o mai duc și alții bine (bine că așa filantropie la nivel personal, când mai apare câte o nevoie și o pot satisface cuiva, cu mare drag o fac, însă am cam rărit-o și cu filantropia asta a mea, deoarece tot oamenii după ce se folosesc de bunurile mele sau le-am dat tot ei mă bârfesc că sunt farisee sau că dau și în final tot ei nu mă plac, ba chiar mă displac mai mult după ce sunt drăguță cu ei. Încă un motiv în plus pentru care sincer am ales această izolare, căci am văzut că lumea e foarte rea în ziua de azi. Am obosit să fiu eu mereu persoana darnică și drăguță ca apoi tot eu să fiu și cea înjurată și bârfită, asta, eu una chiar nu pot accepta chiar și de ar fi să rămân toată viața izolată și chiar să ajung să vorbesc toată viața doar singură. Am și eu mândria mea.)