Hello la toata lumea.De o perioada buna de timp(cred ca 1an, 1 an jumatate) am ganduri suicidale si cum sa imi iau viata, putin background despre mine, tatal meu(care de asemenea avea probleme de sanatate mentala episoade psihotice) m-a parasit la 4 ani si stiu din ce am inteles de la mama ca aveam o afectiune mult mai mare pentru el decat pentru ea.

Cand eram mic am primit bully de la alti copii ca mna asa sunt copii, si la varsta de 16 ani am fost diagnosticat cu tulburare obsesiv compulsiva(aveam ganduri necontrorabile ca o sa ii fac rau mamei mai exact ca o omor).In fine gandul respectiv mi-a trecut, dar tot am deseori ganduri pe care nu le pot controla despre situatii in care se intampla ceva rau cu mine/in situatia ce ma priveste pe mine, am avut probleme si cu alcoolul si uneori inca am(stiu asta e un redflag masiv, dar cateodata ma ajuta si imi linisteste gandurile pe moment, adica am fost internat pe asta). Ideea este ca am mers pe faptul ca daca ai un suflet bun primesti cum iti este sufletul, dar lumea m-a invatat ca e total invers, cat despre zona profesionala, sunt pe o ramura care e foarte multa concurenta, si lume foarte buna/locuri putine(computer science) si am ajuns la o varsta in care simt ca nu mai pot face fata, trebuie sa lucrez constant, dar nu stiu din ce cauza de 4-5 ani nu mai am asa motivatie(nu stiu daca e pe baza bolii sau lenei mele, desi am fost olimpic national in informatica, deci as zice ca potential am).

Uneori simt ca nu mai pot, de asta am apelat aici, si acum despre psihologi, am fost la foarte multi si pe baza ocd ului cand eram mic si pe baza alcoolului, dar inca simt ca nici 10% nu m-am facut mai bine, ideea este ca mi e foarte greu sa vorbesc despre asta in totalitate cum fac acum, de ce, pentru ca ma gandesc ca e ceva foarte anormal si din nou asta imi provoaca anxietate si mai bine nu o fac.Ce solutii aveti? Cateodata as vrea sa ma trezesc cat de cat normal, sincer.Multumesc daca ati citit pana aici, ce ar trebuie sa fac?

Eu vad burnout aici, si cred ca sunt si eu in aceeasi situatie. Mi-e greu sa descriu un grad de "cat de pierdut ma simt", pentru ca variaza de la zi la zi. In general ma afund in muzica, sau ceva ce-mi place sa fac, si asa se mai duce o zi.
Am momente cand vad cele mai rele parti din mine si-mi trec niste ganduri nihilistice, dar n-am ajuns la stadiul sa ma gandesc in fiecare moment la asta cum probabil te gandesti tu, desi imi pot imagina ca sunt aproape sa incerc si asta. Dar, vezi tu, eu cred ca am optiunea sa fac pe prostul cu mine si sa-mi redirectionez energia, putina cata este, pentru lucrurile relevante mie: ce mananc azi/maine, ce as vrea sa fac azi/maine, ce mood am si cum fac sa stau departe de moodurile care mie mi-ar face rau.
Uite, relativ la moodurile care mi-ar face rau, mie imi displace maxim sa aud de raul din lume. Constientizez ca exista si incerc pe partea mea sa nu contribui la "raul general", dar vreau din adins sa stau departe de el; si-ti zic si o situatie concreta: acum ceva vreme scrollam pe Facebook si mi-a aparut in feed o femeie care-si povestea necazurile, am avut un moment in care mi s-a facut nod in stomac si bineinteles au napadit gandurile ca exista raul, ca poti ajunge la o situatie rea si cat de usori poti cadea in situatii nefavorabile, si totusi am dat hide la postare pentru ca pur si simplu daca stau sa ma gandesc mai mult la chestii de genul, imi fac o stare mentala proasta si nu ma ajuta cu absolut nimic. Suna sociopatic, dar asta e lumea in care traim: cu cat reusesti sa nu te gandesti la altii, cu atat traiesti mai bine. Si asta include tot de la small talkul din birou pana la social media; ce e rau este rau si asta este, dar tu ai puterea sa filtrezi ce te ajuta si ce nu. Sper ca am exprimat cat-de-cat ce trebuia.

Ce ma mai ajuta e socializarea. Nu stiu cati prieteni ai si cum te-ntelegi cu ei, si stiu cat de greu e sa gasesti prieteni autentici, dar din cand in cand rasar niste oameni (sa zicem la un eveniment sau ceva) cu care mai poti vorbi una-doua. Poate daca-ti gasesti un moment sa-ti rupi anxietatea din stomac ca sa inviti pe cineva la o bere, poate ar ajuta. Aici cerul e limita, ca sunt unii care ies pe strada si discuta cu oricine le iese in cale, si-si iau de acolo doza de socializare. Tine de tine acum.

Nu stiu, este fascinant cum poti deraia de la "normal", (sau cel putin sa deraiezi de la perceptia de normalitate) si n-am reusit niciodata sa-mi dau seama ce am facut ca sa ajung aici; iar partea amuzanta e ca acum simti ca esti in control, dar nu stii de unde sa incepi si amani in fiecare zi.

Poate o schimbare de peisaj ar ajuta, fa-ti un plan sa te muti in alta tara pentru un an sau mai multi. M-am gandit de multe ori sa ma mut, desi am abia 23 de ani, si nu pot spune ca inclin cu 51% sa ma mut, as zice ca-s 50% fix si pro si contra; deci daca inclini si 50.1% spre a te muta, fa-o ca nu stii niciodata ce ar iesi. Si asta o spun in special pentru ca romanii sunt cei mai depresivi oameni pe care-i cunosc. Nu stiu daca-i bariera de limbaj cu persoanele straine care fac conversatiile sa n-ajunga la doomul romanilor, dar divaghez.

Eu cred ca in cazul tau ar trebui sa mergi la psihiatru, nu doar la psiholog. De ce? Pentru ca ai nevoie de medicatie si doar psihiatrul ti-o poate prescrie. Nu te speria de medicatie; poate sa iti ajute creierul, daca nimeresti ce functioneaza pentru tine.

Cand ai ganduri sa omori pe cineva (in cazul tau, mama) sau pe tine, clar te duci la psihiatru, nu doar la psiholog!

Cere trimitere de la medicul de familie si mergi la psihiatru.